Krossfire's Blog

Citeam cu ore in urma stirea mortii lui Johnny Raducanu. L-am ascultat selectiv, suficient cat sa-i recunsc valoarea, nu suficient cat sa inteleg evenimentul.

Din fericire sau poate, din pacate, nu despre el este vorba. Sunt convins ca pana la ora asta televiziunile l-au adus in platou pe verisorul lui din Nepal, iar ziarele au pregatit un CD ”Best of Johnny Raducanu Volumul I”. Poate cu ocazia asta isi amintesc ca exista si un Harry Tavitian. Nu are sens sa ma bat cu pumnii in piept si sa spun cat de rau imi pare. Imi pare, dar nu am fost fanul care sa merite sa-si dea cu parerea. Chiar nu-i vorba despre el. E vorba despre ce vine dupa…

La un moment dat oamenii, valori sau nu, mor. Profund, este? Permiteti-mi sa contextualizez printr-o analogie. Ne putem astepta ca la un punct sa ne paraseasca si maestrul Jack Nicholson, corect? Si Gene Hackman, Robert DeNiro si alti actori din garda veche. Dar Norton si Bale sunt inca in putere, iar de la Spacey si Murray inca mai astept 10 filme. Nici pe Penn sau pe Phoenix nu i-as arunca, iar generatia tanara trage tare din urma. Queen si-au spus ultimele cuvinte in muzica acum multi ani, dar nu se poate spune ca muzica a murit dupa ei. In ciuda nostalgiilor si a mostenirii lasate, lucrurile au continuat pe un fagas mai mult sau mai putin natural.

Dar in cazul nostru, cine vine din urma? Raducanu n-a fost primul care s-a dus. Pana si ”Eternul Gica” a capitulat in fata batranetii si omul nu producea muzica pentru studenti la Conservator. Deci, ce vine dupa? Nu vreau un raspuns de pustan de tip ”numai Inna si manele stiti”. Nu vorbesc despre Inna sau despre muzica pentru proli in general. Genul asta de artisti produce muzica simpla, fara sens,  muzica de omorat timpul si pastrat un nivel confortabil de dependenta. Vorbesc acum de muzica care ar trebui sa fie relevanta cultural, sa spuna ceva despre mentalitatile unei societati, despre gusturile si starea ei actuala. Vorbim despre arta care ”conteaza”. Ca-i rock, electronica, simfonica sau jazz, ea ar trebui sa existe, dar, din varii motive, nu o face.

De ce-l tot plang rockerii pe Kempes de la Cargo si se vaita ca Ziua Vrajitoarelor a fost ultimul album romanesc de heavy metal? Era Kempes genial? Nu, comparativ cu scena de-afara, era mediocru. Erau versurile Cargo ceva deosebit? Nu prea, sa ne amintim de ”Ceasul e cinci jumatate/ Stau pensionarii la coada/La colt, se da astazi lapte”.  Problema e ca vechiul Cargo reprezenta ceva la un moment dat. Erau o voce, un ”spirit”. Erau vocali, destul de puternici in executie si spuneau ”ceva” (apropo de ideea de act cultural). Cargo spunea cam ce ar fi putut spune un tanar in 97′: sa ne revoltam, ba!

(Imagine preluata, culmea, de pe trilulilu)

Pentru cei care-i ascultau atunci, ala a fost inceputul. Sapte albume Voltaj mai tarziu, au realizat ca ala a fost sfarsitul.  Ii mai stiti pe nebunii pe care-i aducea Magdin in emisiune, precum un tanar Byron care canta cam asa?  Ei ar fi trebuit sa fie ”noua garda”. De-acolo urma sa construim in sfarsit o cultura reala. Nu, din pacate nu. Chiar si acum, daca ai vrea sa faci un strain familiar cu limba sa inteleaga mai bine cultura romaneasca, i-ai pune Sfinx – Zalmoxe, nu Luna Amara sau E.M.I.L. Nu spun ca nu sunt trupe la care sa merite sa apleci urechea in momentul asta (Bucovina, Odyssey, Bucium, Voices of Silence, Bolthard etc). Problema e ca nu au o voce reala si ca nu acopera decat un spatiu foarte stramt cultural. Avem nevoie de oameni pe toate flancurile, de la jazz fusion la muzica tiganeasca.

Din pacate, fenomenul nu se restrange la Romania si nu e blocat in peisajul muzical. Din ce in ce mai multi artisti vechi mor sau ”se ard” (isi pierd muza, o soarta mai rea decat moartea) iar in locul lor nu apare nimic, doar o mare de diletanti. De la contratenori, la scriitori si regizori de western, faptul ca nimeni nu mai abordeaza coerent un gen te face sa crezi ca genul in sine a disparut. S-a plans la vestea aflarii ca Terry Pratchett are Alhzeimer pentru simplul motiv ca omul avea un stil unic si isi diversifica si extindea cosntant opera. Din fericire, pentru tarile mai mari si mai diversificate cultural, un numar suficient de mare dilentati va propulsa in fata si valori…in cele din urma. Din nefericire pentru tari ca Romania, dupa 1-2 generatii irosite, lumea pur si simplu renunta sa incerce.  De-aia e trist ca s-a dus Johnny Raducanu…

P.S: Inainte sa primesc exemple de trupe de liceu, va avertizez ca ”am fost acolo”. Mai mult, am inalnit oameni complet fixati pe 2-3 trupe de zeci de ani de zile, oameni talentati, dar blocati in proiect. Nu, trupele de brit-pop romanesti nu sunt amuzante sau relevante cultural si nici majoritatea trupelor ”extreme”.

41 Comments »

Aveam de gand sa public un articol atipic, in curs de aparitie pe un alt site. Am decis sa va mai tin pe jar doua zile. Astazi va sufoc cu alte probleme.

Acum doua zile, o cunostinta imi povestea peripetiile prin care a trecut in pragul unei proaspete angajari. Ajunsa la interviu, angajatorul, cineva din zona IT, a bombardat-o cu intrebari de tipul ”Care este cartea ta preferata?”, urmata de  filmul preferat, revista preferata, animalul de casa preferat si, cireasa de pe tort, firma de imbracaminte preferata.  Ca un pestisor care inoata linistit in gura hipopotamului, zicandu-si ca s-a ieftinit abonamentul la piscina, amica a si raspuns.

Genul asta de interogatii (si raspunsurile aleatoare atasate) au 2 defecte majore. Primul ar fi ca sunt irelevante.  Preferintele culturale ale unui individ spun ceva despre el, cat timp le poti observa intr-un context. Niste titluri insirate, alaturate unor opinii rumegate de media nu inseamna nimic. Intreaba 100 de hipsteri care e regizorul lor preferat si o sa-ti spuna ca e Kubrick, desi mai mult de jumatate habar n-au care ii e numele mic. Mai mult, ce poti spera sa obtii ca angajator? Daca angajezi un ascultator de Einaudi cu un CV de cinci randuri te simti mai bine decat daca ai angaja un ascultator de Tupac cu 15 ani experienta? Preferintele spun ceva despre spectrul si deschiderea culturala, dar nu si despre experienta si profesionalism. E atat de nasol ca un programator il citeste pe Cartarescu in loc de Plesu?

Al doilea defect este ca, la 25-30 de ani, e destul de ciudat sa ai o carte, un film sau o trupa preferata. E si mai dubios sa ai aceeasi carte, aceeasi trupa si acelasi film preferat ca la 14 ani. Serios, pe cati dintre cunoscutii vostri ii auziti vorbind constant despre X-ul preferat? Iti place un curent literar, iti plac cativa autori (implicit si operele lor), iti plac cinci curente 5 muzicale si ai vreo 10 filme pe care le-ai pune pe un shortlist. Totusi, rar se intampla ca ”filmul preferat” sa fie mai mult decat o alegere bazata pe ultimii 2-3 ani de vizionari si experiente. In atare conditii, care-i relevanta? Daca ma intrebai in liceu care era filmul meu preferat, iti spuneam cu pompa si aroganta adolescentina: Calauza lui Tarkovski. In anul I ar fi putut fi Cidad de Deus, dar cred ca de-atunci a incetat sa-mi pese. Ultima data cand am selectat ”chestii preferate”, a fost cand mi-am facut profilul de Facebook si asta doar pentru a nu a lasa spatiul gol.

Am auzit oameni de HR spunand ca genul asta de intrebari detensioneaza intervievatul. Nu tocmai. Daca esti genul de om care citeste mai mult de o carte la trei ani, abordarea asta te va face sa scormonesti in memorie, sa faci comparatii si sa te intrebi ”Oare ce spune asta despre mine?”. Chiar si atunci cand intrebarea e legitima si se leaga de domeniul de activitate, raspunsurile vin destul de greu. E greu sa enumeri 5-6 trupe cand iti completezi profilul de Facebook , dar in 10 minute la un interviu pentru care iti pregatisesi alt discurs? Cred ca cel mai mult m-a socat la exemplul dat faptul ca oamenii au alocat aproape o ora din interviul pentru un post de IT discutiei asteia. As fi inteles-o poate intr-un job de creatie sau marketing, dar in IT?

Gusturile se discuta, dar locul lor nu e la munca. In cazul sutelor de lucruri favorite, sloganul Bafici merge ca uns: ”If it’s not for you, it’s not for you!”.

P.S: In mijlocul discutiilor despre Mutu, Lucescu si alti indivizi de valoare intercomunala, ar fi fain sa ne amintim ca mai exista si alte sporturi, sporturi la care din cand in cand luam medalii de aur. Daca nu stiti la ce ”campionat” se refera Realitatea, este vorba despre Campionatul de Gimnastica Artistica de la Berlin (unde momentan avem doua medalii de aur, un argint si un bronz).

59 Comments »

Nu-i frumos sa starnesti pasiuni anti-nationale tocmai de 1 Decembrie, asa ca am amanat cu doua zile publicarea articolului…

Dezbaterile cu iz politic din ultimii ani au scos in fata destule voci dornice sa ne reaminteasca de ”epoca de aur interbelica”. Dupa vesnicele lamentari cu iz patriotard, resemnat isi face loc constatarea : ”am fost si noi odata mari, in interbelic”. Pentru valoarea exercitiului, va propun sa abandonam interbelicul mitizat, populat cu jobenuri stralucitoare si cafenele de bun gust. Interbelicul ala exista doar in imaginatia profesorilor de generala si in prezentarile de marketing.

Marea problema cu epoca interbelica, cu sistemul ei economic si ideile politice ale perioadei este ca nu au avut suficient timp sa esueze iremediabil. Comunismul, plaga care ne-a retardat cu 50 de ani, a esuat in multiple randuri (economic, social, ideologic). Interbelicul ne apare invaluit de o aura de fum, de muzica lui Zavaidoc si de birjarii micului Paris. O perioada de mai bine de doua decenii ramane sub semnul cartilor postale si al ”autorilor canonici”.Problema poate pleca foarte bine si de la cei din urma.

Majoritatea autorilor ”canonici” erau parte din mica burghezie, ultimul esantion al mosierimii sau in cel mai rau caz erau fosti nobili, fii de tarani instariti sau negustori. Pe scurt, erau parte din clasa de sus, clasa despartita de un gap enorm de limita inferioara a societatii. Vorbim de un cerc restrans de ”intelectuali” care respingeau furios initiativele acelor paria care aveau tupeul sa spuna ca Hortensia Papadat Bengescu era o nulitate literara . Majoritatea dintre cei care suspina dupa ”bunul simt uitat” ar fi facut parte din populatia aflata in mizerie. Ar ingrosat randurile taranilor fortati sa-si vanda produsele pe preturi de nimic, ale muncitorilor prinsi in diversiune de la uzinele Grivita sau din studentimea fara perspectiva si loc de munca. N-ar fi greu de presupus ca multi dintre ei ar fi  imbracat cu mandrie camasa verde si s-ar fi infratit cu grupul care voia ”O Romanie mandra ca soarele de pe cer”, adica ar fi fost membri ai miscarii legionare.

Cum alfabetizarea si urbanizarea existau la nivel de promisiune electorala, e foarte posibil ca majoritatea celor care simt ca ”era mai bine atunci”  sa fi absolvit maxim liceul. In cazurile fericite, ar fi capatat ocazia de a-si manifesta frustrarile pe la fituici de cartier (presa mare era in mainile cercului mentionat) unde ar fi putut scrie sute de articole despre Minunea de la Maglavit.  Daca indrazneai sa nu sari in banca nationalista sau sa-ti profesezi agnosticismul, sansele de afirmare publica erau aproape de zero. E placut sa ni-l imaginam pe Iorga vorbind despre vreo batalie uitata, dar nu ar fi fost la fel de placut sa-i ascultam retorica ultra-nationalista si anti-semita. E placut sa ne vizualizam intr-unul din localurile scumpe ale ”micului Paris”, dar e mai greu sa ne imaginam mocirla din mahalale si pietele infecte. Ne-ar fi placut sa fim monarhie, dar am fi gandit altfel dupa marsuri de jumatate de zi la paradele lui Carol al II-lea.

(Tot ce-ti trebuie este o poza random cu doua efecte si voila…Lady Gaga interbelica !)

Dar desigur, existau bani, nu? Eram granarul Europei, exportam petrol si se investea masiv N-are sens sa stricam frumuseste de utopie cu detalii precum ”instabilitate politica” (maxima in perioada), politici economice distructive  si clar nu cu detalii legate de conditiile in care ne trezisem peste noapte putere europeana. Conditii care tin de suprafata arabila post-razboi si de faptul ca tarile care stiau cum sa faca agricultura fusesera vizibil mai afectate de razboi decat Romania. Conditii care tin de anularea unor datorii de razboi si de cele patru etape criza-dezvoltare. Ca sa nu aberez mai mult decat am facut-o deja pe teme economice, va recomand rezumatul asta. Pentru lenesi : e vorba de cartea lui  Bogdan Murgescu si de identificarea momentului in care ”am pierdut trenul dezvoltarii”.

In atare conditii incepi sa realizezi de ce prin 46′ erau oameni care chiar asteptau comunismul ca pe o salvare. Vorbim de oameni simpli, slab educati politic si dezamagiti. Oameni cu nivelul lui Moromete de intelegere a politicii, dar fara integritatea lui. Oameni care la scurta vreme dupa ce au inaltat pancarte, au aflat ca se putea si mai rau, cu mult mai rau.  Din multe puncte de vedere, tranzitia postdecembrista si interbelicul seamana. Asta-i  de altfel si motivul pentru care perioada actuala e foarte periculoasa. Majoritatea romanilor, dar si o minoritatea inteligenta, e dispusa sa accepte o dictatura. Sper sa nu fim loviti de un nou comunism pentru a ajunge sa ne amintim cu nostalgie despre ” glorioasa epoca de tranzitie post decembrista”.

Dupa ce am calcat in picioare cateva pagini de istorie, ar fi anormal sa nu-mi recunosc omisiunile. Pe langa toate cele insirate anterior, perioada interbelica a avut farmecul si importanta ei. A fost o perioada extrem de fructuoasa artistic, o perioada in care semnele unei culturi autentice romanesti deveneau tot mai vizibile. A fost o perioada in care incepusera sa apara intreprinderi cu capital romanesc puternice (cu sau fara spaga data statului). A fost o perioada in care, in ciuda magariilor politice si a situatiei deplorabile a majoritatii, Romania plecase pe drumul cel bun…dar era tot Romania !

Mai mult, e clar ca mitizarea trecutului nu e o problema romaneasca. Am intalnit britanici care viseaza la Epoca Victoriana si francezi fixati mental in ”La Belle Epoque”. Diferenta sta in numarul relativ mic al nostalgicilor si in insemnatatea reala a epocilor respective. In cazul nostru, interbelicul a contat pentru ca termenii de comparatie au fost odiosi.Da, aerul retro pe care-l invoca hipsterii la petrecerile cu tematica interbelica exista. Ar fi si culmea ca o perioada incheiata acum saptezeci de ani sa nu fie ”retro”. Din pacate, interbelicul a fost o epoca fructuoasa pentru aceeasi oameni care au profitat si de tranzitie…

P.S : Fara legatura cu articolul simt nevoia sa public primul rand dintr-un comentariu lasat de un bot de spam : ”Your post has completely rearranged my set of life values”. Era vorba despre postul despre concertul trupelor de power metal Sabaton si Alestorm...

46 Comments »

Cum in ultima saptamana am inteles toate valentele expresiei ”n-am timp”, a trebuit sa las blogul in plan secund. Desi drafturile se ingramadesc in jurul butonului ”Publish”, prefer sa scriu despre un eveniment recent.

Evenimentul cu pricina a fost concertul trupelor Sabaton si Alestorm din Silver Church, concert la care ma laud de trei luni ca ajung. Despre cele doua capete de afis am mai scris in trecut , iar recenzii puteti gasi pe bangyourbrain. In fine, pe 17 noiembrie m-am decis sa-mi rup gatul pe ritmurile suedezilor de la Sabaton, scotienilor de la Alestorm, celorlalti suedezi de la Steelwing si a romanilor de la Bolthard.

Pentru vesnica plangere de la inceput de articol, as zice ca Silver Church  nu a fost cel mai potrivit loc pentru concertul asta sau pentru orice alt concert similar. Desi imi place in continuare tematica, e totusi un club. E stramt, acustica e mediocra, proiectoarele laterale nu fac fata, iar o trupa precum Sabaton are nevoie de un spatiu deschis  pentru desfasurare. Ahh, ar mai fi si fumul de tigara de-a dreptul asfixiant. Oricum, faptul ca oamenii gazduiesc evenimente de gen e un mare plus.  Nu stiu sa mai existe concurenta  serioasa pe aria asta de cand s-a inchis Live Metal Club. Sa revenim deci la concert :

Bolthard : O trupa de death/thrash despre care nu auzisem decat pasager. A ramas in continuare o trupa de death/thrash despre care am auzit pasager, dat fiindca am ajuns fix dupa prestatia lor. N-are sens sa-mi dau cu parerea despre ce ar fi putut fi, in baza a 30 de secunde de melodie. Va las cu un link catre pagina de Myspace si redau concluzia unui amic ”Bai, au sunat bine pentru o trupa romaneasca”.

Steelwing : O trupa tanara din toate punctele de vedere, Steelwing a fost propulsata in turneul asta de catre conationalii de la Sabaton. O chestie demna de remarcat a fost faptul ca organizatorii decupasera logoul trupei de pe site si incercau sa-l optimizeze in Paint.  Ce am apreciat la Steelwing ? Faptul ca simteau muzica si erau suficient de energici incat sa nu adormi la prestatia lor. Ce nu m-a miscat ? Nimic altceva. De la powerul amestecat cu heavy obosit din zona NWOBHM, pana la sonorizarea deloc optimizata, oamenii au sunat ca o trupa de liceu cu foarte mult talent (dar in continuare o trupa de liceu). Publicul n-a fost nici el extrem de impresionat ,dar nici prea dezamagit. Pe undeva prin jurul piesei The Illusion , au inceput sa se ridice anemic mainile si in a doua parte a salii.  Pe moment genul abordat nu ii poate pune pe harta, dar ar fi greu sa ma pronunt . Vedem in 4-5 ani, poate atunci vor canta altii in deschiderea lor…

Alestorm :  Trecand peste problema cu logoul improvizat de organizatori din sigla trupei si un cap de schelet tricolor, scotienii mei preferati nu m-au dezamagit. Incepand cu urarea ”We’re here to fuck your women” si trecand prin piese ca Heavy Metal Pirates, Captain Morgan’s Revenge, Wenches and Mead, Black Sails at Midnight, That Famous Ol’ Spiced,  Over the Seas, Nancy the Tavern Wench si Keelhauled, oamenii au reusit sa provoace maxima agitatie intr-un timp relativ scurt. Pe balada de betie amintita anterior (Nancy the Tavern..), Alestorm au avut surpriza unui public care stia toate versurile.

Keelhauled , o epopee folk power cu iz de alcool, a generat aceeasi rumoare. M-a iritat putin ca in selectia de piese n-au inclus Pirate Song si Set Sail and Conquer, bucati esentiale, dar au inclus Wolves of the Sea, un cover pe care nu tineam neaparat sa-l aud. Pentru 45 de minute de show, selectia a fost totusi satisfacatoare. Altfel, a plouat cu glumite verbale si muzicale, iar acustica a fost decenta, comparativ cu Steelwing. Solistul, Christopher Bowes, pe langa faptul ca seamana cu un Russel Brand mic si suparat, e un muzician de prima mana. Sa manevrezi o clapa mobila in timp ce sari si tipi in microfon chiar e o treaba. O prestatie la care as vrea sa asist din nou, cat de curand.

Sabaton : Majoritatea celor din sala venisera pentru o ora de power metal cu tenta istorica, totul urlat de un sergent ragusit. Pe scurt : lumea venise pentru Sabaton. Si cand zic lumea, nu ma refer la pustani de 14 ani cu cercel in fund, ci la toate tipurile de metalisti. In spatele meu era un grup la costum cu media de varsta pe undeva pe la 35 de ani ,iar prin fata mi-a trecut un cuplu mama si fiica. E adevarat ce se spune : muzica suficient de zgomotoasa rupe barierele sociale. Altfel, Sabaton au fost la mare inaltime si culmea culmilor, s-au si simtit al naibii de bine. Joakim Broden, mai putin amenintator decat ar vrea sa para, a tinut sa ne aminteasca de vreo sase ori cat de bine se simte.

De la remarca ”there’s not too many of you but you feel like 2000” pana la ridicarea steagului romanesc din public si infasurarea miocrofonului in el, Sabaton s-au bucurat de o primire mult peste asteptari. Nici faptul ca au insistat pe ultimul album (era turneu de promovare) nu ne-a descurajat prea tare. S-a urlat intens pe Ghost Division (unde au fost ceva probleme cu sonorizarea ), pe Price of a Mile, Cliffs of Gallipoli, Attero Dominatus , 40-1 si evident, Primo Victoria. In urma cererilor de pe Facebook, oamenii au cantat si The Final Solution, piesa unde, un vers  nevinovat in context, suna cam asa ”Enter the gates, Auschwitz Awaits !” . De altfel, mai toate riffurile Sabaton, unele imprumutate de la diverse surse de inspiratie, au sunat asa cum trebuie : a metal.

Mi-au lipsit Nuclear Attack , Angels Calling  (cu tot cu rifful Led Zeppelin atasat) si Back in Control.  La final, dupa  glume mai mult sau mai putin reusite despre ”the six ugly Swedish guys on stage”,   penisul solistului si dupa remarca ” The Romanian Noroc sounds like More Rock”, oamenii au bagat si un medley tributar greilor metalului. Deja in punctul asta, solistul purta steagul Romaniei la gat si tot ciocnea fictiv cu indemnul ”Noroc” (Skol, in suedeza). Sabaton nu-s o trupa mare, dar sunt totusi o trupa de Wacken. Din punctul asta de vedere, reactia lor de la concert si mai ales cea de dupa concert, e mai mult decat imbucuratoare. Poate o sa ajungem in sfarsit sa nu mai vedem al optulea concert cu Anathema si sa diversificam putin peisajul.

Nu venisem pentru lectii de virtuozitate muzicala, dar am fost de multe ori placut surprins de instrumentatie si  de cei doi solisti. Da, Broden chiar poate canta curat si tine foarte bine acutele. Imbucurator mi s-a parut faptul ca nici Sabaton si nici Alestorm nu se iau prea in serios. Asta-i un lucru rar intalnit in zona  power metalului. Muzica lor e o muzica de feeling, excelenta pentru concerte si pentru o ascultare detasata. Sabaton n-au pretentia cunostintelor academice de istorie , cum nici Alestorm nu au scris ”True Scottish Pirate Metal” gandindu-se la criticii muzicali. Per total, o experienta care a meritat fara probleme suma modica data pe bilet. Felicitari inca odata organizatorilor si gazdelor.

A fost o batalie reusita dar inca astept un asalt Sabaton si Alestorm la scara larga, pe un camp de batalie mai generos.

P.S : De la Cohen la Dylan, de la Volbeat la Orphaned Land mi s-a confirmat o chestie – artistii adevarati canta detasat, stau cu publicul la masa in fata unei beri, nu se cocoteaza deasupra lui. Inca astept o trupa romaneasca suficient de inteligenta incat sa nu cante arogant si cu emfaza sau crispat de parca vine Apocalipsa. Foarte rar am vazut trupe de la noi care sa se simta astat de bine pe scena cum au facut-o suedezii si scotienii astia.

28 Comments »

Interludiile muzicale au fost din ce in ce mai rare pe blog, iar situatia nu a stat diferit nici pe siteurile afiliate. Motivele includ lipsa de timp, recenta pierdere a HDD-ului ,dar si dorinta de a lua o pauza.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.

31 Comments »