Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Puțin cam mult

Posted by on 20 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Alături de flatanta întrebare “Auzi, tu ai jucat cumva în La Bloc?”, în ultima vreme m-am tot lovit de cunoștințe și prieteni care îmi reproșează că nu iau mai des atitudine online.

Cu alte cuvinte, am fost întrebat de ce nu scriu din nou despre politică sau despre ce pretind ai noștri că fac între ei, când sting lumina și gonesc presa din sală. Înțeleg că cele două articole despre vot și rezultatul lui, precum și articolul despre evoluția spectaculoasă a unor lideri locali au fost prea puțin vizibile în marea de înjurături și acuze din online. E nevoie de un articol ferm, în care să condamn clar vinovații, cu nume, prenume și cazier! E nevoie de spume!

Aici urma să sintetizez întregul haos politic și social într-o singură frază și să găsesc un vinovat ușor de transformat într-o imagine simpatică. Din păcate, nu sunt omul care să umple pagini întregi de injurii și nici nu suntem în punctul în care ele să mai aibă impact. Antreprenorul a scăpat neprins, votul a trecut, iar partidul care a deținut mai des puterea decât concertează Delia este din nou la putere. Acum asistăm aproape neputincioși la un bombardament de legi pe care poporul nu le dorește, dar pe care media nu e capabilă să le dezbată și combată.

Sigur, ne putem indigna și ieși în stradă și simt că vom tot face asta în următoarea perioadă, însă contextul național și internațional nu este unul favorabil gândirii. O gașcă de hoți încearcă să-și elibereze camarazii de arme, în timp ce șefii lor își întind tentaculele în instituțiile și așa nefuncționale ale statului român. America a căpătat un președinte imprevizibil, pe când Europa se dezintegrează treptat și se grupează în nuclee pe care istoria le-a mai văzut. Și totul se întâmplă nu la nivel de decadă, ci la nivel de săptămână.

În condițiile date, e normal ca puținii oameni care cu un an în urmă țineau pancarte în stradă să vrea să le scoată din nou (am mai scris despre ei și dintre ei). E o consecință normală a disperării și, de data asta, lucrurile chiar arată negru. Arată negru pentru că nu știi unde să fugi și, serios vorbind, dacă nu erau lucruri care să te țină aici, probabil ai fi citit demult textul ăsta de pe alt IP. Disperarea asta acumulată este probabil și motivul pentru care lumea e atât de șocată de comportamentul actualei guvernări.

Dacă te uiți atent la istoricul și CV-urile oamenilor care ne conduc, realizezi că nu te puteai aștepta la cine știe ce revelații. Doar că, după un an de guvernare aproape normală într-o Europă bipolară, parcă ai fi lăsat acolo un licăr de speranță (înainte de alegeri, cel puțin). În plus, când dispare vocea aia din cap care-ți spune “lasă, bă, că poți să pleci mereu la mai bine!”, atunci începe să-ți pese. Când impozitele îți sunt încărcate cu promisiuni politice, făcute pentru oameni cărora educația nu le mai poate oferi un viitor, atunci începe să-ți pese. Când ești sfidat pe față sau înjurat de vreun individ care, conform Constituției, ar trebui să se teamă de tine, atunci îți pasă.

Dar nu, nu am scris textul ăsta siropos pentru a spune că mă dau bătut. Sunt doar puțin copleșit, ca mulți alții care-și strigă neputința sau furia, atât online, cât și offline. Pur și simplu nu cred că în punctul ăsta se mai pot adăuga lucruri constructive discuției. Prin urmare, prefer să susțin efortul general sau bat câmpii și să-mi văd de propriile proiecte (precum o răceală teribilă care mă chinuie de o săptămână). Pe foaie, mi-am făcut datoria de “om închis în bula Facebook”: am votat mereu, am ieșit la proteste când am simțit că merită și, când am avut ocazia, mi-am promovat propriile inițiative (votul alb și balotajul, în trecut).

Da, știu că ar trebui să ne implicăm mai mult și că nu e suficient să facem “campanii”. Mai știu însă și că oamenii care spun asta sunt în general ăia care nu fac absolut nimic. Ei și jurnaliștii români, adică exact oamenii care nu fac absolut nimic. Pe moment însă, tot ce se întâmplă în perioada asta este… puțin cam mult. Este puțin cam mult și nouă, tuturor, ne e puțin cam scârbă.

P.S: Altfel, noroc cu geții din serialul ăsta, altfel n-ar fi avut cine să apere pârloaga (sau bârloaga, după caz).

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Putem, dar nu vrem!

Posted by on 12 Sep 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Se spune că pentru fiecare mare problemă a vieții există o soluție simplă… dar complet greșită.

N-am idee dacă americanul Mencken s-a gandit la televiziunea sau Internetul românesc când a spus treaba asta, dar, dacă nu ar fi murit în 1956, cu siguranță s-ar fi bucurat de o confirmare. Soluțiile greșite, dar ușor de înțeles, stau la baza tuturor tâmpeniilor pe care un om rațional le va întâlni de-alungul vieții, de la istoria din manualele școlare până la medicina alternativă. Cu cât problema a chinuit mai multe minți strălucite, cu atât eu, omul obișnuit, am mai puține șanse să o înțeleg. De-asta nu e bine în general să-ți rezolvi problemele “complexe” singur: azi citești o simplă părere pe internet, mâine vindeci Ebola cu pătlagină la RTV.

Totuși, există și o consecință mai puțin vizibilă, dar la fel de toxică, a explicațiilor simplificate. Este vorba despre o credință adânc înrădăcinată în mentalul colectiv. Este ideea că lucrurile sunt în general ușor de rezolvat, dar că cineva pur și simplu nu vrea să pună soluțiile în practică, indiferent din ce motiv. Cu alte cuvinte, se conturează ideea că putem, dar nu vrem. Cum apare sentimentul asta de neputință paranoică (senzația că ești mereu victima unei conspirații sau a unor forțe care te depășesc)? E suficient să vă uitați puțin la televiziunile de bodegă de la noi, să citiți vreun ziar online sau un blog mai obscur și veți descoperi răspunsul. România este plină de oameni cu soluții simple și pe înțelesul tuturor, dar mai greșite decât pluralul “eclere”.

Acum vreo lună, la o televiziune greu de încadrat, o doamnă trecută, blondă și gălăgioasă avea o emisiune despre Pokémon Go. Ei bine, invitatul ei, un moșulică senil, confunda Pokémon cu Tamagotchi și explica cum tinerii sunt atrași de jocul ăsta pentru că suferă din cauza lipsei contactului uman și simt nevoia să aibă grijă de ceva. Printre altele, soluțiile erau să facem mai mulți copii și să ne rugăm mai mult. Aberant? Poate, dar ceilalți invitați n-ar fi zis asta! Două săptămâni mai târziu, la aceeași televiziune, un nene cu figură de reclamă la anticoncepționale urla alături de un manager de tavernă că vine cutremurul. Soluția? Să facă Guvernul mai multe fundații din beton, gratuit! Sigur, în platou erau și câteva voci lucide, inclusiv din inspectoratele de urgență, dar “soluția” cea mai plauzibilă se rezuma la întărirea peste noapte a milioane de clădiri.

Pe de-o parte, moartea expertizei a devenit mai evidentă ca oricând. Pe de altă parte, ce mi s-a părut îngrijorător de data asta a fost faptul că publicul era de acord cu idioțeniile spuse pe ecran și suna să-și exprime acordul. De ce? Pentru că genul ăsta de soluții rezonează cu propriile limite intelectuale. E ceva similar efectului Dunning-Kruger. Da, fix ălea sunt soluțiile, dar lumea nu vrea să le pună în practică! Dar… să lăsăm puțin lumea îmbătrânită a televiziunii. Dacă citim aproape orice blog auto vom afla că tot ce trebuie să facă producătorii este să reducă emisiile și să mărească în același timp capacitatea motorului. Doar atât. Tot de-aici putem afla cât de repede ar progresa România dacă ar face 300 de kilometri de autostradă pe zi. Orice site culinar îți va spune că dacă am mânca zilnic avocado și am bea iaurt de capră, am fi mult mai sănătoși. Soluțiile sunt toate acolo, dar nu vrem să le aplicăm.

Senzația asta de conspirație persistă în orice talk-show sau dezbatere online. Totul e ușor de înțeles și accesibil, dar Statul, masoneria, președintele, oculta mondială și șefii nu vor să ne lase. Noi putem să facem multe, dar nu facem pentru că nu vrem sau, mai precis, pentru că “alții” nu vor. Cam tot așa frecau hipioții și drogații de la colț de stradă menta cu anii pentru că nu-i lăsa “sistemul” să facă nimic. Din păcate…

Pentru a rezolva, fie și ipotetic, probleme, trebuie să le înțelegi. Ca să le înțelegi, trebuie să pui întrebări, întrebări al căror răspuns s-ar putea să nu-ți placă sau pe care, cel mai probabil, nu ai capacitatea de a-l descifra. Cum ar fi spus un raper al anilor ’90: frate, realitatea e complicată și doare. Practic, oricât te-ai documenta, vei fi mereu într-o poziție de inferioritate și singurul mod în care-ți vei putea demonstra valoarea este să faci realmente ceva. Dacă nu, ar fi de bun simț să-i asculți pe cei care au pierdut ani și bani pentru a înțelege un fenomen, fie că-s profesori de fizica pământului, fie că sunt medici sau administratori. Problema nu e neapărat românească, dar îmi pare că ai mai multe șanse să găsești un român cu soluții decât un francez convins că poate face mai mult decât un doctorand de la Sorbona (în domeniul ultimului). Poate de-asta profesorii universitari nu sunt aleși pe bază de vot popular.

Tot de-asta nici actualul guvern din România nu pare să mai aibă multe zile. Trecând peste presiunea politică evidentă și peste piedici din partea extinsei colecții de hoți alese de popor, Guvernul Cioloș face o greșeală pe care “poporul Facebook” o apreciază, dar pe care românul de rând nu o înțelege. O parte din actualii locatari ai Palatului Victoria fac “greșeala” de a fi transparenți și de a încerca să apropie masele de actul de guvernare. Ori, chestia asta e dureroasă pentru omul de rând, atotștiutor. E dureroasă pentru că îi demonstrează, fie și indirect, că gestiunea unor fonduri europene nu e atât de ușoară și nici implementarea unor legi nu se face la bodegă. Interviurile reținute și aparițiile la posturi TV mai spălate pentru a explica economie sau management contrastează puternic cu discursul de tip “e vina ălora dinainte, noi avem idei bune, dar nu se vrea implementarea lor!”. Asta dacă nu se dă direct vina pe Soros sau pe alte fantasme. Astfel, cei care se abțin de la a da soluții instant și încearcă să-și facă pur și simplu treaba ajung să capteze în mod involuntar oprobriul public.

Știm din păcate că o bună parte din cei maxim 19 milioane de oameni care populează România este analfabetă funcțional și, în același timp, are soluții pentru orice. Atunci când cineva reușește prin expertiză, naturalețe sau bun simț să dărâme castelul de cărți chinezești, tuturor le miroase a conspirație și a subiect de dezbatere OTV. Televiziunea poporului nu a murit, a mai înaintat doar câteva litere în alfabet. Și, dacă problema ar fi de acum, tot ar fi ceva, dar, după 40 de ani în care orice idee proprie era confirmată de lipsa de informație, e mai greu să accepți că soluțiile simple merg doar cu bere și covrigei, nu și cu realitatea.

Din păcate, pentru fenomenul ăsta nu există “soluții” simple în afara educației pe termen lung și foarte lung. Totuși, poate că ar merit să ieșim mai des din bula noastră virtuală și, dacă tot ne place să folosim expresia “noaptea minții” (varianta Confucius sau Poptămaș), am putea ca data viitoare să venim și cu un bec de schimb.

P.S: De vreo două luni mă tot bat la cap câteva persoane să scriu recenzia unei bucăți de hardware recent achiziționate. Pentru că n-aș vrea să o public exclusiv aici, există posibilitatea ca textul final să fie în engleză. Deci, dacă vedeți o recenzie prea detaliată și bizar de sinceră despre un laptop, să știți că n-am vândut blogul ocultei masonice.

 

Scump, dom’le, scump!

Posted by on 24 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata & Nu Numai

Când o parte semnificativă din viaţa profesională şi socială ţi se desfăşoară în faţa unui monitor, lipsa de relevanţă devine o marcă a vieţii zilnice, nu foarte diferită de claxonatul la stop…

Nicăieri însă răspunsurile pe lângă subiect şi aberaţiile insistente nu se văd mai clar ca în momentul în care, împins de un masochism feroce, ajungi să ceri ajutor. Că vorbim despre un forum, site dedicat, un blog sau o reţea socială, indiferent unde decizi să pui întrebarea, e musai să pleci la luptă înarmat cu răbdare şi ceai de tei.

Vrei să afli care-i cea mai bună sapă electrică? Câţiva o să-ţi recomande modele utilizabile, dar majoritatea te vor întreba nonşalant: dar de ce-ţi trebuie sapă, când poţi săpa cu mâna? Îţi cauţi laptop de gaming? Stai să-ţi recomandăm noi un desktop făcut din bucăţi, că e fix acelaşi lucru. Vrei să afli adresa unui avocat bun? Stai, că-ţi spune Gigel69 cum să te aperi singur în instanţă. Şi peste toate, aceeaşi concluzie zdrobitoare la orice soluţie mai decentă: scump, dom’le, scump! Totul, urmat eventual de discuţii despre cum era mai bine înainte şi despre cum modelele second hand sau de-acum cinci generaţii sunt mai avantajoase.

Şi de-aici problema capătă o consistenţă ciudată, greu de turnat în borcanele cu „bine” şi „rău”. Adevărul e că lucrurile de calitate nu sunt tocmai scumpe în România. Nu vă uitaţi de parcă aţi citit un eseu despre biologie moleculară, scris de un preşcolar. Cu puţină atenţie, din România puteţi cumpăra lucruri la preţuri similare cu cele de pe pieţele internaţionale, mai ales dacă urmăriţi suficient de mult timp promoţiile şi reducerile centrate pe categoria dorită de produse. Sau, mai bine, puteţi comanda direct de pe pieţele internaţionale, din moment ce transportul nu vă mai costa 25% din produs, ca „înainte”, când U.E. nu era nici măcar în cărţi. Şi atunci, de ce „e scump”?

Pentru că, ignorând orice logică economică, bocitorii profesionişti raportează totul la salariul mediu sau, mai grav, la „banii noştri”. Aici, răspunsul cinic ar putea fi: Băi nene, nu e nimeni de vină că aţi votat 25 de ani aceeaşi mizerie şi că aţi pus timp de trei mandate botul la „Nu ne vindem ţara”! Preţul de producţie şi distribuţie al unui produs nu ţine cont de salariile românilor atotcunoscători şi nici de părerile lor despre cum ar trebui să fie lumea. Pe de altă parte, aceiaşi bocitori profesionişti au şi partea lor de dreptate…

România e ţara unde clasa de mijloc se manifestă de mai puţin de 10 ani şi unde aceeaşi clasă de mijloc încape integral în vreo treizeci de cafenele. Mai mult, vorbim despre o ţară unde clasele sociale sunt mai degrabă clase speciale, destinate unor oameni cu nevoi foarte specifice, incapabili să se conecteze la realităţile din jur (chiar dacă nu e vina lor). Tot România este ţara unde graniţa dintre „viaţă decentă” şi „sărăcie” se poate prăbuşi în fiecare lună. România e o ţară de proprietari intraţi în panică, o ţară unde o investiţie de 700 de euro într-o bicicletă sau una de 1200 de euro într-un laptop pare fantasmagorică, deşi pentru orice ţară din Vest, ambele investiţii sunt absolut naturale şi îşi pot amortiza cu uşurinţă costul. Nici măcar nu mă gândesc acum la oamenii cu 5-6000 de euro salariul lunar, din marile corporaţii occidentale, ci la omul de rând pentru care un produs bun de 300 de euro este clar o investiţie mai inteligentă decât unul prost de 150, care face „cam acelaşi lucru”.

Deci da, pentru un om care trăieşte de la lună la lună, să explici că o investiţie mai costisitoare este în general mai avantajoasă nu e cel mai uşor lucru. Chiar dacă le vorbeşti despre o folosire mai îndelungată şi, per total, despre costuri mai mici de utilizare şi întreţinere, argumentele raţionale pălesc în faţa realităţii concrete şi a propriilor convingeri. În plus, mai apare şi disonanţa cognitivă, diferenţa dintre bunul simţ intern şi alegerile deja făcute, disonanţă care trebuie „musai” redusă cu orice ieşire publică, online sau offline. Este de multe ori dureros să recunoşti că nu ai avut bani de mai mult şi că asta a fost alegerea ta, pentru că atât ţi-ai permis la momentul respectiv. Nu dom’le, tu ai ştiut mai bine şi, în plus, ai şi economisit. Pentru că eşti deştept şi informat!

De-asta sunt pline forumurile auto de oameni care îţi jură că „bemveul” lor din 2002 „trage mai bine” decât un Volkswagen nou-nouţ. Şi, dacă prima maşină ar putea avea un motor mai puternic (şi probabil are, având în vedere trendul în materie de motorizări), a doua maşină este clar alegerea raţională pentru cineva care are banii pentru ea. O maşină din 2002 e o rablă prin comparaţie cu una din 2016, indiferent cum ai învârti problema. Exclud aici comunităţile de colecţionari sau de tuning, dar le pot foarte bine şi include, având în vedere că românii consideră clasice Daewoo-urile şi că există multe cluburi de tuning auto care se limitează la abţibilduri şi bare de protecţie (nu contest că sunt şi pasionaţi adevăraţi, dar câţi?).

Cum spuneam, preferăm să-i spunem tuning, upgrade sau pasiune, dar este în esenţă disonanţă cognitivă, un fenomen apărut în urma unei alegeri făcute din raţiuni financiare sau, uneori, din pură necunoştinţă de cauză. Sigur că există şi produse unde vina este exclusiv a producătorului, la fel cum există şi produse unde diferenţele de preţ nu prea contează (a se vedea celebra şi inutila discuţie pe tema cablurilor HDMI). Am insistat puţin pe comunitatea auto nu pentru că m-aş pricepe (cred că lucrul ăsta era clar oricum), ci pentru că este o comunitate extrem de gălăgioasă şi de puţin dispusă să-şi susţină afirmaţiile cu investiţii. Din păcate, fenomenul ăsta se vede peste tot şi este, la fel ca multe altele, o rămăşită a gândirii comuniste, unde cârpeala şi micile „şmecherii” făcute pentru a ţine un produs prost pe linia de plutire deveneau dovezi de ingeniozitate. Rar auzeai pe cineva să recunoască faptul că Daciile ălea cu piese legate cu sârmă erau consecinţa sărăciei şi a unui sistem care nu putea produce valoare pentru că se compara cu el însuşi.

Vreţi alt exemplu? Iată unul pe care am mai insistat şi la care voi mai reveni şi pe viitor: software-ul original. Pe lângă scuzele absolut tâmpite ale luptătorilor pentru piraterie (care, nu-i aşa, e o luare de poziţie socială şi face parte din presupusul nostru „drept la divertisment” şi nu-i nicidecum o potlogărie la care oamenii mari apelează din lipsă de alternative), mai aud din când în când una absolut amuzantă: software-ul piratat este exact la fel, doar că e gratis. Practic, să intru pe un site infestat de mizerii (să zicem că nu e o problemă, nu pentru generaţia care a prins zilele de „aur” ale CIH-ului), să caut o variantă „autentică” a produsului contrafăcut, să descarc un pachet imens şi neactualizat, să îl scot dintr-o imagine a unui DVD, să-i aplic un crack şi apoi să nu-l pot juca online… este varianta uşoară. Varianta scumpă ar fi să dau 2-3 euro pe Steam sau pe un serviciu similar, să am jocul legal la îndemână când vreau, să-l instalez la discreţie şi să primesc actualizări automate şi mici recompense în joc (cu ajutorul cărora îmi pot cumpăra ulterior, tot legal, alte jocuri).

Nu ştiu cu cât îşi vând cei care susţin logica asta ora de muncă, dar pentru un om normal şi matur e mai important ca lucrurile să meargă corect, repede şi fără bătăi de cap, decât să fie „puţin mai ieftine”. De-asta au succes şi multe produse Apple (mă rog, şi de-asta). Pentru că, în ciuda statutului construit şi a imensului adaos de brand, majoritatea MacBook-urilor, iPhone-urilor şi iPad-urilor pur şi simplu funcţionează, chiar dacă sunt mai slabe la alte capitole decât echivalentele lor PC. Oamenii ajunşi la o anumită vârstă şi uneori la un anumit nivel profesional vor lucruri care funcţionează imediat ce le scoţi din cutie, nu BMW-uri din 2002 în care să mai investească nişte mii bune de euro. Ăsta e şi motivul pentru care unii cheamă electricianul când au o problemă, nu se apucă să repare singuri tabloul electric. Da, e mai scump, dar mitul lui ieftin şi bun e cam din aceeaşi perioadă cu cel al lui „poţi să faci şi singur”. Uneori poţi, dar merită oare efortul?

Revenind la titlul articolului, motivele pentru care ajutorul util este mai rar decât opiniile politice coerente sunt două: sărăcia şi cultura sărăciei. Aşa cum am văzut, ultima este rezultatul unei educaţii precare care ne spune că a pierde timp şi a investi bani pe parcurs într-un produs prost e cumva mai ieftin decât a plăti o singură dată. Aceleaşi motive sunt cele care ne arată că lucrurile nu se vor îmbunătăţi prea curând. Chiar dacă recenziile profesioniste (câte sunt) şi opinia generală migrează treptat spre calitate, până când nivelul de trai nu-i va permite omului de rând nişte investitiţii esenţiale, fenomenul nu va dispărea. Prin urmare, de fiecare dată când vreun norocos va avea bani să-şi cumpere maşina, telefonul sau PC-ul visat, dar nu-şi va găsi pe loc perechea, vor exista cel puţin trei indivizi care să-i recomande un produs complet irelevant „care e mai bun şi mai ieftin, ascultă-mă pe mine!”.

P.S: Aş fi vrut să revin cu ceva mai serios, dar parcă îmi vine greu să scriu despre locuri pe care le-am văzut şi admirat, acum devenite puncte roşii pe o hartă a Europei din ce în ce mai neclară. 

Next»