Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Ziua când s-a terminat sfârşitul

Posted by on 06 Nov 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Vineri, ziua în care mesajele optimiste inundă reţelele sociale şi în care cuvântul weekend devine un răspuns acceptabil la întrebarea “Ce mai faci?”. Vineri, una dintre puţinele zile în care generaţia muncă începe să simtă că trăieşte.

Doar că, în noaptea de vineri, 30 octombrie, s-a întâmplat ceva. Ceva suficient de dureros încât să merite mii de pagini de text. Ceva suficient de tragic, încât viitorii noştri copii să ne întrebe curioşi unde am fost în noaptea aia. După 30 octombrie, 200 de studenţi, medici, arhitecţi, antreprenori şi specialişti în publicitate, 200 de tineri care voiau mai mult, nu au mai fost la fel sau, pur şi simplu, nu au mai fost.

A urmat o zi sinistră, cu recensăminte de prieteni, înmormântări anunţate şi spitale supraaglomerate. Majoritatea dintre noi aveam cunoştinţe care au fost sau care ar fi putut fi acolo, evitând tragedia în ultima secundă. În Colectiv au murit şi foarte mulţi oameni pe care am fi vrut să-i cunoaştem. Pentru prima dată, nu vorbim despre pasagerii unui avion din Asia sau de victimele unor grupări de gherilă africane (nu că astfel de victime n-ar conta). Oamenii răpiţi de incediul de vineri erau oameni ca noi şi de lângă noi, oameni care am fi putut fi noi. La fel de hotărâţi să reuşească şi, din păcate, la fel de fragili.

După o undă de şoc care a trezit provincia, diaspora şi comunitatea muzicală a altor continente, Bucureştiul şi România s-au mobilizat exemplar. Nu ştiu dacă Facebook-ul a fost cel responsabil sau dacă la mijloc a fost faptul că, de data asta, tragedia a fost una palpabilă. O tragedie a oamenilor pe care-i saluţi, cărora le spui “ne vedem mâine să-mi povesteşi cum a fost” şi cărora le aprinzi apoi candele pe mormânt. Donaţii de sânge, de provizii medicale şi de vorbe bune curg şi acum, pentru că, pe măsură ce numărul victimelor creşte, la fel cresc şi neputinţa, frica şi furia.

Idioţii au ieşi la apel ca de fiecare dată. Nu era nevoia de ei, dar nici vreo cale de a-i împiedica să vorbească sau să scrie nu există. De la vedete de eşalonul trei până la călugări nebuni, de la ciobani puşcăriaşi până la cântăreţi conspiraţionişti. Toţi au avut o părere, dar, ca de obicei, nicio soluţie. În corul lor s-au înscris repede şi oamenii care se plâng mereu că SE fură, deşi n-ar cumpăra un bilet la un concert sau vreun soft legal. Îi ştiţi, sunt oamenii care ne spun merreu că în ţară nu SE va schimba niciodată nimic, motiv pentru care ei n-au nicio obligaţie… doar drepturi.

Au ieşit şi cinicii sau oamenii care-şi ascund prostia în spatele încăpăţânării. Băieţi care se întrebau de ce plânge lumea pentru “hipsterii şi rockerii din Bucureşti”. Nu plângem pentru ei, plângem pentru tinerii care, deşi ar fi putut câştiga milioane în afară, stăteau aici şi plăteau impozite cât vreo trei orăşele de munte. Au ieşit şi paranoicii, oamenii care “ştiu mai mult”, dar care, în mod ciudat, gândesc foarte puţin. Iar cei din stradă, spitale şi centre i-au tolerat. I-au tolerat pentru că cerşitul de atenţie, piesele siropoase şi teoriile conspiraţiei erau cel mai mic rău care se întâmplase după 30 octombrie.

Apoi au apărut ei. Oamenii care de 4, 8, 12 sau 20 de ani au confiscat democraţia. Cu aceleaşi feţe mirate, cu aceeaşi lipsă de control şi empatie mimată. Au ieşit să ne spună că patronii, că circumstanţele, că actele. Au ieşit să ne spună că nu e vina lor. Exact, la fel cum n-a fost vina lor nici că, având la dispoziţie bugete uriaşe, n-au putut lua nişte lecţii de bun simţ. Cum nu e vina lor că şpaga e mai eficientă în România decât orice casă de schimb valutar. Au venit să ne ceară tăcere, solemnitate şi solidaritate. Solemnitate? Nu cred că am văzut vreodată mai multă. Solidaritate? Da, dar între noi. Tăcere? Niciodată. Cam ăla a fost momentul în care o tragedie departe de a se fi sfârşit a dat naştere unei mişcări care nu ar fi trebuit să se sfârşească vreodată.

Acum e deja a patra zi de protest. La primele trei am asistat din stradă, la a patra voi fi simplu spectator. De ce acum? Ce o să se schimbe? Sunteţi manipulaţi! Am auzit destule fraze emise din comoditatea canapelei, o canapea care nu votează, nu iese în stradă, nu îşi exprimă public opiniile, dar crede că ar fi bună de primar şi vrea, evident, ca lucrurile să SE schimbe. Într-adevăr, nu a existat un lider, dar iată că fără el, au căzut un prim-ministru, un Guvern, un primar şi câţiva candidaţi din ţară.

IMG_20151104_190746

Un slogan pornit de la noi şi ajuns rapid pe BBC, Vox, Europa Libera, Evenimentul Zilei, dar şi prin ţară.

Praf în ochi, spun salvatorii de canapea şi eroii de debara. Sigur, sigur, praf în ochi, dar unde au fost 20 000 de oameni (peste 70 000 în ţară) după accidentul de la Baloteşti? Dar după mineriada din ’99? Dar când soţia lui Adrian Păunescu omora nişte nevinovaţi? Poate că, după ce preşedintele va înţelege mai bine care-i rolul lui şi după ce câteva figuri publice vor simţi fiorul adevăratei democraţii, lucrurile se vor aşeza. Poate. Dar e important de reţinut că nu e prima dată când “corporatiştii, hipsterii, rockerii, fraierii şi societatea civilă îndurerată” ies în stradă. Da, ăia care te-ai fi aşteptat să nu aibă timp să se ridice de pe scaun. Fix ăia vin acum să le tragă altora scaunul de sub fund.

Se va schimba ceva? Poate că nu imediat, dar e clar că unele lucruri deja s-au schimbat. Oamenii din stradă nu vor anticipate şi nici demisia unui preşedinte care încă nu s-a lămurit ce şi cât are de lucru. Oamenii urlă pentru că şi-au îngropat copiii, nepoţii, prietenii şi poate chiar idolii. Urlă pentru că n-au siguranţa zilei de mâine, deşi îşi aduc înzecit contribuţia. Urlă pentru că, în ciuda eforturilor recente ale DNA, România e în continuare cea mai coruptă ţară din UE. Urlă pentru că, indiferent de vârstă sau ocupaţie, mai toţi şi-au pus pe 31 octombrie întrebarea: Oare chiar vreau să trăiesc într-o ţară unde vinovaţii scapă?

În momentele ăstea nu-mi dau seama pe ce mizează politicenii. Pe şarmul lor cuceritor? Pe protecţia coloanelor oficiale? Pe băieţii aduşi cu găleata la vot? Mulţi dintre cei pe care-i numeau zâmbind “masă de manevră” nu au ieşit din casă, dar, dacă ar fi ieşit, nu ar fi făcut-o pentru a apăra Parlamentul. Amărâţi, bătrâni, bolnavi, slab pregătiţi şi da, uneori leneşi, mulţi dintre votanţii de profesie suferă de aceeaşi afecţiune ca mulţi dintre noi: nu vă suportă, dragi “aleşi”, indiferent câte şpăgi electorale le-aţi da. Cei din stradă însă au depăşit de multă vreme momentul dispreţului. Uniţi? Mai e până acolo şi poate liderii nu sunt tocmai ce trebuie. Neputincioşi? Da, neputincioşi, dar mulţi. Solidari? Da. Solidari şi supăraţi!

De altfel, de la Roşia Montană încoace, Poliţia, Jandarmeria şi Salvarea (alături de câteva firme de pază) au început să gestioneze din ce în ce mai bine protestele, autorizate sau nu. Cu alte cuvinte, autorităţile s-au obişnuit cu furia. Sunt convins că au existat şi grupuri coordonate, cum sigur au existat şi agitatori ai partidelor, alături de diverşi ofiţeri ai serviciilor. Vor exista mereu. De altfel, prezenţa unora acolo (a ofiţerilor SRI, de exemplu) e absolut normală, supravegherea mişcărilor de stradă fiind parte din atribuţiile lor. Ce n-am văzut însă a fost un “protest deturnat”, după cum strigau unii. În fond, cum poţi deturna furia şi neputinţa? Spre cine şi spre ce? O poţi, cel mult, dezamorsa, dar asta nu-ţi garantează că o să dispară.

Deci, dacă aţi fost, sunteţi sau veţi fi în stradă zilele astea, eu zic că două lucruri sunt importante. Primul: să aveţi un scop. Cât timp e scopul vostru şi nu al altora, strada o să-l asculte. Al doilea: să nu uitaţi de unde a plecat totul şi de ce dramă a fost nevoie ca noi să ne mişcăm în sfârşit. 30 octombrie e ziua în care s-a terminat sfârşitul.

P.S: Chiar dacă protestele vor avea şi un inevitabil sfârşit, cele câteva demisii şi cele câteva zeci de promisiuni sunt un început. Din fericire, pentru mulţi sunt DOAR un început. Sau, ca să citez un “ultras”: eu n-am condus 400 de kilometri doar ca să-şi dea gornistul ăla demisia. În plus, nu sunt convins că o să avem atât de multe scuze când, peste ani, alţii ne vor întreba: Voi aţi fost atunci în stradă?

Multumesc

Posted by on 18 Dec 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

In ultimele zile, media romaneasca a gemut sub munti de cuvinte cu aceeasi rimă: Revolutie!

Analize pertinente, dosare ingropate si noi incercari de a slefui “adevarul”. Televiziunile mari s-au intrecut in parade gratuite de patriotism, pe cand cele obscure au exploatat noi teorii conspirationiste. Online, am vazut de toate, de la citate agramate si declaratii sforaitoare, pana la lamentarile unor pustani care regreta moartea unui analfabet delirant. Am citit pana si declaratia omului care l-a impuscat. Am vazut discutii despre legitimitatea Revolutiei si discutii despre nesfarsitii ani de tranzitie.

Am vazut steaguri, coroane si parade si am auzit discursuri in care politicieni spalaciti isi asumau mostenirea evenimentelor din ’89. Totul, presarat cu stiri fara sens si speculatii despre o recenta tragedie aviatica. Dar stiti ce n-am vazut deloc si, mai ales, ce n-am auzit de nicio culoare? Un simplu “multumesc”. Atat, un “multumesc”, fara comentarii despre lovituri de stat, motivatii suspecte sau ironii fara sens.

Ca Revolutia n-a fost o miscare spontana si ca nu din popor s-a aprins scanteia am mai auzit. Ca multi au iesit in strada din disperare, putem sa banuim. Ca majoritatea a iesit de foame, ne inchipuim. De cine au fost dirijati unii, inca vrem sa stim. Da, Revolutia a avut toate semnele unei lovituri de stat si da, vietile celor omorati in strada au fost confiscate de o camarila de fosti comunisti de care de-abia in ultimii ani am inceput sa scapam. Dar…

Revolutia a fost necesara, indiferent de forma sub care a venit. Revolutia a fost necesara, oricat de tarziu si de cine a fost declansata. Revolutia a fost revolutie, fie si numai in sensul dat de dictionare cuvantului. Chiar daca Ceausescu nu trebuia impuscat, isi merita cu prisosinta gloantele. La fel si le merita si o nemuritoare bunicuta care, la cei 84 de ani, inca voteaza pentru noi, dar asta e alta discutie. Cei care au botezat strazile cu sangele lor n-au facut-o pentru ca sprijineau “lovitura de stat” sau pentru ca “asa se decisese la nivel mare”.

(Cati jurnalisti de-acum vor mai avea ocazia sa titreze o poza cu “Tanchist vazut prin gaura drapelului”? Sursa imaginii: Rfi.ro)

Au facut-o pentru ca auzisera strigandu-se “Libertate!” si marca asta nu se vindea in alimentare goale. Au facut-o pentru ca “acum ori niciodata” nu e doar al treilea vers din imn. Cei din strada au fost impuscati de armata, de “teroristi” si uneori de ai lor, dar de murit au murit pentru o singura cauza: schimbarea. Indiferent cine a agitat steagul dupa batalie, eroii au ramas eroi. Mamele care inca isi plang copiii uitati merita un multumesc. Ele si cei cazuti sau raniti la Revolutie si la traumatizantele mineriade de dupa.

Multumesc pentru curajul de a face ceva ce trebuia facut de ani de zile. Pentru sansa de a nu ridica osanale unui cizmar senil. Pentru ca avem ocazia de a vedea dincolo de gardurile propriilor orase. Pentru ca putem alege si pentru ca putem fi intr-adevar “oameni noi”. Pentru ca putem scrie si putem inca striga liber. Pentru ca, pana la urma, dupa ani de mocirla, lucrurile au inceput sa mearga “mai bine”.

Si nu in ultimul rand, multumim pentru libertatea de a incerca.

P.S: Legat de aceleasi evenimente, Historia are un reportaj excelent in ultimul numar, reportaj transformat in articol multimedia si vizionabil gratuit aici

Cine, eu?

Posted by on 13 Dec 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Am stabilit deja ca in Romania ”se” fura si ca multi dintre baietii trimisi de DNA in vacanta sunt acolo din motive supranaturale…

Serios. Cati dintre oamenii ajunsi in ultima vreme in fata Justitiei si-au asumat macar partial consecintele propriilor actiuni? Bine, foarte putini oameni ar fi in stare sa se incrimineze in fata unui judecator (desi in multe cazuri asta le-ar reduce pedeapsa), dar urmarind putin dosarele de coruptie si spectaculosul dosar Microsoft observam acelasi tipar comportamental, marcat de trei stadii simple: negara, victimizarea si turnatoria. Atat. In niciun moment nu apare si stadiul revelatoriu, momentul in care vocea interioara iti spune “ca ai fost un tampit”.

Ce e mai grav insa nu e ca oamenii nu-si recunosc vina. E grav ca multi dintre ei nu par literalmente constienti ca au fost acolo. Ei n-au fost acolo nici cand s-au semnat actele, nici cand s-au deturnat fondurile si nici cand s-au luat spagile. Au fost in functie, au fost mentionati in discutii si uneori au fost chiar de fata, dar n-au fost acolo. Si-au spus de atatea ori lucrul asta, incat chiar au inceput sa il creada. Si-au repetat de-atatea ori ca tot ce li se intampla e o razbunare a sortii sau a inamicilor politici, incat ideea ca orice actiune are consecinte pare cumva mistica, religioasa. Lucrurile s-au intamplat fara ca ei sa fie anuntati, desi semnatura de pe contracte seamana dubios de mult cu numele lor.

Daca lucrul asta nu s-ar intampla si in alte esaloane, ai spune ca-i doar o boala a coruptilor locali. Din pacate, nici sfera privata si nici cea publica nu sunt ocolite de fenomen. Foarte multi romani, de la simpli muncitori la purtatori de cuvant, par a fi martori distanti ai propriilor vieti. Sigur… afirmatiile defaimatoare “s-au facut”, dar nu le-ai facut tu, chiar daca tu vorbeai. Sigur… s-au facut niste greseli, dar tu nu poti fi singurul vinovat, desi numai tu erai in cladire. Sigur, ai inselat-o, dar tu erai doar in camera cu sora-sa, nu stii ce s-a intamplat mai departe…

Aici ar merita facuta si o paralela cu sfera privata. Cu o saptamana in urma, un pusti ma intreba de ce sunt platiti managerii de top atat de bine si daca nu mi se pare incorect. Un stangist i-ar fi spus ca, intr-adevar, discrepanta salariala fata de cei de jos e prea mare, ca multi nu-si merita banii si asa mai departe. Un capitalist idealist i-ar fi spus ca oamenii aia au ajuns acolo prin pura selectie profesionala. Cred insa ca adevarul e ceva mai simplu. Oamenii sunt sus pentru ca sunt capabili sa-si asume responsabilitati si decizii care afecteaza intreaga companie. Oamenii sunt practic platiti sa-si asume raspunderea (de-aici si rigidul termen “factor de raspundere”). Vorbim deci despre o raspundere care ar dobori instant un angajat care nu-si poate asuma o masina parcata ilegal.

Sigur, managerii deleaga sarcini altora, dar, cand proiectul esueaza sau contul se pierde, cineva trebuie sa semneze esecul. Exista chiar si un model de management intitulat DRI (Directly Responsible Individual), des folosit in multinationale. Asta e motivul pentru care, chiar daca nu e 100% vina lor, multi oameni de la varf sunt concediati rapid si cu fanfara, atunci cand trebuie sa cada un cap. Majoritatea stiu ca, in momentul in care sunt angajati pe mii de euro, ei vor fi primii trasi la raspundere. De-asta in companiile de stat se schimba conducerea anual. De-asta firmele locale au inceput sa depaseaca granitele tarii numai in ultimii 10 ani. Din fericire, contactul cu piata reala si influenta europeana au fortat din ce in ce mai multi oameni de afaceri sa spuna: taraba asta e a mea! Ba chiar mai mult, trendul antreprenoriatului de la varste fragede ne spune ca vom gasi din in ce in ce mai multi manageri care inteleg ideea de raspundere.

Motivul pentru care am inceput cu politicienii si am trecut la managerii din sectorul privat este ca asumarea raspunderii exista in fisa ambelor posturi. Diferenta e ca primii sunt platiti sa-si asume raspunderi din banii nostri, pe cand managerii si oamenii de afaceri isi joaca lunar propriul faliment. De altfel, majoritatea oamenilor aflati in functii publice par a fi complet deconectati de la propria activitate pana cand se intampla ceva gresit si trebuie gasit un vinovat. In momentul ala, nimeni nu a vazut si nu a facut nimic. De cele mai multe ori, nici macar nu e vina altora. Lucrurile pur si simplu… s-au intamplat! Tristetea e ca timpul curge in favoarea vinovatilor, iar incapacitatea opiniei publice de a-i trage la raspundere nu ajuta. Altfel, daca e vorba despre asumat un succes, cam toata lumea isi atribuie meritele, desi in anumite domenii succesul chiar ”se” intampla.

Ce incerc sa spun e ca arestarile si aratatul cu degetul nu sunt suficiente, cat timp cei tintiti se considera realmente nevinovati. Incapacitatea de a-si asuma actiuni sau afirmatii nu e doar un efect secundar al coruptiei celor incriminati sau o extensie a ”smecheriei”. E o boala care porneste din copilarie, de la prima nota mica care a fost numai vina profesorului, trece prin adolescenta, unde altii fumau langa cancelarie si se pastreaza in viata de adult, cand cineva a semnat contractul ala de sute de milioane. Oare cine?

P.S: Stiu ca articolul asta e cam plat si ca n-am mai scris de ceva vreme, insa n-a fost vina mea. Asa “au stat” lucrurile si va asigur ca autoritatile acestui blog fac toate eforturile pentru a gasi vinovatul.

Salam No.5

Posted by on 30 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Mirosul vag de mici si steagurile singuratice nu pot insemna decat un singur lucru: Ziua Nationala se apropie…

Pana cand televiziunile isi vor epuiza stocul de mesaje patriotarde si transmisiuni live de anul trecut, avem un scurt ragaz in care ne putem gandi cu sinceritate la lucrurile care ne fac sa fim romani. Poetii si nostalgicii vor venera limba dictionarelor, nationalistii se vor inchina la o istorie nescrisa (si foarte putin probabila), pe cand romanii simpli se vor bucura pur si simplu ca pot sa bea o bere intr-o tara numita Romania, ci nu intr-o provincie minoritara a vreunui invadator estic.

Cu toate astea, timp de mai bine de un deceniu, un singur simbol a dominat intregul partenon autohton. Inca de la Marea Liberalizare a carnii procesate din anii 89′, mirosul de salam a plutit deasupra intregii natiuni, ca un topping de libertate peste o pizza veche de 40 de ani. Daca la inceput mirosul salamului de Sibiu cumparat la felie era o marca a fragilei, dar liber exercitatei puteri de cumparare, ulterior el a intrat intr-o bizara normalitate. La fel cum cei care nu mancasera ”salam cu soia” nu erau inclusi in discutiile despre comunism, nici cei care nu descoperisera inca bucuria carnurilor procesate nu erau considerati pe deplin “liberi”.

Chiar daca parintii m-au ferit de excesul de mezeluri, aroma salamului feliat era o prezenta subtila in autobuzele, scolile si parcurile anilor ’90. De la sandvisurile cu “salam Victoria” pana la pachetele muncitoresti cu “salam de vara”, acest miraculos mezel, fratele mai scump si carnos al parizerului, se gasea absolut peste tot (si au existat in mod sigur producatori care au facut o avere din el). Asistat de varul pateu, salamul facea parte din orice aperitiv de petrecere respectabil si din orice “pizza” de tranzitie, plina de ulei, branza dubioasa si ketchup ieftin.

Intr-o saptamana obisnuita a anului 1997, sa zicem, era imposibil sa nu te lovesti de macar un om bine parfumat cu aerul unui pranz luat pe fuga. Si nu, nu era nimic ciudat sau vulgar in putina aroma de bucatarie improvizata. Ba, din contra, un sandvis de jumatate de zi, cu salam, mustar si margarina, putea aprinde pasiuni nebanuite printre cei din jur. Grupul celor care se faceau vinovati de subtile emanatii aristocratice includea copii de bani gata, profesori si “oameni de afaceri”. In fond, de ce n-ar fi inclus? Sa mananci zilnic mezeluri insemna sa “ai”, sa fii “bine hranit”.

Salami

(In poza: fericirea. Sursa imaginii.)

Un deceniu si ceva mai tarziu, mirosul de salam emana doar din glumele lui Tociu si Palade. E genul de chestie pe care o observi cu dispret “burghez” la muncitorul prafuit sau la precupeata guraliva, amandoi indesati in vreun troleu intarziat. Chiar daca salamul ca mezel nu a disparut de pe piata (ba chiar oferta s-a rafinat si diversificat), accesul la mezeluri nu mai e de multa vreme un motiv de mandrie, cu atat mai putin unul care merita sarbatorit cu un miros propriu. De altfel, judecand dupa peisajul olfactiv al Capitalei, sunt putine mirosuri care nu te agreseaza (aici ar merita facuta o analiza a consumului excesiv de deodorant ieftin, dar asta e cu totul alta poveste).

La ani buni dupa ce salamul de Sibiu a iesit din sfera delicateselor, nici macar bobocii captivi intr-o studentie de criza nu mai sunt mandri de damful lasat in urma de sandvisurile obosite de la automat. E genul de detaliu care spune, ca pe moment, n-ai timpul sau banii necesari pentru ceva mai bun. Alteori, spune ca pur si simplu nu te intereseaza. Oricum ar fi, mirosurile de origine alimentara nu sunt de dorit in repertoriul romanului cat de cat “imblanzit”, indiferent de statutul financiar sau social.

Exista insa o categorie de oameni care a ramas ferm ancorata in vechile valori de tranzitie. O categorie pentru care legile faunei salbatice din anii 90′ sunt inca vii si actuale. E un grup grasun, format din mai bine de 550 de oameni, cunoscuti in alimentara populara drept parlamentari. Specialitati ale mezelariei politice, tot ei sunt cei care, peste putin timp, ne vor spune din suflet cat de mult isi iubesc tara. O ocazie perfecta ca 20 de milioane de romani sa simta din nou mirosul de salam…

P.S: Stiu ca articolul asta e dubios, dar ar fi fost si mai dubios daca mergeam mai departe cu glumele legate de salamul Victoria. Sa multumim deci oboselii ca a fost doar atat.

Next»