Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Agregatoare de Pretenții

Posted by on 22 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Cu decenii în urmă, ai fi spus că puține meserii sunt mai nesuferite decât cea de “critic”. Din păcate, în epoca recenziilor agramate și a steluțelor colorate, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă la începutul anilor 2000 diatribele criticilor începuseră să fie înlocuite de vocea publicului, Internetul a reușit cumva să valideze prostia contagioasă a celor cu prea puține studii pentru a-și susține opinia și prea puțin talent pentru a o aplica. Sigur, vocea publicului a venit în multe domenii și cu o moarte a expertizei, cocoțată pe valuri de imbecilitate colectivă. În divertisment însă și în ceea ce numim artă în general, selecția unor bufoni fandosiți pentru a reprezenta “opinia populară” nu a făcut decât să întrețină artiștii de mucava.

Una dintre plăgile care au chinuit visele și vânzările multor creatori a fost creșterea în popularitate a agregatoarelor de recenzii, în special a celor “profesioniste”. Vorbim despre acele site-ulețe iritante care, în loc să-ți spună ce cred cei care au jucat jocul, consumat produsul sau văzut filmul, îți spun ce cred oamenii invitați la lansare de producător sau cei pe care agenția de PR nu-i suportă, motiv pentru care o înjură. Aici ar fi multe exemple de dat, de la site-urile generaliste de tip Metacritic, până la Imdb, GameRankings sau Goodreads. Din fericire pentru site-urile amintite, amestecul opiniei populare cu cea a criticilor de specialitate face lucrurile mai clare pentru internautul debusolat.

Există însă un site împotriva căruia am de ceva vreme o problemă personală: Rotten Tomatoes. Început cu ani în urmă ca un agregator de recenzii cinematografice, site-ul și-a schimbat algoritmul și deținătorii de câteva ori în ultima vreme, fără însă a-și corecta metehnele. Deși între timp a apărut și un așa zis scor al “publicului”, Rotten Tomatoes s-a bazat deseori pe părerile unor critici de carton, pe clișee animate sau pe autori ai unor bloguri dubioase, al căror merit principal a fost de multe ori viteza publicării. Sigur că printre ei s-au găsit și voci culte și interesante și sigur că multe din filmele declarate “putrede” de site chiar au fost proaste, însă același site a îngropat și multe francize cu potențial.

O să mă întrebați ce vină are RT pentru îngroparea unor francize. Cel mult, ai spune că e vina criticilor sus amintiți. Nu chiar. Autorii și redactorii site-ului au înotat în oala propriilor aberații de câte ori au avut ocazia, transformând “neutralitatea” într-o glumă. Cu alte cuvinte, dacă trei oameni și algoritmul lor sărăcuț au spus că un film e prost, atunci redactorii au făcut tot posibilul ca el să fie perceput ca atare. Rotten Tomatoes e un site citat de Wikipedia, dar și de mulți critici locali. E un site cu influență, unul de care mulți țin cont când se duc la cinematograf. Știu, pare un scenariu tras de păr, dar până acum vreo trei-patru ani, eram printre ei. Neavând extrem de mult timp pentru cinematografe, dar plătind vreo 2-3 bilete la ele lunar, primul site pe care-l consultam atunci când eram în dubii era… exact, Rotten Tomatoes.

Probleme cu scorurile și recomandările erau și atunci și au fost și cu zece ani în urmă. În ultima vreme însă, scorurile afișate pe site, fie că sunt de la “masa de critici” (All Critics), fie de la cei considerați selecți (Cream of the Crop sau Top Critics) nu par să aibă vreo legătură cu filmele vizionate. Motivele sunt ușor de bănuit, de la recenzii plătite înainte de lansare, recenzii care popularizează hipsterismele Hollywood-ului, până la inundația de articole scrise prea repede de oameni foarte frustrați sau prea prost de oameni foarte înceți. Totul, condimentat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Criticul X vede pe site recenziile existente și, deși știe că părerea lui ar putea schimba nota, termenele limită, lenea sau nesimțirea îl fac să scrie ceva ce se pliază perfect pe părerile deja publicate.

Când e vorba despre o experiență de maxim două ore pe care nu stai să o rumegi două săptămâni (nu faci asta nici pentru un film considerat “de artă”, dar pentru o producție Hollywood), părerea celui mai titrat site contează. Nu de alta, dar poate pe IMDB, un loc unde “grămada” pare să dea sfaturi mai bune decât elita, agregarea de recenzii durează. La fel și în cercurile tale de social media sau pe blogurile pe care le urmărești, unde oamenii așteaptă puțin până să scrie zeci de pagini. Publicul obișnuit dă banii pe bilet la lansare sau după, nu e invitat cu două săptămâni înainte pentru a spune că filmul e o mizerie, deși pe tot parcursul vizionării a stat și a mâncat pufuleți.

Practic, sunt zeci de filme unde frustrările artistice ale unora și lipsa altora de verticalitate au afectat notele inițiale și finale ale unui film. De altfel, mulți dintre amatorii cu pretenții de critici, dornici și ei să ajungă la festinul cu pișcoturi al elitelor, au preferat să arunce rapid cu rahat într-un film sau, din contră, să-l laude necondiționat, la fel ca mentorii lor. Asta până când opinia publicului și încasările (un criteriu obiectiv, până la urmă) l-au readus la suprafață.

Nu poți să dai 20% (inițial 7%) lui Transcendence, dar să dai 67% mizeriei numite Lucy, deși notele publicului sunt apropiate. Incoerența de care a fost acuzat Transcendence, un film inspirat totuși din scrierile lui Kurzweil, se transformă în prostie și amatorism în cazul lui Lucy. Dar n-am vrea să-l jignim pe Luc Besson, nu? El nu poate fi trimis la culcare cu un 0%. Nu poți să spui că te-ai bucurat sincer la viziunea comunistoidă a lui Elysium (67%), dar că Chappie al aceluiași regizor a fost cea mai mare mizerie a anului următor (32%). Deja discuția despre standarde duble nu își mai are rostul.

Nu poți să spui că Suicide Squad e cel mai prost film inspirat din benzi desenate și să-l omori cu 25%, dar să afirmi că un film subțirel, doldora de efecte strălucitoare și cu un mesaj social pueril merită 90% (Captain America: Civil War – dacă nu l-ați văzut, ați pierdut capodopera anului, după Rotten Tomatoes). De fapt, mai toate filmele care pornesc din universul DC Comics pleacă din start cu un handicap în ochii criticilor, pe când cele Marvel sunt candidate la preamărire. Din nefericire, tendința asta nu se oprește la filmele cu supereroi. Hail, Caesar! a fost un film plin de referințe mișto la epoca McCarthy, regizat de frații Coen, dar tot Hail, Caesar! a fost și un căcat de film care a făcut jumătate de sală să se ridice și să plece după 30 de minute. Deși nu a cumpărat nimeni DVD-urile, iar publicul a fost profund dezamăgit (inclusiv Wikipedia notează asta), agregatoarele de recenzii încă îl consideră o capodoperă.

Warcraft, Assassin’s Creed și multe altele și-au pierdut deja șansa la o continuare. Filme bune? Nu chiar, dar sunt filme digerabile, acceptate de fanii francizelor din care s-au inspirat. Sunt filme mediocre, dar cu potențial pentru mai mult, nu catastrofe. Să ne amintim totuși că am trăit anii ’90, când aproape toate simfoniile vizuale ale lui Steven Seagal ajungeau pe marile ecrane.

(Toate filmele astea au avut la un moment dat 100% pe RT, iar Zootopia, o animație drăguță, dar cu o coloană sonoră oribilă, încă are 98%. Sursa: Disney Film Facts)

Mai grave sunt scorurile date pe vechiul principiu “să nu se supere nimeni”. Filme care nu trezesc nimic nicicui sunt validate cu un generos 60% pe site pentru că… actori și studiouri mari, buget sănătos de PR. Să mai dea și altă dată invitații gratis, că-s scumpe biletele. Altfel, filme cu indivizi care sunt în general dezagreați de Hollywood sau de mediul online ajung să nu mai încaseze nimic (a se vedea ultimul film al lui Shia LaBeouf, un om care nici nu face efortul de a fi plăcut). Asta nu ar fi până la o problemă, dacă articolele existente n-ar sugera faptul că nimeni nu pare să fi văzut respectivele filme, deși toți au o problemă cu ele.

Nu mai spun ce se întâmplă atunci când, iritat de vreo remarcă tembelă, încerci să și citești textele care transformă filme acceptabile în dezastre culturale. Multe sunt bine scrise, însă conținutul intră în două categorii mari. Prima este cea în care lipsa de cultură cinematografică (literară, vizuală și așa mai departe) duce inevitabil la spoiler-e (dureroase în cazul unor avanpremiere). A doua este cea în care conținutul efectiv lipsește, autorul vorbind despre actori, casa producătoare și despre cât s-a muncit la producție. Asta dacă nu e cumva vreun stângist pierdut în peisaj, obsedat de lipsa personajelor de culoare și transgender. Cu alte cuvinte: niciun câștig pentru cei care caută o simplă părere de tip “mi-a plăcut” sau “m-a enervat”.

Au mai scris și alții pe tema filmelor devenite clasice, filme pe care Rotten Tomatoes și alte site-uri similare le-au făcut inițial praf. Concluzia e mereu aceeași: publicul (mai mult sau mai puțin educat, în funcție de film) și încasările contează pe termen lung, părerile criticilor și premiile date pe datorie mai puțin. Indiferent de algoritm. De-asta o să vă recomand ca, înainte de o ieșire la cinematograf, să vă consultați prietenii, spammerii de pe Facebook și pe taica IMDB. Glumesc. Ignorați toate trailer-ele, posterele și recenziile online și alegeți un film cu bătaie… cum dădea ProTV-ul în ’98.

P.S: Cred că ăsta e momentul în care să-mi promovez propriile eforturi în direcția criticii de film, nu-i așa? Exact, uitați un link către Taste of Cinema!

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

When in Rome…

Posted by on 02 Apr 2017 | Tagged as: Muzici & Fraze

Cu 8 ani în urmă, vedeam pentru prima dată menționat admirativ numele trupei Rome. Multe albume și câteva concerte ratate mai târziu, am ajuns să-i văd și live…

Rome e mai puțin o trupă, cât este un colectiv de muzicieni talentați, grupați în jurul lui Jérôme Reuter, multinstrumentist și solist născut în Luxemburg. Clasificată drept neofolk sau muzică marțială, creația lui Reuter se regăsește des atât în playlist-ul metaliștilor, cât și în colecțiile ascultătorilor de sonete și arii. Oricum, cu greu ar putea afirma cineva că domnul Reuter a stat degeaba, scoțând în 12 ani cam tot atâtea albume, alături de câteva compilații și EP-uri.

N-am idee cum aș putea descrie muzica Rome, având în vedere că trupa a trecut prin câteva epoci și formule creative diferite. Influențe există de peste tot, de la marșurile militare ale anilor ’30, la Nick Cave și Death in June (influențe remarcate și de alți critici). Dacă ați ascultat The Beauty of Gemina, Two Steps From Hell sau Globus, Rome s-ar putea să vi se pară familiari. Atmosfera apăsătoare, vocea lui Reuter și poezia versurilor sunt ușor de recunoscut, însă, peste toate, aș spune că Rome are o muzică profund europeană. De la temele istorice și politice, majoritatea legate de traumele bătrânului continent și a coloniilor lui până la limbile în care cântă (engleză, franceză și germană), Jérôme își arată respectul pentru o cultură șlefuită de săbii, cruci și sânge.

Cum spuneam, Rome ne-au vizitat țara în repetate rânduri și nu au dat bir cu fugiții după ce au trecut granița. Oamenii au venit atât la Alba Iulia, cât și în București, unde au avut nesperat de multe concerte. Ce a făcut concertul de pe 1 aprilie din Control mai special a fost că trupa a venit în efectiv complet, fiind de altfel ultimul concert în formula asta. Asta nu înseamnă că Rome nu va continua, ci doar că este posibil ca următoarele concerte, inclusiv cele din turneul actual, să aibă un sound diferit.

Și, dacă tot am vorbit despre “sound”, e de menționat că nu sunt un obișnuit al clubului Control sau al vecinului lui de sală, Alt-Shift, dar trebuie să le recunosc un merit. Sala lor de concerte e printre cele mai decente din București. Serios acum, pe blogul ăsta cred că sunt zeci de cronici de concert și la majoritatea dintre ele m-am plâns de sonorizare. Deși o săliță cu bar, de 300 de persoane, nu are cum să aibă o super acustică, tind să cred că inginerul din Control își face treaba.

Atât la Rome, cât și la un concert la care am mers la sugestia domnișoarei (Chrysta Bell, muza lui David Lynch), nu am avut probleme în a distinge instrumentele. Încă îmi amintesc de un mare festival sponsorizat de o bere, unde publicul s-a prins după vreo 10 minute că trupa cânta, nu făcea probe de sunet. Cum numele de pe afișele lor nu sunt chiar mici, iar concertele sunt decent organizate, Control pare să capteze din ce în ce mai mult public interesat de muzică, nu de check-in.

Concertul a început la 21.00 fix, iar în sală erau puțin peste 200 de oameni, incluzându-i pe cei care se întorceau de la țigară și pe cei de la balcon și separeuri. Păcat, având în vedere parcursul european al trupei, dar nici nu cred că încă 50 ar fi făcut vreo diferență. Spre finalul serii era într-adevăr plin, dar nu sufocant. Altfel, publicul a livrat un amestec plăcut de tricouri negre și cămăși “casual”, cu o medie de vârstă în jurul a 40 de ani. Apropo, v-am mai spus cât de mult a început să îmi placă faptul că nu se mai fumează în interior?

Îmbrăcat foarte lejer, cu un pahar în mână, Jerome a intrat, a salutat și s-a apucat de cântat. Pe scenă l-au însoțit Patrick, vechiul lui basist, un clăpar tânăr, un toboșar excepțional și un chitarist desprins din fanteziile răposatului Leonard Cohen (costum negru, pălărie și… ochelari de soare, numai buni pentru cântat). În capul meu ar fi meritat să-i acompanieze și un violonist sau violonistă, dar în capul meu e oricum foarte aglomerat. Altfel, lejeritatea apariției s-a simțit și în muzică. Atât vocea, cât și instrumentalul au sunat impecabil, fără ca vreunul din oamenii de pe scenă să pară că face eforturi. Pură pasiune, atâta tot.

În formula asta, trupa a sunat ceva mai “rock” decât o face pe albumele obișnuite, alegând în consecință și piese care să se potrivească momentului. Rome au trecut prin majoritatea materialelor trupei, însă ultimul, The Hyperion Machine, a ocupat un loc deosebit. Deși nu sunt familiar cu toate piesele de pe album, interpretarea live a piesei Stillwell mi-a atras plăcut atenția, deși varianta de studio era un duet. Dat fiindcă muzica Rome nu mizează pe hit-uri (nu că ele nu ar exista), piesele au curs rapid și legat, cu puține pauze pentru glumițe și saluturi. Trupa a interacționat de câteva ori cu publicul și organizatorii, însă coerența interpretării a fost pe primul loc. Din nou, m-a uimit lejeritatea cu care Rome schimbă registrul și uneori gama, fără minute bune pentru acordat instrumentele și dres vocea.

Spre final, după o trecere rapidă prin Nos Chants Perdus, trupa s-a orientat spre Flowers from Exile, albumul preferat al publicului. Cel puțin asta am dedus din reacțiile la A Legacy of Unrest și Swords to Rust. Ultima a fost cântată chiar în încheiere, într-o variantă ceva mai agresivă decât originalul, dar plăcută. Totuși, am simțit că piesa a fost inclusă în playlist pentru noi, pentru public. Poate ar mai fi fost loc și de un We Who Fell in Love With the Sea și Les Iles Noires, dar poate o să le aud într-un cadru mai… acustic.

Concertul a durat o oră și patruzeci și cinci de minute, incluzând bisul și câteva pauze foarte scurte. Deschidere nu a existat, dar nici nu cred că pentru 50 de lei am fi putut cere mai mult. Exact! Atât a costat inițial biletul, el scumpindu-se puțin la intrare. Ca exercițiu de imaginație, poate ar fi mers un Byron, Urma, Grimus sau Aeon Black drept aperitiv. Probabil o să-i și aibă la următorul concert în România, unde sper să ocupe măcar jumătate din Sala Palatului.

“We’re wondering why we are all
so quick to separate
sex and love, but not church and state.
And why they have made
all of us slaves to gold and debt
to fears and regrets. […]
For we were not born to live their lie
in houses built to keep the TV dry”
(Les Iles Noires)

P.S: Pentru că trebuia să existe și nota asta de subsol, a fost greu să nu-i remarc pe cei 4 “fani” care țopăiau în picioare la balcon, cu 9 beri și câteva shot-uri în față. Înconjurându-și amicul bărbos și ochelarist (peștele lor, presupun), oamenii ăștia au reșit să enerveze destul de multă lume, dând non-stop din gură, alergând și comentând. Așa e la concert când ai peste 40 de ani.

Mulțumim, 2016. Te contactăm noi dacă mai avem ceva disponibil!

Posted by on 31 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.

Next»