Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

Posted by on 05 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…

Bine, dar de ce?

Posted by on 17 Sep 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O dogma repetata excesiv in facultatile de comunicare e cea a “intrebarilor esentiale”…

Le-ati auzit in zeci de contexte. Ingropate in manuale stufoase. Spuse pe un ton superior de practicanti. Declamate de oameni cu o chestionabila intelegere a profesiei. Sunt intrebarile care ar trebui sa defineasca orice articol bun, comunicat de presa sau concept. “Cine?”, “ce?”, “cand?”, “unde?”, “cum?” si “de ce?” sunt mereu la datorie. Ar fi putin inutil sa le dezbat relevanta. Nu de alta, dar nu mai sunt multe pronume interogative din care sa alegi. In fond, CATE intrebari CARE sa fie utile in context mai avem? DESPRE CE sa scrii daca nu despre “oameni care fac ceva undeva”. Nu intrebarile in sine sunt problema, ci lipsa de respect pentru ierarhia lor.

Esentiale sau nu, intrebarile astea nu dorm toate pe acelasi palier. Intrebarea “de ce?”, ar zice unii, se lafaie pe un confortabil loc doi. De ce? As prefera sa nu raspund. Nu de alta, dar absolut toata lumea va poate spune “de ce”. Bloggeri, jurnalisti, lideri de opinie, politicieni, colegi de munca. Toti stiu de ce nu merg lucrurile in societate, in firma, in tara, pe mapamond. Pana si istoricii ne pot spune “De ce e Romania altfel?”. Ce ne spun foarte putini e “cum” sa o facem mai buna. Uneori ar fi interesant sa aflam CE a declansat dezastrul, CINE sunt adevaratii vinovati si CAND anume se vor indrepta lucrurile. Daca un apropiat a facut o mutare gresita, important nu e de ce a facut-o, ci CUM pot sa-l ajut.

Pierdem ani de dezbateri si munti de date cu o intrebare buna, dar neesentiala. Importanta pentru ca duce discutia mai departe. Neesentiala pentru ca deviaza de la subiect si atrage atentia asupra a ceea ce e, de multe ori, o interpretare personala. Daca un politician fura, e foarte important sa stim cine era, din ce functie fura si ce sume a sustras. E important sa stim cat timp a durat tarasenia si cum a fost trecuta cu vederea. E important sa stim si in ce oras s-a intamplat totul. E mult mai putin important de ce a facut ce a facut. Sunt convins ca va gasi un motiv bun, unul care sa ne abata atentia de la gravitatea faptelor. In cazul fenomenelor curente, cauza si mecanismele din spate sunt importante, dar nu prioritare. Te-ai astepta ca presa sa stie totusi lucrul asta.

De ce

Un raspuns clasic, asternut pe un template gratuit.

Desigur ca exista contexte in care intrebarea “de ce” e vitala. Unul dintre ele ar fi cercetarea stiintifica. Acolo, intrebarea noastra e un vehicul foarte bun pentru o alte intrebare. Oamenii de stiinta observa un fenomen, incearca sa afle de ce s-a intamplat, pentru ca ulterior sa decida CE anume a facut totul posibil. In cazul cercetarii, cauza este cel putin la fel de importanta ca fenomenul in sine. Din nefericire, dezbaterea stiintifica nu ocupa un loc foarte important pe agenda publica. Si in cazul artei, intrebarea ”de ce?” naste interpretari interesante, insa nici trairea artistica nu e prioritara printre contemporani. Preocupat mai degraba de proximitatea temporala si spatiala, omul de rand prefera sa se intrebe “de ce cresc preturile?”. O intrebare incompleta, daca nu cauti si un raspuns la “cum as putea sa economisesc?”.

Uneori, cuprinsi de un veritabil imbold filosofic, aceiasi oameni se intreaba ”de ce sunt lucrurile asa cum sunt?”. Aici apare un nou motiv pentru care intrebarea “de ce?” ar trebui folosita cu moderatie. Nu de alta, dar majoritatea intrebarilor retorice se deschid cu ea. E reconfortant sa pui o intrebare care declara automat orice raspuns satisfacator. E avangardist, artistic, curajos, dar, in ultima instanta, neproductiv. Spun lucrurile astea cu tristetea omului care a apelat prea des la trucul asta. Daca exercitiul gandirii e scopul final, intrebarile retorice sunt binevenite. In alte conditii insa, intrebarile care accepta toate raspunsurile tale sunt o poarta deschisa pentru autosuficienta, boala autoimuna a bunul simt.

E ciudat sa spuna asta unul care a irosit miliarde de pixeli aberand, dar poate ar fi frumos sa ne concentram mai putin asupra dezbaterii si mai mult asupra intrebarii. Pana la urma, orice pusti de clasa a sasea iti poate spune ca atmosfera terestra disperseaza lumina albastra din spectrul solar. Acum ca ne-am lamurit DE CE e cerul albastru, putem sa ne gandim si CUM ajungem la el?

P.S: Pentru aprofundarea diferentei fundamentale dintre intrebari si raspunsuri, va recomand aceasta banda desenata (o recomandare pe care am primit-o la randul meu).

Socializarea…

Posted by on 08 Aug 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Da, e vorba si despre “social media” si nu, nu o sa vorbesc despre “experti”. Am facut-o deja E un subiect mai fumat decat un hipster la un concert de brit pop…

Intentionez in schimb sa scriu despre mania socializarii la modul general, despre obsesia interactiunii integrata in orice obiect, de la console video la frigidere cu Twitter. Fie ca e vorba de  mult contestatul Diablo 3 (acum mai pustiu decat un pat de bibliotecara), de propriul telefon, sau de un banal televizor, TREBUIE sa vezi ce fac altii, sa-ti spui parerea, sa fii “intr-un grup”.  Pe scurt, trebuie sa relationezi. Asaltul asta senzorial ridica trei mari probleme.

Prima ar fi ca oamenii nu vor sa comunice in permanenta. Mai mult, oamenii nu prea vor sa aiba un dialog, oamenii vor sa SE auda si sa SE citeasca. Oamenii vor spectatori, nu parteneri de discutie. Chiar si faptul ca declam lucrurile astea pe un blog spune ceva despre o problema inerenta a comunicarii umane. Majoritatea retelelor sociale iti dau impresia unui public, dar contin de fapt o groaza de portavoci zgomotoase, ajunse in posesia unor copii de 4 ani. Asisti la un simulacru de comunicare in care cineva tot plimba microfonul din mana in mana, fara sa-ti dai seama cine e invitatul si cine e gazda.

Aici ar mai fi ceva. In cazul comunicarii, exista goluri greu de trecut. Intre mine si unul cu alte venituri, alta educatie si alt cod genetic, exista un gap. Cu cat e mai mare, cu-atat o sa mi-l pe respectivul doresc mai putin prin preajma.  Obama nu plange dupa compania unui neica nimeni cu blog, din clasa de mijloc romaneasca. Poate ca i-as putea pune 2-3 intrebari decente, dar nu as avea ce sa caut la masa cu el. Tot la fel nu plang nici eu dupa compania unui pusti de 12 ani care-si cumpara tigari din alocatie. Nu comunicam continuu pentru ca nu avem ce sa ne spunem. Lumile noastre sunt diferite.

A doua problema ar fi idiotii. Stim ca exista, stim ca sunt de mai multe tipuri decat bolile venerice ale unei asistente tv.  Un idiot poate fi un pusti de 13 ani din Arizona, sau un frustrat de 40 din Maglaia. Idiotul este in primul rand “idiot” pentru mine, nu pentru rasa umana. Asta-i si motivul pentru care evitarea inculpatului e cea mai buna solutie (angrenarea in conflict te poate transforma la randul ei in idiot pentru altii). Ce face socializarea online impusa? Te inconjoara cu suficient de multi idioti incat sa nu-i poti ocoli. Conflictul devine inevitabil.

Problema “ocolitului” ne aduce la al treilea punct: necesitatea singuratatii. Voi aduce iar in discutie exemplul jocurilor video, nu numai pentru ca imi e drag game design-ul, ci si pentru ca jocurile se potrivesc contextului. Dupa ani si ani de MMO-uri, MMORPG-uri si alte lucruri care incep cu Massive Multiplayer Online, au scos iar capul la lumina asa numitele jocuri clasice, egoiste, jocuri precum The Witcher sau Skyrim. Ce au ele specific? Faptul ca nu le poti juca online, nu poti imparti experienta live cu prietenii, nu e nevoie sa te holbezi la panourile de chat in timp ce joci. Sunt acolo PENTRU TINE. E metoda ta de a evada din realitate si de te deconecta temporar de orice forma de organizare sociala reala.

Autor: BradFitzpatrick.com

Oamenii au inceput sa-si doreasca astfel de jocuri si produse media (indiferent de platforma) pentru ca si-au surprins spatiul imaginar invadat de indivizi cu care nu au nimic de impartit. Egoismul e o nevoie fundamentala, oricum l-ai privi. E nevoia de a avea ceva “doar pentru tine”. E poate unul din motivele pentru care multi cititori refuza sa treaca pe suport digital. Numeroasele metode de a-ti distrage atentia si interactiuni de tip “spune-ti parerea/recomanda” intimideaza.

Intr-adevar, studentii care te spameaza din vreun departament de PR si te inunda cu Like, Share, +1 nu comunica. Comunicarea e bidirectionala si implica feedback, nu Like-uri. De ce TREBUIE sa relationam si sa actionam? Niciun raspuns. Am putea sa o lasam asa si sa spunem ca din vina “astora” o sa moara social media. Nici pe departe. Social media o sa se estompeze, dar nu (numai) din vina oamenilor care o promoveaza.

Social media si “socializarea permanenta” se vor concentra spre cateva nuclee dure dintr-un singur motiv: uneori, oamenii vor si au nevoie sa fie singuri. Da, chiar si oamenii mai putin dotati intelectual si mai dependenti de prezenta altora (fie ea si fictiva) au nevoie de momente de pauza, de momentele de evadare. Cei care nu manifesta astfel de nevoi, devin cochilii abandonate ale caror vocabular se limiteaza la 9Gag sau Cheeseburger Network. In conditiile de fata, retelele si sistemele de socializare nu te mai lasa sa respiri, sa vorbesti sau sa fii altceva decat un “utilizator”. Like daca va place ce-ati citit, iar daca nu va place, dati tot Like, pentru ca in societatea perfecta n-ai voie sa-ti exprimi dezacordul. S-ar putea sa iriti “comunitatea”…

P.S:  Da, eu chiar astept o consola de generatie noua care sa nu-mi permita sa comunic cu alti jucatori. Sa fiu doar eu, un ecran mare si o poveste buna. Hai, cu generozitate, as aprecia si vreo 2-3 prieteni, in aceeasi camera.

Munca pe criza

Posted by on 04 Mar 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e genul ala de articol suparat pe care il scriu cand ma irita ceva si-mi amintesc dupa o luna…

Mica iritare a pornit de la o discutie pe care o tot aud de vreo 2-3 ani. O aud in Ratb, pe bloguri uitate de lume si in orice loc in care se strange la pahar toata floarea specialistilor economici din cartier. Discursul suna cam asa: criza economica este si vina celor cu meserii liberale, care castiga mult fara sa faca nimic. Ma rog, pentru emitatori, meseriile liberale nu implica doar gloata de angajati in servicii, jurnalisti, PRisti, publicitari sau ”expertii’‘  injurati de facto. Nu, mai nou, meseriile liberale includ cam orice meserie nu produce ceva tangibil, dar si meserii precum ”front end developer” si orice depaseste un nivel mediu de intelegere.

Problema este pusa cam asa: eu fac burgeri la MacDonalds si sunt prost platit, ala ”se joaca cu hartii” si e mai bine platit. Eu fac de mancare, eu tin tara in spinare, ala nu face nimic! Genul asta de abordare nu difera cu mult fata de mentalitatea hipiotilor care detesta din start corporatistii, dar al caror aport la ”bunastarea” generala este zero. Mai mult, vedem si aici efectele supraevaluarilor de tip ”eu ar trebui sa fiu manager, desi de-abia ma mentin pe linia de plutire ca angajat”. Putem insa deduce eroarea din enunt apeland la indicatori concreti, indicatori economici.

Un nene cu o profesie liberala, sa zicem un PRist pentru o firma straina, castiga o suma de bani. Suma aia de bani ii este data de o companie privata care considera ca atat valoreaza munca lui in punctul respectiv. Mai mult, munca respectivului (de la organizare evenimente, la comunicate, campanii etc) va fi vanduta mai departe unui client. Un schimb economic echitabil. Daca totul e in regula si pe cartea de munca, salariul mai mare al PRistului se va reflecta intr-o contributie mai mare la bugetul de stat. E la fel de valabil si pentru alti prestatori de servicii, fie ei bloggeri, fie consultati pe probleme de ergonomie si “usability”.

Prin urmare, nesimtitul ala care-si permite sa faca ceva ce tu nu intelegi, ajunge sa dea mai multi bani statului decat o faci tu. Desigur, munca lui nu-ti aduce tie un beneficiu direct, dar s-ar putea sa-ti plateasca pensia, mai ales daca obisnuiesti sa fentezi sistemul. Nu de alta, dar sunt destui care considera ca o contributie neplatita, un impozit evitat, un bun pentru care nu se plateste TVA sau o munca la negru ”nu strica cu nimic, ca oricum politicienii au destul”. Pentru ca nu-i asa, cand furi din banii statului, furi exclusiv de la politicieni. Cam la fel si cu oamenii care ”submineaza sistemul” nefacand nimic. ONG-urile de protectie a randunelelor nu sunt tocmai principala sursa de venit a unui stat. Pe de alta parte, ele isi permit sa declanseze si incurajeze boicoturi care aduc pierderi pe termen lung.

Culmea e ca, in spatele aiurelilor astora exista o urma de adevar macroeconomic. O economie bazata intensiv pe servicii nu poate rezista fara parteneri care sa o sustina. Economiile unde industria manufacturiera si productia de bunuri de consum sunt incurajate au rezistat chiar si pe timp de criza. Din pacate, asta nu afecteaza cu nimic problema de baza: cat timp exista oameni dispusi sa plateasca legal pentru un serviciu, furnizorul serviciului respectiv va castiga mai mult (si va plati impozite mai mari), indiferent de cati gura casca vor considera ca nu merita.

Pe scurt: d-aia n-avem noi lucruri frumoase…

P.S: V-am mai spus ca astept cu infrigurare filmul asta? Nazistii de pe luna, asta concept adevarat Sergiule!

Validarea imposturii

Posted by on 10 Feb 2011 | Tagged as: Diverse, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Voiam sa va mai trantesc un post despre filme sau o recenzie muzicala, dar am zis ca vi s-a urat cu articole scrise la o saptamana. O sa revin putin asupra topicului expertilor online si a delicatei probleme a imposturii…

Acum o saptamana, vorbeam cu cineva si afirmam ca poti recunoaste un job bun dupa nivelul la care este validata impostura. In context, ma mandream ca am nimerit intr-un loc unde nu mi-a sarit in ochi tendinta. Discutia originala pornise de la granitele destul de neclare ale meseriilor din domeniile marketingului, comunicarii si promovarii online. Neavand facultati de profil pana recent (mai e de lucru), neavand cod CAEN pentru multe meserii si nici mentori scoliti pe-afara, domeniile astea au avut multa vreme porti mai deschise decat trebuia.

In timp, multi dintre cei intrati in profesie din cu totul alte zone s-au dovedit a fi talentati si au reusit chiar sa defineasca regulile pentru generatiile ulterioare. Printre ei, au existat insa si oameni a caror cariera a insemnat un lung sir de rateuri. Nu de alta, dar oricat am vrea sa fie altfel, intr-un final rezultatele conteaza si ele nu se rezuma la fraze pompoase, ci la cifre si statui. Multi n-au disparut dupa prima corabie scufundata, ci au continuat pe aceeasi linie  glorioasa. In timp, experientele cumulate din CV i-au validat. Oameni dati afara de la X companii, au inceput sa tina lectii despre succes si sa se foloseasca de fiecare pretext pentru a explica ”cum au plecat ei de-acolo”.

Daca in marketingul si publicitatea actuala e mai greu sa dai de oameni cu reputatie construita, in zona PR-ului,a  jurnalismului si a mediului online, lucrurile sunt inca incerte. Dezvoltarea extrem de rapida a lumii online si usurinta cu care te poti remarca pe o piata emergenta, a umplut mediul asta de ”specialisti”. Ca nu au o competenta reala, e una. Am mai scris despre asta. Problema e ca multi au in urma un lung sir de campanii si experimente ratate. Sunt oameni carora in mod normal nu le-ai putea incredinta sarcina de a-ti cumpara un sandwich. Totusi, prin asocieri de nume abil speculate, ajungem sa-i vedem la evenimente si sa ne lovim de absurditata sfaturilor lor.

Si aici vine tristetea: la fel ca in publicitatea anilor 90′, unde o serie de politehnisti, filosofi si teologi talentati au pus bazele unui domeniu, in onlineul anilor 2006-2012 asistam la acelasi fenomen. Standardele sunt definite de oameni care n-au nicio treaba. Daca va ganditi la vreun bloggeras care dupa 6 luni scrie despre ”bani pe net”, eu zic sa mergeti mai departe: ganditi-va la oameni angajati pe post de consultanti, la oameni cu firme de spam si la directori de divizii interactive pentru care online inseamna ”un banner mai mare”. Ganditi-va la oamenii care va trimit genul de e-mailuri care incep cu ”Stim ca…”.

Validarea imposturii nu se traduce printr-un comentariu lasat sau o apreciere fugara. Daca ar fi numai asta, multe bule s-ar sparge instant. Validezi impostura in momentul in care platesti pe cineva pentru un job care nu-i intra in competente. Validezi pe cineva in momentul in care il aduci ca vorbitor la evenimente. Validezi pe cineva in momentul in care iei interviuri de 2 pagini despre proiecte care nu exista. Validarea imposturii se face pe principiul ”a fost in multe locuri, stie el ceva”. E o situatie similara cu cea a batranilor intelepti: daca a trait atata, stie el ceva.  Totusi ,daca a trait 70 de ani intr-o sura, as prefera sa nu-i ascult parerea despre brand management.

Daca vi se pare prea specializata sau batoasa discutia, o putem generaliza. In muzica si film, impostura se valideaza de decenii bune. Ajunsi intr-un context favorabil, multi oameni care ocupa aproape abuziv niste locuri ajung sa-si dea in petec. Voiam sa scriu o fraza despre Florin Piersic, despre britpop si despre Muse, dar sunt baiat finut si ma abtin (indiciu: nu era de bine). Ce sa mai spunem despre politica romaneasca, refugiul suprem al impostorilor de profesie.

Nu e greu de inteles ca exista succese care pur si simplu n-au legatura cu tine, nu sunt meritul tau. Poti avea o piesa, un film , un articol sau o campanie de succes, fara ca tu sa fi facut ceva in sensul asta. Ai nimerit o conjunctura favorabila, ai avut un buget de media incredibil.  Tot la fel, poti avea un insucces pornind de la aceleasi premise. Totusi, cand ai dat gres in 4-5 locuri, ceva ar trebui sa dea de gandit.

Validarea imposturii se produce in general cand nu exista criterii clare de evaluare si cand nu exista termeni de comparatie (sunt putini profesionisti). Criza a mai ordonat putin lucrurile in ceea ce priveste a doua problema. Totusi, prima ramane in continuare in picioare, cat timp ne vom lovi zilnic de oameni cu opt titluri pe ecuson. Nu m-as grabi inca sa ascult sfatul unuia care se recomanda Professional SEO Optimizer, Senior Web Consultant & Idol al Femeilor.

P.S: Constat ca am inceput sa citesc din ce in ce mai multe bloguri pe mobil, motiv pentru care sugerez cititorilor si celor cititi sa incerce si o versiune pentru mobil a blogului.  Un plugin mic nu strica. Unele bloguri sunt suficient de putin incarcate incat sa intre lejer pe ecranul telefonului, dar multe imi halesc datele din abonament. Nu mai zic de cat mananca pozele cu pisici HD…

Next»