Krossfire's Blog

Una din micile chichite aruncate de profii de romana prin lucrari era ”diateza reflexiv-pasiva”. Bazandu-se pe o forma impersonala a verbelor, respectiva diateza era patroana lucrurilor care ”se” intamplau.

Daca intre timp respectiva denumire a disparut in negura gramaticii limbii romane , obsesia pentru impersonal e inca aproape de mentalul romanesc. In continuare lucrurile ”SE” intampla, fara vreun vinovat si fara legatura cu persoana care emite judecata. Acum cateva zile, animat de evenimente externe, un pusti publica o lunga lamentatie pe Facebook. Omul se plangea ca in Romania ”SE” fura masiv, dar cu doua actualizari in urma postase o colectie de torrente. Cumva, omul se excludea complet din schema furtului. Cum la varsta lui nici discursul meu nu era mai rasarit, am renuntat la ideea de a-l combate direct.

Faptul ca un pusti de 15 ani nu considera furtul digital furt nu e o problema. Faptul ca un procent imens din populatie face acelasi lucru, in timp ce se vaita strigator, schimba putin lucrurile. Mai mult, foarte multi au chiar tupeul sa critice bunurile furate. N-au niciun soft original in PC, dar sunt siguri ca ”Microsoft face numai porcarii”. Au iPhone cu Jailbreak, dar intra pe forumuri pentru a cataloga niste aplicatii furate drept ”gunoaie”. Jocurile se nasc si mor pe torrente, dar industria jocurilor video e ”la pamant”. E greu sa recunoastem, dar suntem lejer parte din acelasi furt pe care-l imputam altora.

Da, de acord ca un politician abil fura cu mult mai mult decat poate un pustan cu ”teava de net”, dar sa nu eliminam o forma de furt doar pentru ca e mai putin grava. Zece filme noi pe luna, 20 de episoade de serial si vreo 5 jocuri nu sunt ”o cantitate neglijabila”. Daca luam o medie de 20 de euro pretul filmului, 3-5 euro pretul unui episod de serial nou (format digital) si vreo 40 de euro pretul unui joc nou aparut (clasic sau digital), ajungem la o paguba de cateva sute de euro de persoana, lunar. Fie ca gaura e in buzunarul unui producator care se chinuie sa-si tina barca la suprafata, fie in buzunarul unui artist independent, nu prea conteaza. Cert este ca aia 100 000 de cumparatori legitimi cara in spate 500 000 de pirati. Nu de alta, dar din tranzactiile astea are si economia cate ceva de castigat.

Ar fi absolut stupid sa propun sa cumperi ”tot” ce consumi din mediul digital. Nu pentru ca n-ar exista banii. In cazul celor interesati direct, bani pot fi pusi de o parte (sunt jocuri de calitate pe Steam mai ieftine decat un pachet de tigari). Din punctul asta de vedere, accesul la cultura n-a fost niciodata mai ieftin. Nu-i vorba nici de ”salariile din Romania”. De acord ca sunt mici, dar nici n-ai de ce sa justifici un joc de 200 RON in fata unui om care nu are ce manca. Daca genul ala de achizitie e prioritara pentru el, atunci aia e strict problema lui. Ar fi greu sa cumperi tot ce consumi pentru ca, unele bunuri sunt complet inaccesibile, iar altele nu sunt oferite intr-o forma convenabila. Si, de ce sa nu recunoastem, altele sunt de o calitate cel putin indoielnica. Pana la urma, torrentele si retelele de sharing au un avantaj: poti incerca un bun finit INAINTE de a-l cumpara.

(Sursa: explosm.net)

Deci, ce ar fi de facut? E simplu, e vorba de putin respect. Intr-un scurt interviu, Neil Gaiman se declara neafectat de piratarea cartilor lui. Pentru el, o carte piratata e o ”carte imprumutata”. Aici vine insa si reversul. Logica e simpla: imprumuti cartea, te impresioneaza, devii fan, iar apoi incepi sa achizitionezi materialele autorului respectiv. Cam asta ar fi si cursul actiunii in cazul unor tari mai putin dotate financiar. Tot ce trebuie sa faci este sa-i recompensezi pe cei care ti-au destins seara sau ocupat weekendul. Nu vei cumpara toate Continue Reading»

81 Comments »

Postul asta zace de vreo 2 ani in sectiunea ”Drafts”. De ce? Pentru ca la momentul publicarii as fi jignit niste persoane dragi. Le voi “jigni” acum,  sperand ca nu-mi mai citesc atat de des blogul. De altfel, cum muzica nu prea conteaza ca mijloc de definire sociala, sper sa tin la minim injuriile.

Cu subspeciile muzicii indie rock am luat contact pe la inceputul liceului. Atunci, brit-popul si variatiile lui invadasera mai tot ce insemna ”muzica data pe sub mana”. Orice roacker care iesea in lume avea 2-3 trupe gen Travis, Keane sau Snow Patrol pe care sustinea ca le asculta dupa Judas. De ce? Pentru ca ochelaristele perverse cadeau in nas dupa genul asta de sensibilitati. Era un fel de: ”Ehh, se da el cu capul de pereti la concerte, dar stie acordul ala la chitara”.

La un deceniu de la inceperea liceului si la sase ani de la terminarea lui, constat ingrijorat ca hipsterimea de capitala inca n-a abandonat o moda pe care o credeam ingropata prin 2004-2006. Mai mult, ”indie”-ul e complet mainstream, iar amestecul cu elemente vechi (jazz, funk, soul) si tacaneala (DnB & Co) il fac si mai greu de calificat decat inainte. Partea de mesaj s-a topit intr-un amestec pastos unde majoritatea versurilor seamana cu niste poezii post-moderniste refuzate la tipar.

Din fericire, zona asta este suficient de diversa incat sa poata tine trupe care chiar fac ceva, dar si rabufniri ale curentului ”boy band” si monumente ale hipsterimii.  In plus, termenul de ”indie” e mult prea divers pentru a acoperi  plaja de trupe care si l-au imprimat pe tricou. Asta-i si motivul pentru care ghidul ce urmeaza va porni pe urmele trupelor (fie ele britanice, australiene sau congoleze) care inca mai cred ca brit-pop, synth-pop, electro-pop, hipster pop, ”trei acorduri + cuvantul rock” au vreun viitor.

1. In primul rand, e vital sa fii hipster. Sunt ghiduri mai bune pentru ce inseamna ”hipstareala”, dar tu retine un singur lucru: orice e nou, ”hip”, underground sau indie va trebui sa-ti treaca prin mana. Fie ca e carte, poster publicitar sau muzica. Din ele, tu nu vei intelege niciodata nimic si vei amesteca intr-o pasta pseudointelectuala pe care amatorii de bauturi cu umbreluta o vor devora. In plus, ar fi cam dubios ca unul cu tatuajul ”Hell Hound 666” sa cante intr-o trupa de indie.

2.In al doilea rand, brit pop e mort. Tu canti electro-ultra-synth power pop. Spre deosebire de metalistii dornici sa socheze, tu faci lucrul asta din convingerea ferma ca esti unic. Daca nu esti prea priceput la aruncat cuvinte, poti sa o dai minimalist: tu faci pur si simplu ”muzica”.

3.Aduna o gasca de exact patru prieteni. Corporatisti, studenti, bloggeri, experti in social media. Nu conteaza, patru sa fie. Daca aveti nevoie de o fata, e musai sa fie minim bisexuala.  E neaparat necesar ca unul dintre trupeti  sa aiba parul cret si sa poarte cu regularitate cravata. Ceilalti vor aparea constant nerasi si imbracati in haine prea mici sau prea vechi pentru a mai putea fi folosite drept calorifere de boschetari.

4.Incepeti sa ascultati ”indie”. Nu ascultati niciodata trupe cu albume lansate sau cat de cat interesante. Folositi doar trupe debutante de pe MySpace cu nume ca ”The Sparkling Monkey Donuts” si amintiti-le pe coperta primului material la categoria influente. Ba chiar mai bine, scrieti-le pe toate WC-urile ecologice.

5.Numele : Aici sunt trei variante. In prima faza, ai la indemana un nume obositor care sa descrie o actiune nonsensica. Exemplu: Someone Still Loves You Boris Yeltsin (trupa reala). Poti pune numele solistului si apoi un substantiv fara sens (Gigel and The Crowdancers).  A treia varianta si cea mai hipstereasca, este un nume cu ”The”. Pune articolul hotarat ”the” in fata oricarei asocieri inutile de cuvinte si obtii : The Libertines, The Ailerons, The Ting Tings, The Apples in Stereo, The Mono Jacks, The Penis Kangaroos. Cu adevarat indie ar fi sa le imbinati pe amandoua. Sugestii de nume : The Incredible Boy Who Smacked The World and His Dancing Genitalia si sa nu uitam de The Hello You Violent Raging Fartnuts!

4.Primul album si coperta : Pentru rezultate optime, folositi metoda cautarilor aleatoare pe Google. Se ia o poza, se spoieste o culoare pe ea, iar numele se da din cele mai cautate cuvinte ale zilei. Daca nu, e suficient sa agresezi verbal un pusti de 6-7 ani si sa te inspiri din usturatoarea lui replica zamislind un nume precum ”You suck and smell like poo”.

(Sa privim dar aceasta mostra reala de arta contemporana. Sursa)

5.Muzica : Studiul chitarei pe cont propriu sau cu profesor este o activitate exclusa. Va trebui oricum sa inveti patru acorduri, niciodata mai mult. Asta se aplica chitaristului pentru ca basistul va canta dupa ureche, tobarul va folosi ritmul inimii pe post de metronom, pe cand solistul afon va spune tuturor ca are un ”timbru unic’.

6.Versurile : Un singur cuvant – sens. Acest cuvant trebuie sa lipseasca cu desavarsire. Stii poeziile pline de furie din clasa a noua ? Stii ce aveau ele in plus ? Rima si verbe. Afara cu ele! Jos si cu tiarnia semnelor de punctuatie ! Mood-ul tau permanent va fi o combinatie intre ”spleen” si ”nici azi nu mi-am schimbat chilotii”.

7.Solistul: Aici e simplu: daca poti fi o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta, fii o lesbiana grasa si urata cu o voce iritanta! Daca nu, arboreaza o privire sictirita si prefa-te ca iti faci debutul pe Broadway intr-un show cu transexuali.

8.Repetitii si concerte: Cu repetitiile e foarte simplu. Ele nu exista. Scoate-ti cuvantul asta din vocabular. La capitolul concerte e simplu: pastreaza-ti aroganta, canta infect si mai ales, fa ca sonorizarea sa nu functioneze in nicio instanta. Spune-le tuturor ca abordati un sound retro.

9.Atitudinea generala: Bea dubiosenii cu arome de capsuni, in cluburi cu arome de imbecili. Fii arogant, desi faptul ca la 30 de ani stai cu parintii nu prea mai e un motiv de mandrie. Enumera cat mai multe trupe obscure si proiecte secundare, mai toate pornite din trupa ta. Explica tuturor ca ai deja doua trupe ”protejate” si ca lucrati la al doilea clip pe YouTube. Nu uita: fii hipster!

Uitandu-ma peste articolul asta, articol pe care l-am lasat intr-o forma foarte apropiata de cea originala, constat o chestie: in ciuda exagerarilor, nu pot sa-l daram total. Nu s-ar spune nici ca n-am ascultat in viata mea o trupa indie. Ba culmea, nici acum nu ma deranjeaza un Arcade Fire sau ceva piese de la Good Books, Bon Iver, Mumford and Sons sau Cage the Elephant. Cu exceptia primei trupe insa, nu cred ca de restul va mai auzi cineva in 10 ani.

Problema mea e cu asa zisa muzica pe care o produce curentul asta. Muzica in sine implica o parte de atmosfera, de mesaj implicit sau explicit. Amestecatura asta de genuri si subgenuri a ajuns la incredibila performanta de a nu transmite absolut nimic. Riffuri banale, versuri aruncate in vant si pretentii de intelectualitate. Da, stiu ca nici ce ascult eu nu mai are viata de ani buni, dar macar dragonii si sabiile alea sunt lucruri tangibile!

P.S: Imi amintesc si cand am scris initial postul asta. Terorizat de Radio Gorila la fostul loc de munca, dezvoltasem o alergie la Red Lipstick (cantata de o adunatura numita Skint and Demoralised). Capatasem literalmente o reactie biologica la piesa aia, piesa care aparea de minim 8-9 ori pe zi in playlistul radioului amintit.

73 Comments »

Fraza din titlu, care suna mai bine in engleza, e un slogan pe care l-am auzit in diverse contexte, fie corporatiste, fie legate de industria divertismentului. Il voi aduce in discutie pentru simplul motiv ca e o generalizare a unei teorii mai vechi.

Ma aplecam cu vreme in urma asupra obsesiei romanesti pentru capodopere. Vorbeam atunci de incrancenarea cu care artistii si autorii locali urmaresc imposibilul: ideea de a deveni nemuritori printr-o opera de neuitat. Facand asta, uita ca pleaca fara bugetele si bagajul cultural al competitorilor si ne ofera produse ininteligibile, niste colaje de idei greu de vandut si de consumat. Foarte putini regizori, scriitori, cantareti, scenaristi sau producatori se gandesc la public si un numar si mai mic se gandeste sa ofere ceva pur si simplu ”bun”. Atat, un produs bun si la un pret corect.

Vorbim de productii fara pretentii si aere de Palm D’Or, vorbim de produse vandabile. O carte din care sa ramai cu 2-3 idei simpatice si sa nu regreti achizitia (aici s-au mai miscat lucrurile). Un film care sa n-aiba nevoie de injuraturi si filosofie de bordel. Un talk-show fara circ si muzici care sa nu implice lobotomizarea ascultatorului. Tot mergand pe filiera asta, am realizat ca nu numai artistii sunt cei care sufera de lipsa ancorarii in realitate. Problema se poate observa la fiecare nivel. Toti vor sa ”dea lovitura”, toti uita ca pana a ajunge un antreprenor de succes, trebuie sa dai cateva rateuri si sa intelegi ce inseamna ”point of parity”. Toti uita de munca, ferm convinsi ca abilitatile lor native ii recomanda drept lideri.

Orice pustan proaspat intrat la vreo facultate obscura se viseaza urmatorul Steve Jobs, dar putini ar vrea sa fie Yang Yuanqing. E adevarat, masa care se chinuie sa faca produse ”bune” nu primeste acelasi tratament ca starurile. Marea problema e ca, oricand de creativi si speciali ne-am considera, oamenii cu-adevarat deosebiti sunt extrem de rari. Chiar si acesti ”putini” au nevoie de forta psihica si de mult noroc pentru a reusi. Altfel, clasa de sus nu e formata din ”vizionari”, ci din oameni care au facut lucrurile bine.

Genul asta banalitate ar trebui sa fie la baza unei mentalitati sanatoase. Pana la urma, totul se rezuma la a-ti evalua corect posibilitatile si propria munca. Cam asta inseamna sa ”gandesti limpede”. Sa visezi e una. Sa-ti urmezi visele e alta. Sa gasesti o cale potrivita pentru a face lucrurile astea doua e la fel de important cu a le face. Nu, exceptiile nu confirma regula. Orice analfabet o sa foloseasca cuvinte precum ”expert” sau ”antreprenor”, dar nu va fi capabil sa duca un proiect pana la capat. Cu toate astea, el spera ca intr-o zi ii va recunoaste cineva geniul. Pana la a-ti putea aplica viziunea, trebuie sa stii in ce exact consta aplicarea ei.

Partea trista e ca geniile se pot numara pe degete. Oamenii care pot face lucrurile corect sunt de zeci de ori mai valorosi decat cei care au impresia ca le pot face ”altfel”. Nu de alta, dar oamenii care chiar pot face lucrurile altfel inalta imperii, nu se poticnesc cu un slide show.

P.S: In ultima vreme blogul a trecut printr-un bombardament de spam si niscaiva probleme tehnice. La asta s-au adaugat si cateva evenimente care m-au tinut departe de PC. De-acum, sper sa ne citim mai des.

49 Comments »

Citeam cu ore in urma stirea mortii lui Johnny Raducanu. L-am ascultat selectiv, suficient cat sa-i recunsc valoarea, nu suficient cat sa inteleg evenimentul.

Din fericire sau poate, din pacate, nu despre el este vorba. Sunt convins ca pana la ora asta televiziunile l-au adus in platou pe verisorul lui din Nepal, iar ziarele au pregatit un CD ”Best of Johnny Raducanu Volumul I”. Poate cu ocazia asta isi amintesc ca exista si un Harry Tavitian. Nu are sens sa ma bat cu pumnii in piept si sa spun cat de rau imi pare. Imi pare, dar nu am fost fanul care sa merite sa-si dea cu parerea. Chiar nu-i vorba despre el. E vorba despre ce vine dupa…

La un moment dat oamenii, valori sau nu, mor. Profund, este? Permiteti-mi sa contextualizez printr-o analogie. Ne putem astepta ca la un punct sa ne paraseasca si maestrul Jack Nicholson, corect? Si Gene Hackman, Robert DeNiro si alti actori din garda veche. Dar Norton si Bale sunt inca in putere, iar de la Spacey si Murray inca mai astept 10 filme. Nici pe Penn sau pe Phoenix nu i-as arunca, iar generatia tanara trage tare din urma. Queen si-au spus ultimele cuvinte in muzica acum multi ani, dar nu se poate spune ca muzica a murit dupa ei. In ciuda nostalgiilor si a mostenirii lasate, lucrurile au continuat pe un fagas mai mult sau mai putin natural.

Dar in cazul nostru, cine vine din urma? Raducanu n-a fost primul care s-a dus. Pana si ”Eternul Gica” a capitulat in fata batranetii si omul nu producea muzica pentru studenti la Conservator. Deci, ce vine dupa? Nu vreau un raspuns de pustan de tip ”numai Inna si manele stiti”. Nu vorbesc despre Inna sau despre muzica pentru proli in general. Genul asta de artisti produce muzica simpla, fara sens,  muzica de omorat timpul si pastrat un nivel confortabil de dependenta. Vorbesc acum de muzica care ar trebui sa fie relevanta cultural, sa spuna ceva despre mentalitatile unei societati, despre gusturile si starea ei actuala. Vorbim despre arta care ”conteaza”. Ca-i rock, electronica, simfonica sau jazz, ea ar trebui sa existe, dar, din varii motive, nu o face.

De ce-l tot plang rockerii pe Kempes de la Cargo si se vaita ca Ziua Vrajitoarelor a fost ultimul album romanesc de heavy metal? Era Kempes genial? Nu, comparativ cu scena de-afara, era mediocru. Erau versurile Cargo ceva deosebit? Nu prea, sa ne amintim de ”Ceasul e cinci jumatate/ Stau pensionarii la coada/La colt, se da astazi lapte”.  Problema e ca vechiul Cargo reprezenta ceva la un moment dat. Erau o voce, un ”spirit”. Erau vocali, destul de puternici in executie si spuneau ”ceva” (apropo de ideea de act cultural). Cargo spunea cam ce ar fi putut spune un tanar in 97′: sa ne revoltam, ba!

(Imagine preluata, culmea, de pe trilulilu)

Pentru cei care-i ascultau atunci, ala a fost inceputul. Sapte albume Voltaj mai tarziu, au realizat ca ala a fost sfarsitul.  Ii mai stiti pe nebunii pe care-i aducea Magdin in emisiune, precum un tanar Byron care canta cam asa?  Ei ar fi trebuit sa fie ”noua garda”. De-acolo urma sa construim in sfarsit o cultura reala. Nu, din pacate nu. Chiar si acum, daca ai vrea sa faci un strain familiar cu limba sa inteleaga mai bine cultura romaneasca, i-ai pune Sfinx – Zalmoxe, nu Luna Amara sau E.M.I.L. Nu spun ca nu sunt trupe la care sa merite sa apleci urechea in momentul asta (Bucovina, Odyssey, Bucium, Voices of Silence, Bolthard etc). Problema e ca nu au o voce reala si ca nu acopera decat un spatiu foarte stramt cultural. Avem nevoie de oameni pe toate flancurile, de la jazz fusion la muzica tiganeasca.

Din pacate, fenomenul nu se restrange la Romania si nu e blocat in peisajul muzical. Din ce in ce mai multi artisti vechi mor sau ”se ard” (isi pierd muza, o soarta mai rea decat moartea) iar in locul lor nu apare nimic, doar o mare de diletanti. De la contratenori, la scriitori si regizori de western, faptul ca nimeni nu mai abordeaza coerent un gen te face sa crezi ca genul in sine a disparut. S-a plans la vestea aflarii ca Terry Pratchett are Alhzeimer pentru simplul motiv ca omul avea un stil unic si isi diversifica si extindea cosntant opera. Din fericire, pentru tarile mai mari si mai diversificate cultural, un numar suficient de mare dilentati va propulsa in fata si valori…in cele din urma. Din nefericire pentru tari ca Romania, dupa 1-2 generatii irosite, lumea pur si simplu renunta sa incerce.  De-aia e trist ca s-a dus Johnny Raducanu…

P.S: Inainte sa primesc exemple de trupe de liceu, va avertizez ca ”am fost acolo”. Mai mult, am inalnit oameni complet fixati pe 2-3 trupe de zeci de ani de zile, oameni talentati, dar blocati in proiect. Nu, trupele de brit-pop romanesti nu sunt amuzante sau relevante cultural si nici majoritatea trupelor ”extreme”.

41 Comments »

Aveam de gand sa public un articol atipic, in curs de aparitie pe un alt site. Am decis sa va mai tin pe jar doua zile. Astazi va sufoc cu alte probleme.

Acum doua zile, o cunostinta imi povestea peripetiile prin care a trecut in pragul unei proaspete angajari. Ajunsa la interviu, angajatorul, cineva din zona IT, a bombardat-o cu intrebari de tipul ”Care este cartea ta preferata?”, urmata de  filmul preferat, revista preferata, animalul de casa preferat si, cireasa de pe tort, firma de imbracaminte preferata.  Ca un pestisor care inoata linistit in gura hipopotamului, zicandu-si ca s-a ieftinit abonamentul la piscina, amica a si raspuns.

Genul asta de interogatii (si raspunsurile aleatoare atasate) au 2 defecte majore. Primul ar fi ca sunt irelevante.  Preferintele culturale ale unui individ spun ceva despre el, cat timp le poti observa intr-un context. Niste titluri insirate, alaturate unor opinii rumegate de media nu inseamna nimic. Intreaba 100 de hipsteri care e regizorul lor preferat si o sa-ti spuna ca e Kubrick, desi mai mult de jumatate habar n-au care ii e numele mic. Mai mult, ce poti spera sa obtii ca angajator? Daca angajezi un ascultator de Einaudi cu un CV de cinci randuri te simti mai bine decat daca ai angaja un ascultator de Tupac cu 15 ani experienta? Preferintele spun ceva despre spectrul si deschiderea culturala, dar nu si despre experienta si profesionalism. E atat de nasol ca un programator il citeste pe Cartarescu in loc de Plesu?

Al doilea defect este ca, la 25-30 de ani, e destul de ciudat sa ai o carte, un film sau o trupa preferata. E si mai dubios sa ai aceeasi carte, aceeasi trupa si acelasi film preferat ca la 14 ani. Serios, pe cati dintre cunoscutii vostri ii auziti vorbind constant despre X-ul preferat? Iti place un curent literar, iti plac cativa autori (implicit si operele lor), iti plac cinci curente 5 muzicale si ai vreo 10 filme pe care le-ai pune pe un shortlist. Totusi, rar se intampla ca ”filmul preferat” sa fie mai mult decat o alegere bazata pe ultimii 2-3 ani de vizionari si experiente. In atare conditii, care-i relevanta? Daca ma intrebai in liceu care era filmul meu preferat, iti spuneam cu pompa si aroganta adolescentina: Calauza lui Tarkovski. In anul I ar fi putut fi Cidad de Deus, dar cred ca de-atunci a incetat sa-mi pese. Ultima data cand am selectat ”chestii preferate”, a fost cand mi-am facut profilul de Facebook si asta doar pentru a nu a lasa spatiul gol.

Am auzit oameni de HR spunand ca genul asta de intrebari detensioneaza intervievatul. Nu tocmai. Daca esti genul de om care citeste mai mult de o carte la trei ani, abordarea asta te va face sa scormonesti in memorie, sa faci comparatii si sa te intrebi ”Oare ce spune asta despre mine?”. Chiar si atunci cand intrebarea e legitima si se leaga de domeniul de activitate, raspunsurile vin destul de greu. E greu sa enumeri 5-6 trupe cand iti completezi profilul de Facebook , dar in 10 minute la un interviu pentru care iti pregatisesi alt discurs? Cred ca cel mai mult m-a socat la exemplul dat faptul ca oamenii au alocat aproape o ora din interviul pentru un post de IT discutiei asteia. As fi inteles-o poate intr-un job de creatie sau marketing, dar in IT?

Gusturile se discuta, dar locul lor nu e la munca. In cazul sutelor de lucruri favorite, sloganul Bafici merge ca uns: ”If it’s not for you, it’s not for you!”.

P.S: In mijlocul discutiilor despre Mutu, Lucescu si alti indivizi de valoare intercomunala, ar fi fain sa ne amintim ca mai exista si alte sporturi, sporturi la care din cand in cand luam medalii de aur. Daca nu stiti la ce ”campionat” se refera Realitatea, este vorba despre Campionatul de Gimnastica Artistica de la Berlin (unde momentan avem doua medalii de aur, un argint si un bronz).

59 Comments »