Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Puțin cam mult

Posted by on 20 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Alături de flatanta întrebare “Auzi, tu ai jucat cumva în La Bloc?”, în ultima vreme m-am tot lovit de cunoștințe și prieteni care îmi reproșează că nu iau mai des atitudine online.

Cu alte cuvinte, am fost întrebat de ce nu scriu din nou despre politică sau despre ce pretind ai noștri că fac între ei, când sting lumina și gonesc presa din sală. Înțeleg că cele două articole despre vot și rezultatul lui, precum și articolul despre evoluția spectaculoasă a unor lideri locali au fost prea puțin vizibile în marea de înjurături și acuze din online. E nevoie de un articol ferm, în care să condamn clar vinovații, cu nume, prenume și cazier! E nevoie de spume!

Aici urma să sintetizez întregul haos politic și social într-o singură frază și să găsesc un vinovat ușor de transformat într-o imagine simpatică. Din păcate, nu sunt omul care să umple pagini întregi de injurii și nici nu suntem în punctul în care ele să mai aibă impact. Antreprenorul a scăpat neprins, votul a trecut, iar partidul care a deținut mai des puterea decât concertează Delia este din nou la putere. Acum asistăm aproape neputincioși la un bombardament de legi pe care poporul nu le dorește, dar pe care media nu e capabilă să le dezbată și combată.

Sigur, ne putem indigna și ieși în stradă și simt că vom tot face asta în următoarea perioadă, însă contextul național și internațional nu este unul favorabil gândirii. O gașcă de hoți încearcă să-și elibereze camarazii de arme, în timp ce șefii lor își întind tentaculele în instituțiile și așa nefuncționale ale statului român. America a căpătat un președinte imprevizibil, pe când Europa se dezintegrează treptat și se grupează în nuclee pe care istoria le-a mai văzut. Și totul se întâmplă nu la nivel de decadă, ci la nivel de săptămână.

În condițiile date, e normal ca puținii oameni care cu un an în urmă țineau pancarte în stradă să vrea să le scoată din nou (am mai scris despre ei și dintre ei). E o consecință normală a disperării și, de data asta, lucrurile chiar arată negru. Arată negru pentru că nu știi unde să fugi și, serios vorbind, dacă nu erau lucruri care să te țină aici, probabil ai fi citit demult textul ăsta de pe alt IP. Disperarea asta acumulată este probabil și motivul pentru care lumea e atât de șocată de comportamentul actualei guvernări.

Dacă te uiți atent la istoricul și CV-urile oamenilor care ne conduc, realizezi că nu te puteai aștepta la cine știe ce revelații. Doar că, după un an de guvernare aproape normală într-o Europă bipolară, parcă ai fi lăsat acolo un licăr de speranță (înainte de alegeri, cel puțin). În plus, când dispare vocea aia din cap care-ți spune “lasă, bă, că poți să pleci mereu la mai bine!”, atunci începe să-ți pese. Când impozitele îți sunt încărcate cu promisiuni politice, făcute pentru oameni cărora educația nu le mai poate oferi un viitor, atunci începe să-ți pese. Când ești sfidat pe față sau înjurat de vreun individ care, conform Constituției, ar trebui să se teamă de tine, atunci îți pasă.

Dar nu, nu am scris textul ăsta siropos pentru a spune că mă dau bătut. Sunt doar puțin copleșit, ca mulți alții care-și strigă neputința sau furia, atât online, cât și offline. Pur și simplu nu cred că în punctul ăsta se mai pot adăuga lucruri constructive discuției. Prin urmare, prefer să susțin efortul general sau bat câmpii și să-mi văd de propriile proiecte (precum o răceală teribilă care mă chinuie de o săptămână). Pe foaie, mi-am făcut datoria de “om închis în bula Facebook”: am votat mereu, am ieșit la proteste când am simțit că merită și, când am avut ocazia, mi-am promovat propriile inițiative (votul alb și balotajul, în trecut).

Da, știu că ar trebui să ne implicăm mai mult și că nu e suficient să facem “campanii”. Mai știu însă și că oamenii care spun asta sunt în general ăia care nu fac absolut nimic. Ei și jurnaliștii români, adică exact oamenii care nu fac absolut nimic. Pe moment însă, tot ce se întâmplă în perioada asta este… puțin cam mult. Este puțin cam mult și nouă, tuturor, ne e puțin cam scârbă.

P.S: Altfel, noroc cu geții din serialul ăsta, altfel n-ar fi avut cine să apere pârloaga (sau bârloaga, după caz).

Mulțumim, 2016. Te contactăm noi dacă mai avem ceva disponibil!

Posted by on 31 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.

În ultima bancă

Posted by on 05 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În multe dintre poveștile copilăriei, ultima bancă era mereu rezervată elevilor gălăgioși, celor agitați sau puștilor care pur și simplu nu erau capabili să asiste la cursuri…

Cumva, cam așa era și „pe vremea mea”, cu mențiunea că am avut noroc de clase faine atât în generală, cât și în liceu, sau mai ales atunci. Sincer, la noi, în ultima bancă stăteau colegii prea înalți și, uneori, ăia care puteau, dar nu prea aveau chef. Din păcate, în România anului 2016, stereotipurile inofensive nu mai funcționează. Suntem într-o clasă cu 583 de repetenți care ocupă cele mai bune scaune și ne urlă în ureche de fiecare dată când vrem să deschidem manualele de logică.

Nu, nu trebuie să fii premiant să te prinzi că aparatul legislativ și reprezentativ al României e format din repetenți. E suficient să-i auzi vorbind sau să-i urmărești în public. Chiulesc în masă, râgâie în plen și îți râd în față, în timp ce în timpul orei își scriu bilețele și se păruiesc. În pauze se bat de-a dreptul, în fața camerelor de luat vederi și a jurnaliștilor sau pe rețelele sociale. Problema e că profesorii lor nu sunt capabili să-i țină în frâu, dacă nu cumva chiar ei sunt cei care îi animă.

Dacă vreți un exemplu concret, ceva ce folosesc foarte rar când scriu despre politica românească, l-am putea lua chiar pe Președintele Senatului, omul cu cinci nume și tot atâtea foste neveste. Vorbim despre vechiul și încă neprinsul prim-ministru al României, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. O să luăm cazul lui nu pentru că face parte dintr-un partid fantomă care nu a fost ales de nimeni sau pentru că a strâns în jurul lui într-o lună mai mulți corupți decât poate produce PSD-ul într-un an. Lucrurile ăstea țin de competența Curții Constituționale și a Justiției, nu a presei sau a bloggerilor. O să iau exemplul lui pentru că un amic expat mă întreba zilele trecute: Măi, dar ce are toată lumea acum cu Tăriceanu ăsta? E un fel de Nigel Farage al vostru?

Nu, din păcate, Tăriceanu nu e un fel de Nigel Farange. Ultimul a făcut paradă de propriile prejudcăți cu un scop și, când scopul ăla a fost atins, a constatat că nu își poate asuma consecințele. Cu alte cuvinte, a fost demagog până a avut surpriza transformării propriilor promisiuni în realitate. Dar a fost demagog cu un scop. Constantin Anton nu este nici măcar Victor Ponta. Victor Ponta a fost înlăturat de la putere de scandalul Colectiv (deși mulți ar bănui că, pentru el, a fost un prilej de retragere) și este probabil autorul unora dintre cele mai dubioase promisiuni și declarații din ultimii ani. Cu toate astea, dacă vă uitați la Dragnea, dar și la fostul mentor al lui Ponta, Adrian Năstase, realizați că Domnul “Demisie” nu a făcut nimic care să iasă din schema generală a PSD. Deviații ideologice, demagogie, populism? Parte din ideologia internă a unui partid care nu a fost niciodată nici de stânga, nici de dreapta, ci “de putere”.  PSD-ul își cunoaște publicul, același de ani de zile, și știe cum să-l țină captiv. Atât. Când Ponta face glume de clasa a șasea despre Dacian Cioloș (apropo de elevii de mai sus), puteți fi siguri că există oameni care râd sincer la ele. Nu și publicul ALDE însă, pentru că el nu există.

Din păcate pentru președintele ultimului partid, lucrurile nu sunt și nu vor mai fi niciodată simple. Trebuie să ne amintim că omul ăsta a pornit cu un capital de imagine pozitiv. Era prim-ministrul ăla care se lupta cu un Traian Băsescu tot mai agresiv și posesiv. Sigur, era un prim-ministru arogant care nici până în ziua de astăzi nu pare să facă diferența dintre PIB și Bugetul de Stat. Sigur, nu aveam cum să știm în cei patru ani în care a fost prim-ministru că toate măsurile lui “pro-investiții” aveau să adâncească și mai serios criza. Nici că taxa auto avea să dea naștere „fenomenului Bulgaria”. Nici că economia care “duduia”, conform aceluiași prim-ministru, avea să o ia la vale și nici că sportul românesc, neglijat intenționat în timpul mandatului său, avea să se prăbușească aproape total la nivel instituțional. Nu aveam cum să știm lucrurile ăstea și pentru că nu aveam presă, ci doar o grămadă dubioasă de „editorialiști” îndrăgostiți de liberalism, la fel de tare cum sunt acum îndrăgostiți de socialismul utopic.

De când a pierdut însă funcția politică și ulterior și funcția din partid, personajul nostru s-a comportat exact ca un exmatriculat care amenință directorul școlii că taică-su o să le taie fondurile. După o scurtă perioadă de liniște, au urmat moțiuni de cenzură imaginare, declarații șoc și scandaluri, de fiecare dată când a avut ocazia. Totul, de la un om cu o avere estimată la peste 10 milioane de euro. Mai mult, când fantoma fostului USL i-a permis să ocupe din nou o funcție publică, nevoia de atenție a ajuns la cote alarmante. E foarte greu să treci în revistă toate derapajele omului care, în caz de lipsă, ține locul președintelui României și care “conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi;” (Articolul 39 – Regulamentul Senatului).

Luna trecută, după ce a solicitat parlamentarilor să blocheze toate cererile de ridicare a imunității în dosarele DNA, Președintele Senatului a fost somat de cinci organizații să își dea demisia. Înainte de asta, câteva ieșiri din spațiul public precum decizia de a evita coada pentru permise auto, i-au adus inclusiv „simpatia” unui public care în mod tradițional l-ar fi susținut. Nu că asta ar fi fost ceva nou. Cu numai o zi în urma scrierii acestui articol, susținerea pentru „familia tradițională” și declarația legată de „modalitățile de a te ruina în viață” l-au făcut din nou celebru.

La asta se adaugă și scandalul făcut pe tema Antena 3, cam singura televiziune care-l mai susține necondiționat, scandal în care a ajuns să ceară socoteala prim-ministrului și președintelui în Senat, pentru o acțiune care ținea de ANAF. Pentru că așa fac bătăușii din curtea școlii: dacă profu’ nu-i trece clasa, îl caftesc pe elevul lor favorit de la altă clasă. Desigur, nici propunerile de moțiuni de cenzură de după incidentul menționat n-au ajutat deloc și nici declarațiile legate de USB, în condițiile în care el făcea parte din ALDE, un partid unde activează, printre alții, și Daniel Barbu, un apărător al lui Oprea și mare amator de declarații despre soldații din Afganistan. Un partid unde o regăsim și pe Cristina Anghel, care măcar a avut decența să nu-l apere pe Oprea în fața justiției. Ceva ce Călin Popescu Tăriceanu nu a avut. Mai mult chiar, omul cerea anchete suplimentare în cazul Colectiv pe care-l bănuia a fi vreo mașinațiune pentru preluarea puterii de către „elemente obscure”.

just-sayin

Să mai continui? Să vorbim și despre atitudinea lui anti-NATO (până la sfidare) și pro-Rusia (fără interese economice clare)? Să mai amintim și declarațiile despre Economy Class, despre întâlnirile cu corupți în care se luau decizii de tip „dacă prea mulți încalcă legea, atunci legea trebuie schimbată”? Despre obsesia lui cu limitarea puterilor DNA? Să pomenim discuțiile despre conduită, prilejuite de sosirea lui Mike Tyson? Deja articolul ăsta se transformă într-un articol despre Tăriceanu, băiatul din ultima bancă responsabil pentru atât de multă gălăgie, încât până și Andrei Pleșu i-a dedicat un articol. Asta e ca și când ți-ar scrie profesorul unei universități din alt cartier că nu-și poate ține orele din cauza ta. Desigur, numele lui Andrei Pleșu s-ar putea să nu rezoneze cu voi (și aveți, în unele cazuri, tot dreptul să nu-l admirați), dar aproape că nu există publicație care să nu fi dedicat un articol omului despre care vorbim. De la Times New Roman la Vice, atât publicațiile cu pretenții jurnalistice, cât și cele cancan sau umor și-au găsit în eroul nostru o sursă inepuizabilă de miștouri. Unii l-au acuzat pe față de a fi agent al unor țări străine, pe când alții își doresc să-l vadă mai des prin curteaDNA.

Dacă acum 15 ani, ai fi scăpat basma curat cu genul ăsta de comportament, pentru că nu aveai cu ce să-l compari și nici nu avea cine să-l raporteze, acum ai o problemă. Dacă tehnocrații, pe care o minoritate vocală îi găsește vinovați de tot răul din univers, nu au reușit să șteargă într-un an dezastrul din 26 de ani de guvernări populiste sau ineficiente, unii dintre ei, printre care și prim-ministrul, au reușit să facă totuși ceva. Câțiva dintre membrii ultimului Guvern au reușit să demonstreze că poți fi un om decent, care încearcă măcar să-și facă treaba. Atât. Nu un super ministru, nu o revoluție pe două picioare, ci un om decent. Câțiva oameni au arătat că poți sta pur și simplu în banca ta și asculta, chiar dacă nu te interesează în mod deosebit ora.

În condițiile date, oamenii care fac tot posibilul să atragă atenția nu sunt văzuți bine și sunt notați în consecință. Sigur, mulți ar spune că indivizi precum Tăriceanu sunt manipulați de alte forțe politice, interne și externe. Probabil că sunt, doar că rezultatul acestei manipulări este un comportament similar elevilor care arată semne obscene profesorilor pentru că așa le-au cerut colegii de bancă. Ăsta e deja o fumigenă iritantă, o formă de torlling. Ce e, dragi colegi de clasă, nu vi se pare amuzant?

Nu? Nici mie și nici altor alegători. Nici măcar celor care în mod normal ar vota roșu. Pentru ei, competența și decența sunt puțin prea mult și parcă și-ar dori niște „oameni din popor”. Dar, chiar și pentru ei, ALDE e un partiduleț arogant, îndepărtat de omul de rând și format din personaje fără legătură cu vreo doctrină. Deși susțin un partid care are în componență „aleși” care se declară comuniști convinși și indivizi care visează armate personale, oamenii ăștia au o reticență în a-l gira pe elevul nostru. Nici măcar ei nu acceptă oameni care ți-ar putea zgâria mașina în parcare, doar pentru a avea ce discuta la televizor a doua zi. Serios, dacă cineva v-a scris obscenități pe mașină, există o șansă ca el să aibă deja un loc în Parlament.

Și da, exemplul lui Călin Popescu Tăriceanu este important pentru că, așa cum vă spuneam mai sus, el este Președintele Senatului. E omul care ar trebui să le impună celorlalți un model de ordine și conduită, deși pe moment se comportă ca Martin Shkreli. De-asta, dragă amice expat, au atât de mulți oameni o problemă cu el. Totuși, nu Tăriceanu e vinovat pentu tot. Nici pe departe. Nu el ne-a făcut să avem, pentru a nu știu câta oară, un Senat care, alături de Camera Deputaților e populat de 583 de corigenți care vor să ne convingă că merită să treacă și anul ăsta. Cum? Împingând spre vot legi care măresc salarii și taie fără discriminare taxe.

Nu zic că unele taxe n-ar trebui eliminate sau că unii parlamentari nu au intenții bune, dar absolut tot ce s-a întâmplat în ultima vreme îmi amintește din nou de îndepărtata perioadă a școlii generale. Parcă-i și văd pe ăia care încearcau să învețe toate materiile într-o săptămână de vacanță, le faceau varză la corigență și apoi acuzau profesorii că sunt partinitori. Acum însă, vine și întrebarea din final: credeți că, dacă-i lăsăm acolo, parlamentarii vor începe brusc să-și facă temele? Vă las să vă gândiți la asta, în timp ce majoritatea din Consiliul General al Capitalei ia din banii destinați protecției anti-incendiu și consolidării clădirilor cu risc seisimic pentru a organiza Festivalul Rodica Popescu Bitănescu.

P.S: Cu vreo 9-10 ani în urmă, am lucrat într-o firmă care făcea și PR politic. Fiți pe pace, mă ocupam de chestiuni organizatorice și sociale. Ei bine, după un eveniment dedicat transporturilor din 2007, cineva mi-a spus cu mândrie: Dacă mai stăteai puțin, dădeai mâna cu Tăriceanu! Ei bine, mă bucur că la ora aia era rândul meu să merg în Kaufland. Trebuia să cumpăr apă plată, pâine și… hârtie igienică.

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Mă descurc și te încurc

Posted by on 24 Sep 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Sunt anumite fraze pe care le auzi atât de des, încât începi nu numai să le crezi, dar ajungi chiar să le apreciezi, ca pe niște adevăruri strămoșești puse de însuși Zamolxis în ciorba cu daci…

Una dintre frazele în cauză, care a luat naștere sub comunism și s-a transmis din român în român, de la muncitor local la student străin, este și celebra afirmație conform căreia “românii se descurcă”. Înrudită cu “las-o bă, că merge așa”, obsesia descurcatului ne face să ne credem un fel de veșnici concurenți la Supraviețuitorul (ediția americană, nu finala pe sate).

Cum se descurcau românii în comunism? Cu mândrie, din păcate. Am mai discutat în trecut despre asta și orice aș spune pe temă, o să sun ca un moș care n-a prins războiul, dar l-a văzut pe Sergiu Nicolălescu când îl regiza. Cert este că românii chiar se descurcau în comunism, în condiții pe care o ființă umană normală nu avea de ce să le accepte. Se descurcau și se lăudau. Experiența individuală a comunismului este în continuare un lucru pe care trebuie să îl acceptăm, dar despre care ar trebui să vorbim cu rușine, nu cu mândria țăranului care a supraviețuit doi ani cu mămăligă și nămol.

Când își reparau rablele cu sârmă și chit pentru a le umple cu benzină furată și pentru a circula cu ele în zilele pare, românii se descurcau. Când mâncau resturi furajere luate pe sub mână de la alimentară, românii se descurcau. Când se încalzeau de la reșoul pe care și găteau, românii se descurcau. Când se prefăceau că nu trăiesc sub dictatura unor gunoaie analfabete și se amuzau de rime de grădiniță, românii se descurcau. Se descurcau și supraviețuiau.

După Revoluție, lucrurile nu s-au schimbat cu mult. Părinții noștri au ajuns să suporte abuzurile unor imbecili, pentru că reușeau totuși să “pună ceva pe masă”. Cu alte cuvinte, se descurcau. Înainte de aderare, ne durea pe toți că nu putem să sărim gardul la vecini, dar ne descurcam și cu o vacanță la Jupiter. Am fi vrut să mergem la un festival străin, dar ne descurcam și cu trei albume piratate. Educația era la pământ, dar am știut mereu să găsim alternative. Birocrație? Ne descurcăm cu celebra trusă de pile și spăgi. Probleme în sistemul medical? La fel. Rezolvam noi cumva, chiar dacă plătisem deja pentru serviciile inițiale.

Nu numai că am adus “descurcatul” la rang de mândrie națională, dar am început să-i considerăm fraieri pe cei care nu o fac. După ce lucrurile s-au mai relaxat și am început să avem o brumă de turism, eram șocați că străinii voiau condiții de cazare civilizate și servicii de transport decente. Mai mult, erau dispuși să facă plângeri pentru asta. Fraierii, nu s-ar fi descurcat și ei cu o budă în curte și cu un loc în microbuzul local, ca toată lumea? Cum adică, vrei trei ani garanție pentru ce cumperi? Da’ ce nene, nu poți să-ți repari singur televizorul? Fraiere! Românii se descurcă, ei supraviețuiesc, ei n-au nevoie de…

N-au nevoie de ce? De servicii corecte? De angajați care să îi trateze cu bun simț? De produse care să corespundă propriilor cerințe? De un stat care să conștientizeze că, fie că vrea sau nu, e în slujba cetățeanului? E clar că nu avem nevoie de lucrurile ăstea, din moment ce nu le-am cerut aproape niciodată. Nu le-am cerut, pentru că ne-am descurcat. Deceniile noastre de găsit “soluții alternative” la “probleme colective” au scutit mii de oameni de muncă și de corectitudine. Spiritul nostru descurcăreț s-a asigurat că rămânem faliți financiar și moral și au transformat toți gherțoii în oameni de afaceri. Faptul că supraviețuim în orice condiții sociale (și uneori morale) nu ne-a făcut neapărat mai rezistenți, dar i-a făcut pe alții mai lacomi și nesimțiți.

Profesori slabi pregătiți și dezinteresați? Stai liniștit, tu te descurci, înveți și singur. Ai primit un produs prost sau defect? Nu face reclamație la ANPC, că te descurci și îl repari singur, pe banii tăi. Ai apelat la un serviciu al statului și ai fost tratat mizerabil? E în regulă, te-ai descurcat și singur până la urmă, nu are sens să faci reclamație. Politicieni lacomi și criminali? E în regulă, stai acasă și nu spune niciodată nimic, că tu oricum nu ai treabă cu ei. Deși lucrurile s-au mișcat vizibil în ultimii ani, ping-pongul cu responsabilitatea e încă sport național. E un sport pe care-l practică și cei care știu că “restul se descurcă”, oamenii pentru care nu există noțiunea de vină, mai ales nimeni nu le-a arătat vreodată consecințele ei.

“Fraierii” din țări poate prea civilizate (pentru epoca asta) nu sunt nici fițoși, nici leneși și nici inadaptați. Ei sunt pur și simplu oameni care au impresia că trăiesc în sisteme funcționale. Sunt oameni care s-au obișnuit ca atunci când plătesc pentru un serviciu, să-l și primească și, atunci când lucrurul ăsta nu se întâmplă, să facă o reclamație. Sunt oameni care înțeleg că banii sunt rezultatul muncii lor și al modului în care ea este apreciată. Ăsta e și motivul pentru care nu acceptă să-i arunce în buzunarul unora care nu înțeleg conceptul de muncă în general. De-asta vă și îndemnam mereu să cumpărați software original (alături de cărți, muzică și multe altele). Cumpărătorii sunt singurii care pot face un serviciu să evolueze. Odată ce ai înțeles exact ce vrei de la banii cheltuiți, nu poți să lași orice eroare sau greșeală să treacă neobservată, pentru că o face pe banii tăi. Odată ce “descurcatul” nu mai este o soluție, revolta devine iminentă.

Nu, nu e normal ca atunci când lucrurile pentru care alții sunt responsabili nu merg bine, tu să fii cel care vine cu o soluție. Mai mult, nu e normal să nu existe un responsabil pentru o lipsă evidentă, chiar dacă, de cele mai multe ori, el nu este nici omul din stradă, nici cel de la ghișeu sau din cabinet. Până la urmă, cineva trebuie să achite dauna și, dacă alegi să te “descurci”, acel cineva e posibil să fii tu. Sigur că există și urgențe, dar situațiile cu adevărat importante sau periculoase sunt rare și, în cazul lor, orice ființă umană, nu numai românii, acționează cam la fel. În orice alte condiții, “descurcatul” nu e supraviețuire, ci frică și obișnuință. Mai rău chiar, este “obișnuire cu răul”. Recunosc că multe din soluțiile compatrioților noștri sunt ingenioase și interesante, dar aș prefera ca, în loc să ne lăudăm cu efortul și banii pierduți în ultimele decenii, să începem mai des să tastăm: Reclamație…

P.S: Dacă nu ați observat, am plasat în bara din dreapta și un panou cu joburi cu o serie de poziții din zona IT, disponibile în București și în țară. Dacă vă inoportunează cu ceva, strigați. Dacă vă atrage cu ceva sau știți vreun om interesat, băgați un click. În orice caz, nu veți fi lovit de reclame sau alte prostii.

Next»