Krossfire's Blog

Interludiile muzicale au fost din ce in ce mai rare pe blog, iar situatia nu a stat diferit nici pe siteurile afiliate. Motivele includ lipsa de timp, recenta pierdere a HDD-ului ,dar si dorinta de a lua o pauza.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.

29 Comments »

Textul asta s-a lipit intre taste de vreo cateva luni. Dat fiindca urmeaza sa absentez vreo cinci zile, am zis sa-l scutur putin de praf si sa-l scot la lumina.

Pentru cei care se invart de mai multa vreme in zona ”blogosferei”, urmatoarea situatie a devenit rutina. Un amic, care de multa vreme nu te mai saluta, vrea sa-si ”faca si el blog”. De ce ? Pentru ca a auzit el ca se ”castiga” si pentru ca, roman neaos si deci incapabil sa-si vada limitele, are senzatia omnipotentei.Doar are tastatura, nu ? Ce il opreste sa umple Internetul cu miliarde de biti de aberatii si fragmente plagiate ? Ultima data cand am fost pus in situatia asta, am raspuns transant: ‘ ‘Omule, tu n-ar trebui sa scrii. Stiu ce poti face in domeniul asta si-ti spun sincer…omori cuvintele !”.

Expresia asta s-a lipit de mine prin liceu, insa nu i-am constientizat adevarata forta pana sa iau contact cu mediul online. Nu i-am constientizat sensul pana n-am omorat la randul meu mii de cuvinte in articole plictisitoare, stangace, fara subiect sau pur si simplu seci. Stiu ca nu-mi scuza cu nimic ”crimele” , dar cred ca accesul la o tastatura a generat un adevarat genocid literar. Chiar si cele mai nobile si greu de integrat expresii au devenit carpe de sters pe jos in mana vreunui licean convins ca experienta lui de viata TREBUIE impartasita. Iti place vreun vers, vreun epitet pe care de-abia il intelegi ? Nu conteaza, sterge-te cu el la fund, pune-l ca motto si apoi adauga ”Blog pentru oameni destepti” !  Ai gasit ceva interesant pe un site de-afara ? Nu da link, nu lasa frazarea impecabila a autorului original sa-ti polueze mintea ! Nu ! Tradu totul cu Google Translate si semneaza-te ! Ucide prepozitii, metafore, epitete…si daca nu te saturi, omoara si semnele de punctuatie !

Dar de ce i-ar pasa cuiva de viata cuvintelor ? In fond si la urma urmei, majoritatea traiesc pentru cateva sute de citiri. Unele mai norocoase au sansa sa ramana pe buze  sau pe hartie timp de sute de ani. Chiar si asa, ce se intampla cu un cuvant care ”moare” ?  E simplu : e golit de sens, e ca  un rest in putrefactie : poate foarte usor murdari un text , un volum, un site.  De ce ? Pentru ca niciodata cuvintele nu traiesc pentru autorii lor. Ele exista pentru cititori , pentru cei care se asteapta sa fie intampinati de un text coerent, de o expresie simpatica sau macar de o idee concreta. Stiu ca nici pe blogul asta cuvantul n-a avut o viata lipsita de griji. Rare au fost momentele cand un cuvant s-a simtit cu-adevarat mandru sa poposeasca aici. Poate de-asta nici nu-mi permit sa vorbesc despre blogurile personale. Aici cuvintele, citite sau nu, sunt pana la urma o simpla articulare a unui gand. Din cand cand, pot fi chiar dovada evolutiei autorului. Sa fim rezonabili, uneori cuvintele se multumesc doar cu o companie placuta.

Ahh, dar cand incepi sa crezi ca ai menirea sau mai grav, jobul, de a informa, educa sau distra , atunci incep cu-adevarat atrocitatile. Nu ma uit acum la liderii de opinie online (nu ma uit numai la ei, cel putin). Ai scris sase volume de poezie publicate intr-un total de 100 de exemplare ? Iti place sa scrii eseuri de tip autoreflectie de zeci de pagini  si sa le public, desi nu sunt citite ? Iti place sa crezi ca lumea nu te citeste pentru ca ”ei nu inteleg” ? Ai scos cumva patru albume de rap , dar nu te suporta astia din underground si de-aia n-ai succes ? Scrii volume de critica politica dar nu publici pentru ca nu te lasa vreun partid obscur?  Scrii la vreo fituica care da opt carti pe numar dar continui sa te consideri ”jurnalist” ?  Atunci imi pare sa-ti spun, dar esti doar un alt ucigas de cuvinte. Suntem destui deja , nu-i nevoie sa mai ingroase si altii randurile.

Stiu ca nu-i numai vina autorilor, ci si a minunatilor educatori, oameni care te invata sa apesi pe tragaci inca din liceu. Mor insa de ciuda cand vad ca in cadrul unui text, oamenii nu-si pun cateva intrebari de baza. Pot scrie corect gramatical doua fraze ?  Bucata asta de text duce undeva, sau o pot sterge fara probleme ?  Simt frazarea, curge, exprima coerent o idee ?   Are vreun sens pana la urma sa termin textul asta ?  Totusi, poate exagerez cu ultima replica, una care ar  omori cam 98% din blogsfera romaneasca (foarte probabil si blogul de fata). Cum spuneam, cuvintele traiesc pentru altii, nu pentru egourile suprasaturate ale autorilor , oricat ne-ar placea sa credem ca-i altfel. Cuvintele ucise sunt pierdere a timplui cititorilor, clipe rupte din viata lor. Simt uneori ca-i cazul sa-i menajam, dragi coautori.

Drept final, sugerez sa le mai lasam naiba de minoritati, balene si gaze de sera. Isi pot purta de grija si fara campaniile voastre. Putem salva ceva mult mai apropiat de noi , chiar daca nu-i la fel de tangibil. Putem salva amintirea unor oameni mai destepti si mai coerenti decat noi (care intamplator au scris si mai putin). Putem salva ceva ce calcam zilnic in picioare, pentru ca simtim ca ”trebuie”. Fratilor, cateva intrebari si putina moderatie ar putea salva miliarde de cuvinte !

P.S : Si pentru ca vreau sa mai las vocabulele de pe blogul asta sa respire, voi lipsi pentru o vreme. Nu are sens sa moderez comentariile din moment ce-mi voi putea citi mailul (destul de rar si restrictiv). Voi inaspri temporar regulile de moderare, insa comentariile raman la liber. In cazul in care aveti vreo problema cu un comentariu intrat in moderare…aveti putintica rabdare. Ne citim peste vreo cinci zile.

23 Comments »

Asa cum am promis la ultima recenzie de concert, aveam de gand sa apar si la Sonisphere, in primele doua zile. Motivul pentru care nu mi-am luat abonament a fost ca ultima zi nu prea avea treaba cu metalul.

Dupa aflarea vestii ca Manowar nu sunt headlineri, ci Accept, veste care nu m-a afectat, am plecat spre Romexpo in ideea de a respecta programul. Cred ca nebunia a inceput din tramvai, cand un mosulet galagios a fost caftit si dat afara de vreo doi moldoveni agasati. Omul era beat manga, plimba o sticla de bere, urla ceva despre Teleorman si invita lumea din jur la ”rosii si cascaval”.  Dupa ce a jignit o tipa cam violenta verbal, s-a trezit cu vreo doi pumni si cu berea aruncata. A plecat din tramvai urland ca lumea vrea sa-i fure ”sacosile”.  Desi mi-a parut sincer rau de el (era doar agasant auditiv), e de remarcat cum problemele de gen sunt rezolvate instant de violenta. La cateva minute distanta, m-am trezit in tramvai cu un ciudat care vindea Calgon. Cine naiba cumpara Calgon din 41 ?

Sa revin totusi la concert. Dupa imbulzeala de la intrare si rezolvarea problemelor legate de toalete, jetoane si racoritoare am avut ceva timp sa analizez mediul. Fauna era cea clasica : pustani de liceu, oameni deja beti, baietei cu tricouri Metallica si Gorgoroth si un grup trist de fani Nirvana (care au inceput sa urle cand pe proiectoare a aparut un clip al idolilor lor). Intr-un final, marea surpriza a fost ca prima zi de festival a inceput fix la ora 15.15.

Orphaned Land : Israelienii astia combina un fel de progressive death cu un puternic filon folk-oriental (muzica arabeasca si israeliana). Pe scurt : canta cam asa. Nu m-am omorat vreodata cu ei, dar nu pot spune ca mi-au facut o impresie proasta. Cu un solist imbracat intr-o roba alba, solist care ne-a repetat de vreo doua ori ca el nu e Iisus  si cu ceva sonoritati mai greu de digerat, Orphaned Land n-au fost tocmai sufletul petrecerii. O data , pentru ca asa cum se exprima un coleg, avem parte de o cultura tare nefericita : orice suna oriental este automat etichetat ca manea. A doua oara, pentru ca majoritatea metalistilor si rockerasilor romani sunt niste indivizi inchisi la minte, fixati pe ”hituri” si foarte greu de implicat intr-un experiment muzical. Un bun exemplu era baietelul cult care urla langa prietena-sa ”astia sunt manele, numa Manowar canta metal azi”.Replica a venit in urma interpretarii pieselor Sapari si Norra el Norra.

Paradise Lost : Dupa probe care au durat aproape o jumatate de ora, au intrat si Paradise Lost. Evident, probele s-au dovedit a fi inutile : sonorizarea a fost proasta (bassul dat prea tare iar microfonul lui Nick Holmes foarte incet). Dupa vreo sase piese, baietii au oprit concertul pentru a recalibra amplificatoarele si a umbla putin la sunet. Holmes a reusit sa intoarca favorabil gafa organizatorilor, ba chiar si-a asumat din vina. Oricum, Paradise Lost au fost faini. Inca astept momentul in care vor urca pe scena pentru a canta piese de pe Icon si Draconian Times, dar pana atunci m-am multumit si cu un ”As I Die” de pe Shades of God. Piesa a fost dedicata celor de la Orphaned Land, dar nu in mod rautacios (Orphaned Land au fost trupa de deschidere  in ultimul turneu Paradise Lost). Faptul ca multimea s-a agitat excesiv pe Erased spune ceva despre public. Faptul ca Erased a fost cantata vizibil mai agresiv decat pe albumul din 2002 spune ceva despre trupa.

Volbeat : Si la Volbeat s-a intarziat pe motive de sonorizare, insa danezii astia sunt printre trupele mele favorite. Nu pentru ca au cine stie ce muzica (desi rock’n roll-ul peste metal da chiar bine) ci pentru ca sunt carismatici, suna bine live si au cateva piese bune de ascultat la drum lung. Pe langa faptul ca au avut cel mai mare si mai misto banner al serii , au  si cantat cam tot ce voiam sa aud de la ei, inclusiv :  Sad Man’s Tongue, Still Counting, coverul I Only Wanna be With You si Garden’s Tale (la bis). Mai mult, prima piesa, dedicata lui Johnny Cash a fost indreptata si catre Dio, prima mentiune a maestrului pana in momentul respectiv. Ce m-a iritat au fost solourile acompaniate cu ”hei,hei” de public si faptul ca iar aveam alti experti muzicali care tot urlau langa mine ca ”vor Manowar, ca astia sunt praf”. Macar cu ei m-am putut intelege si au incetat. Da, Volbeat s-au comportat ca niste headlineri (au aruncat pene de chitara si bete de tobe) si au cantat overtime, dar au fost printre cei mai misto artisti ai serii. Sonorizarea in schimb n-a fost in favoarea celor care nu le stiau piesele.

Manowar : Dupa atata frecus mental de la fanii lor, ar fi trebuit probabil sa spun ca au fost dezamagitori. Nu. Au fost zgomotosi si ”epici”, cum s-ar astepta cineva sa fie. De remarcat a fost ca bucata Manowar a fost chiar scurta – cred ca au cantat cat Orphaned Land, adica vreo 45 de minute, compensate prin interludii si probe. Manowar n-au avut banner, dar au avut mii de oameni care au urlat cu ei pe Warriors of the World Unite. Desi nu ma asteptam, tributul Dio marcat prin interpretarea piesei Heaven & Hell a iesit foarte bine. Adams nu e Ronnie James Dio dar tine pasul remarcabil. Dupa ce s-a plans ca organizatorii nu l-au lasat sa-si vanda tributul Dio (asa ca a aruncat gratuit cateva mostre), Joey Demaio a rupt-o din nou in romana si a balmajit ceva despre ”razboinicii din spatiul carpato-danubiano-pontiiiiic”. Oricum, de apreciat gestul, la fel ca vesnica promisiune de reintoarcere. Daca nu exista o mica armata de ”giganti” care se apucasera sa faca moshpit in mijlocul publicului, poate mi-ar fi priit si mai mult (piesa Black Wind, Fire and Steel cel putin). Asta pe langa urletele anti-Basescu care nu-si aveau vreun rost. Oricum Manowar s-au rezumat la boxe imense (marca proprie), muzica zgomotoasa si la o reprezentatie intensa si foarte apreciata.

Accept : Accept s-au descurcat mai mult decat onorabil si fara UDO, Tornillo fiind un vocalist foarte bun, in ciuda varstei. Problema cu trupa asta este ca nu o poti pune sa fie headliner la un eveniment. Pur si simplu sunt prea putini oameni familiarizati cu intreaga discografie. In doua ore de cantat, lumea a asteptat Princess of the Dawn si Balls to the Wall, ambele piese cantate la bisuri. In rest, Metal Heart si Restless & Wild au mai sculat publicul.  Au fost multe solouri si insturmentale bagate pentru a umple golurile discografice + piese de pe noul album, album care nu prea interesa pe nimeni. De apreciat totusi piesa noua Teutonic Terror care suna chiar decent. Balls to the Wall clar nu suna la fel fara UDO. Per total, un show mistocut dar tras de par. De apreciat a fost ca existau in public si fani hardcore Accept, oameni care  chiar stiau toate piesele.

Desi sonorizarea a fost infecta, am avut parte de o seara faina, pentru cunoscatori . Nu pot intelege de ce ai plati un bilet cu scopul de a merge la o singura trupa si de a ignora complet restul de participanti. Total de acord ca folosirea celor de la Manowar pe materialele promotionale a fost o mutare dubioasa, dar totusi, biletul a fost ieftin si tot ce puteai face ca spectator care habar n-avea cine-s Volbeat, era sa te lasi placut surprins.  La fel, inca din liceu, nu i-am putut intelege pe cei care se fac ranga de la jumatatea concertului si habar n-au cine canta ce pe scena. Inainte ii numeam ”manelistii metalului”, pustani dornici de atentie dar fara vreo tangenta cu muzica ascultata. Alta categorie de indivizi antipatici sunt ”baietii selecti”. Da, si eu sunt critic si rautacios dar cand canta cineva , tac din gura. Asta e regula. Nu acelasi lucru se poate spune despre virginul obez de 40 de ani care a facut juma de seara glume cu Slayer si Manowar, a chirait si s-a agitat ca o maimuta. Ma intreb daca la Metallica o sa se sesizeze cineva sa-i arda vreo doua, lui, cultului care asculta doar ”Type O Negative”.

Printre altele, i-am zarit si pe oamenii de la Bucium in public, pe Robert Turcescu si inca vreo doi oameni de radio/tv. De remarcat a fost si grupul care urla constant ”Bacaaaau” intr-un colt. Bun PR pentru Moldova, excelent. Nici fredonatul de Stone Sour si Iris  nu mi s-a parut de mai mult bun gust. Noroc ca la un punct am intalnit un om simpatic, cu tricou Korpiklaani (1-0 fata de cei care aveau tricouri Metallica) care stia si cine-s Volbeat si Orphaned Land. Altfel, agitatie suficient de mare incat sa sperie bine un om de la BGS si ploaie suficienta incat sa-mi iau pelerina si la ziua doi.

P.S : Mi-a placut mult si stilul romanesc, atotstiutor.  Multa lume venita dupa ora 20.00 cu mentiunea clara ca ”atunci incep alea bune”. Socati au fost sa gaseasca un Manowar spre final si un Paradise Lost care terminase de cantat cu doua ore in urma. Unii oameni chiar si-o merita. Alfel, pentru o galerie de imagini, incercati aici.

20 Comments »

In urma unei intense cereri populare (doi oameni), m-am gandit sa listez intr-un articol  cateva aparitii discografice care au gadilat auzul vecinilor in ultimele saptamani.

Ca de obicei, variantele pe larg vor aparea pe bangyourbrain . Din fericire, cum sistemul de publicare este incet , am decis ca cititorii blogului sa aiba , ca intotdeauna, intaietate. Intarzierea a fost produsa si de faptul ca unele materiale erau asteptate de ceva vreme. Iata deci sapte bucati muzicale gustate in ultima vreme :

Sabaton – Coat of Arms (2010)
Nota : 8.3/10

Pe cei de la Sabaton i-am descoperit odata cu epicul Primo Victoria. In cazul unei recenzii recente, le-am recunoscut meritul de a fi lasat o pata de culoare pe atat de pestrita scena power. Problema cu albumele care au urmat lui Primo Victoria a fost lipsa diversitatii. Attero Dominatus a fost aproape ”un B-Sides” pentru Primo Victoria  iar Metallizer a fost o remasterizare. Din fericire, The Art of War , materialul din 2007, s-a salvat si a iesit in fata prin cateva bucati excelente. Pe de alta parte, pastrand ”traditia”, Sabaton nu forteaza deloc nota pe Coat of Arms.
Desi nu-i la fel de bine inchegat ca Art of War, e mai rapid si apasator decat precedentul, iar vocea de sergent ragusit a lui Broden contribuie la atmosfera. Pe langa asta, suntem tratati si cu vreo doua solouri de zile mari. Ce deranjeaza insa este aparenta incremenire in proiect si faptul ca oamenii se iau mult prea in serios. Piese cu riffuri excelente precum The Last Solution sunt aproape facute praf de versurile despre persecutia evreilor si de corurile total nepotrivite. Uprising la randu-i se incovoaie sub povara unor versuri neinspirate. Pe de alta parte, exista si doua momente cand tocmai aspectul asta salveaza piesa. The White Death, despre un mai putin cunoscut erou de razboi finlandez, Simo Haya, suna al naibii de ”epic”. Ultima piesa, Metal Ripper, urmeaza traditia Sabaton de a oferi un tribut trupelor ce i-au influentat. Structura lirica este bazata exclusiv pe versuri celebre ale unor trupe mari.
Mi-ar fi greu despre Coat of Arms ca e slab. Nu e, iar piese ca Midway, Saboteurs sau Screaming Eagles onoreaza traditia trupei. Din pacate, traditia trupei devine obositoare si uneori intervine nefast in procesul de creatie.

2.Eluveitie
Everything Remains as it Never Was (2010)
Nota : 9.0/10

Pe langa impedimentele legate de timp, am amanat recenzia ultimului material Eluveitie dintr-un motiv pur subiectiv. Avand in vedere ca primele doua albume full ale trupei au fost aur curat pentru mine si ca albumul acustic ma dezamagise, voiam ca ”Everything Remains…” sa imi placa. Lucrul asta era cu-atat mai greu cu cat elvetienii , promovatori ai unui stil deosebit de folk metal, au reusit sa ridice standardul in doar cativa ani.
Dupa cateva ascultari, am fost nevoit sa ader la verdictul altor ascultatori : este un album scris in stilul Slania, cel mai bun material al trupei. Este la fel de bun ca Slania ? Greu de spus , are cateva piese fresh si excelent scrise dar nu este la fel de coerent. Everything Remains as it Never Was se deschide cu un intro instrumental urmat fiind de piesa care da titlul albumului, bine executat, insa eclipsata de Thousandfold, piesa cu videoclip.  Urmatoarele doua piese, Nil si Essence of the Ashes sunt la randul lor bucati solide de folk metal si sunt printre cele mai bune de pe album. Everything Remains… nu ne mai rezerva multe surprize in continuare, desi Quoth the Raven, Setlon si Semipheral Embers nu dezamagesc.
Per total, am observat o oarecare agresivizare a chitarelor electrice  si a vocii lui Chriegel pe cateva piese. Sa zicem ca oamenii compenseaza dupa un album acustic. Desi i-am pus deja stampila, Everything Remains as It Never Was este un album recomandat. Daca sunteti fani Eluveitie, il veti gusta pana la ultima nota. Daca sunteti doar ascultator ocazional al genului, nu va va dezamagi. Chiar daca nu a avut impactul Slania, materialul din 2010 al trupei este un album sincer si bine scris.

3.Fintroll
Nifelvind (2010)
Nota : 8.5/10

Fintroll este genul de trupa ”de referinta” pe care amatorii genului o reduc la doua albume : Jaktens Tidd si Nattfodd. Dupa renuntarea primului solist vocal (Katla) si dupa plecarea ulterioara a inlocuitorului lui, trupa s-a indepartat treptat de radacini. Folk metalul inspirat din humppa,  pe care, alaturi de Korpiklaani, Fintroll l-a ajutat sa se impuna, a alunecat treptat spre viking si pagan.
Albumul trecut nu a reusit sa ma miste prea mult. Asta nu pentru ca ar fi fost slab, ci pur si simplu pentru ca nu mai avea scanteia care pusese trupa pe harta de la bun inceput. Nifelvind sau ”Vantul din Iad” mi-a rezervat insa o surpriza placuta. Desi nu seamana cu ce scoteau oamenii in 2001, este un album matur si suficient de ”fresh” , incat sa ciuleasca niste urechi.Dupa unul dintre cele mai bune introuri auzite in ultima vreme (Blodmarsch), Nifelvind debuteaza agresiv cu o piesa a naibii de ”neagra”. Din fericire , Der Frusna Munnen si piesa ce i se succede ne aduc inapoi in zona folk prin cateva instrumente unice in peisaj. Formula se repeta ulterior, o mentiune speciala meritand si piesa Galgasang, complet acustica si cu o atmosfera deosebita. Fornfamnad si ultima piesa (o piesa bonus de fapt) amintesc destul de tare de germanii de la Equilibrium.
La capitolul parti deranjante, pot aminti din nou vocea solistului care nu ma convinge. Altfel, explorarea unor noi zone muzicale si diversitatea de pe noul album ii aduce pe Fintroll inapoi in categoria trupelor relevante pentru gen.

Continue Reading»

24 Comments »

Pe langa multiple merite muzicale , balada  ”The Bard Song” are darul de a-mi aduce aminte de o categorie etern defavorizata. Este vorba despre oamenii de culise, cei fortati sa aplaude si sa nu culeaga niciodata laurii.

Cu vreme in urma, referindu-ma la o traducere dupa un text de Neil Gaiman , il acuzam pe traducator de lipsa de experienta. Intamplator, traducatorul era Liviu Radu, un om cunoscut in zona S.F. Nu stiu daca tot intamplator, ma inselasem in legatura cu traducerea . Textul initial beneficia de imagini iar traducerea era pe cat de coerenta se putea in conditiile in care varianta in engleza mustea de referinte intraductibile. Asta ma aduce la problema din titlu :  exista vreun cititor care sa aiba ”traducatori” preferati ? Daca nu, e de inteles ca munca de traducator este neimportanta ?

In perioada comunista, existau cativa (majoritatea adaptau poezii) care chiar adunasera o baza de ”fani”. La ora actuala insa, munca unui traducator este privita ca o operatie rutiniera si mecanicista. Asta in conditiile in care chiar si baiatul de la tejgheaua KFC e convins ca ”stie engleza”. Nimeni nu pricepe efortul traducatorului de a vedea dincolo de pragul lingvistic si de a oferi mai mult decat o schimbare de forma. Traducatorii care sunt la randul lor scriitori mai au o sansa la recunoastere : Radu Paraschivescu de exemplu si-a lasat placut amprenta pe multe dintre cartile traduse. Altfel, recunosc cu rusine ca multe din titlurile care mi-au marcat adolescenta sunt traduse de oameni ale caror nume le-am uitat imediat dupa ce am intors prima pagina.

Daca asta s-ar opri doar la minoritatea traducatorilor, tot ar fi ceva. Traducatorii sunt totusi o specie aparte din moment ce nu ei sunt autorii reali ai lucrarilor traduse, desi lasa ceva din propria experienta in produsul final. Tendinta exista insa peste tot : in stiinta, comunicare ,  muzica , industria jocurilor video si, in mod ostentativ, in cinematografie. Desigur, aici cititorii vor spune : ”Asa, si ? Nimeni nu-si mai aduce aminte de consilierii lui Alexandru Macedon sau Ghenghis Khan si nici de purtatorii lor de cuvant !”.  Problema nu consta in fenomen in sine, unul normal de altfel. Gravitatea ei vine din faptul ca societatea actuala nu iti mai permite sa fii anonim. Fiecare vrea sa fie cineva, sa sara in fata camerei, sa apara, sa tipe, sa atraga atentia.

Oamenii aia care voiau o existenta linistita, dar implinita profesional, incep sa dispara. Avem zeci de regizori in devenire si de pseudoproducatori de filme, dar un scenarist sau un editor bun sunt pasari rare. Grevele din ultimii ani sunt edificatoare in sensul asta. Ne gasim intr-un periculos joc al proportiilor in care fiecare premiu castigat de un norocos inseamna aruncarea unui val peste munca a sute de oameni. Cel mai bun mod de a-ti asigura un loc pe podium este sa te semnezi. Trebuie sa apari cumva pe generic, pe numele proiectului. Plimba-te prin platou si tipa. Da idei dar nu le finaliza niciodata. Cat timp semnatura este suficient de vizibila, totul va parea apanajul tau.

Pe langa cativa oameni de culise si alti cativa care duc greul, va exista in fiecare echipa si un star. Marea problema este ca marile calitati ale  starului (carisma, empatia cu publicul, capacitatea de a prezenta si sintetiza) incep sa se reduca la un singur lucru : norocul. Norocul de ”a fi acolo” tinde sa reduca orice incercare de a face mai mult. ”Elita” a ajuns sa fie compusa din fotomodele si operatori de PC, pe cand valorile se scufunda in dezamagiri si obscuritate. Opera de o viata a unuia devina ”chestia aia unde a aparut si marele Gigel”.  Pasiunile adevarate au inceput sa fie inghite de ”hobby”-uri si de speculanti atat de buni incat nici cunoscatorii nu mai pot face mereu diferenta.

Frumosii anonimi se transforma treptat in papitoi obsedati de atentie.  Cu totii stiu ca marile poturi vor fi mereu luate de cel care se semneaza primul. Numele prostilor pe toate gardurile ?  N-as spune. O avalansa de lucrari importante din diverse domenii se ascund sub nume de ”prosti”…

P.S : Fara legatura, cred ca v-am mai spus ca ador pur si simplu newsletterul Apropo.ro. Nici Cracked si nici alte siteuri de umor nu pot replica cu atata succes ceea ce oamenii astia fac involuntar. Pe langa faptul ca scriu ”Wow” la fiecare stire veche de o saptamana, titlurile din Newsletter sunt pur si simplu sublime. Astazi de exemplu, sub titlul ”O vulpe infometata a fosta ucisa de patru forte ale naturii din Marea Britanie!” se ascundea un articol despre o ”vulpe devoratoare” batuta de patru gaini.

34 Comments »