Krossfire's Blog

Pe langa multiple merite muzicale , balada  ”The Bard Song” are darul de a-mi aduce aminte de o categorie etern defavorizata. Este vorba despre oamenii de culise, cei fortati sa aplaude si sa nu culeaga niciodata laurii.

Cu vreme in urma, referindu-ma la o traducere dupa un text de Neil Gaiman , il acuzam pe traducator de lipsa de experienta. Intamplator, traducatorul era Liviu Radu, un om cunoscut in zona S.F. Nu stiu daca tot intamplator, ma inselasem in legatura cu traducerea . Textul initial beneficia de imagini iar traducerea era pe cat de coerenta se putea in conditiile in care varianta in engleza mustea de referinte intraductibile. Asta ma aduce la problema din titlu :  exista vreun cititor care sa aiba ”traducatori” preferati ? Daca nu, e de inteles ca munca de traducator este neimportanta ?

In perioada comunista, existau cativa (majoritatea adaptau poezii) care chiar adunasera o baza de ”fani”. La ora actuala insa, munca unui traducator este privita ca o operatie rutiniera si mecanicista. Asta in conditiile in care chiar si baiatul de la tejgheaua KFC e convins ca ‘’stie engleza”. Nimeni nu pricepe efortul traducatorului de a vedea dincolo de pragul lingvistic si de a oferi mai mult decat o schimbare de forma. Traducatorii care sunt la randul lor scriitori mai au o sansa la recunoastere : Radu Paraschivescu de exemplu si-a lasat placut amprenta pe multe dintre cartile traduse. Altfel, recunosc cu rusine ca multe din titlurile care mi-au marcat adolescenta sunt traduse de oameni ale caror nume le-am uitat imediat dupa ce am intors prima pagina.

Daca asta s-ar opri doar la minoritatea traducatorilor, tot ar fi ceva. Traducatorii sunt totusi o specie aparte din moment ce nu ei sunt autorii reali ai lucrarilor traduse, desi lasa ceva din propria experienta in produsul final. Tendinta exista insa peste tot : in stiinta, comunicare ,  muzica , industria jocurilor video si, in mod ostentativ, in cinematografie. Desigur, aici cititorii vor spune : ”Asa, si ? Nimeni nu-si mai aduce aminte de consilierii lui Alexandru Macedon sau Ghenghis Khan si nici de purtatorii lor de cuvant !”.  Problema nu consta in fenomen in sine, unul normal de altfel. Gravitatea ei vine din faptul ca societatea actuala nu iti mai permite sa fii anonim. Fiecare vrea sa fie cineva, sa sara in fata camerei, sa apara, sa tipe, sa atraga atentia.

Oamenii aia care voiau o existenta linistita, dar implinita profesional, incep sa dispara. Avem zeci de regizori in devenire si de pseudoproducatori de filme, dar un scenarist sau un editor bun sunt pasari rare. Grevele din ultimii ani sunt edificatoare in sensul asta. Ne gasim intr-un periculos joc al proportiilor in care fiecare premiu castigat de un norocos inseamna aruncarea unui val peste munca a sute de oameni. Cel mai bun mod de a-ti asigura un loc pe podium este sa te semnezi. Trebuie sa apari cumva pe generic, pe numele proiectului. Plimba-te prin platou si tipa. Da idei dar nu le finaliza niciodata. Cat timp semnatura este suficient de vizibila, totul va parea apanajul tau.

Pe langa cativa oameni de culise si alti cativa care duc greul, va exista in fiecare echipa si un star. Marea problema este ca marile calitati ale  starului (carisma, empatia cu publicul, capacitatea de a prezenta si sintetiza) incep sa se reduca la un singur lucru : norocul. Norocul de ”a fi acolo” tinde sa reduca orice incercare de a face mai mult. ”Elita” a ajuns sa fie compusa din fotomodele si operatori de PC, pe cand valorile se scufunda in dezamagiri si obscuritate. Opera de o viata a unuia devina ”chestia aia unde a aparut si marele Gigel”.  Pasiunile adevarate au inceput sa fie inghite de ”hobby”-uri si de speculanti atat de buni incat nici cunoscatorii nu mai pot face mereu diferenta.

Frumosii anonimi se transforma treptat in papitoi obsedati de atentie.  Cu totii stiu ca marile poturi vor fi mereu luate de cel care se semneaza primul. Numele prostilor pe toate gardurile ?  N-as spune. O avalansa de lucrari importante din diverse domenii se ascund sub nume de ”prosti”…

P.S : Fara legatura, cred ca v-am mai spus ca ador pur si simplu newsletterul Apropo.ro. Nici Cracked si nici alte siteuri de umor nu pot replica cu atata succes ceea ce oamenii astia fac involuntar. Pe langa faptul ca scriu ”Wow” la fiecare stire veche de o saptamana, titlurile din Newsletter sunt pur si simplu sublime. Astazi de exemplu, sub titlul ”O vulpe infometata a fosta ucisa de patru forte ale naturii din Marea Britanie!” se ascundea un articol despre o ”vulpe devoratoare” batuta de patru gaini.

34 Comments »

Raspund destul de rar la lepse si provocari insa astazi voi face o exceptie. Nu cu multa vreme in urma, Arana publica pe blog o lista de trupe si piese metal aranjate in ordinea alfabetica ,idee preluata  de la Fireflight . Desi multe dintre trupele pe care le voi insira sunt departe de a fi relevante sau de a mai face parte din playlistul zilnic, multe au fost pastrate de dragul coerentei.

M-am limitat din pacate doar la heavy metal si subgenurile aferente. Mai mult, m-am limitat la o singura trupa per litera si la trupele care ar merita o mai buna promovare. Luati-o deci ca pe un exercitiu, nu ca pe o confesiune muzicala :

Alestorm
Deloc surprinzator, la litera A  , alegerea a fost mai dificila decat ma asteptam. I-am ales pe scotienii de la Alestorm pentru ca pe langa preferinta pentru genul promovat sunt si o trupa care promite foarte mult. Combina ingeniozitatea muzicala , filonul folk si radacinile power metal (legendarii Running Wild mai precis) cu o doza  controlata de penibil. Muzica buna de descretit fruntile si uneori de ciulit  urechile : cele doua albume oscileaza intre demente tematice , piese de mahmureala si mesaje ceva mai dure. Pe-aproape erau Avantasia si Arcturus iar Amorphis si Astral Doors veneau si ei din spate. Pe Alice Cooper l-am ignorat de teama controversei pe tema incadrarii in gen.

Blind Guardian
Aici n-au fost probleme. Trupa favorita, cel mai bun solist vocal auzit pana acum in zona asta si doua albume care m-au intors la clasici si m-au trecut prin mai bine de doua decenii de metal : Nightfall in Middle Earth si A Night at the Opera. Va las cu o favorita tardiva, Nightfall. In general, la litera asta imi apar in minte si Black Sabbath, varianta Ozzie si undeva intr-un colt, Blue Oyster Cult.

Candlemass
Nu-i plasez aici pentru ca as fi mare fan. As fi pus poate altceva daca nu as fi fost limitat la metal si eventual as fi aruncat un teribilist ”Cruachan” insa Candlemass au  facut mai mult pentru gen decat toti baietii astia pusi la un loc. Candlemass – Bewitched (si da, e ok sa faceti misto de mecla lui Marcolin)

Dio
Ma gandeam serios sa fi scris Demons & Wizards (din acelasi motiv pentru care am scris Blind Guardian)  sau chiar Dark Tranquility dar Ronnie James Dio urla peste capetele lor. Una dintre cele mai bune voci din metal si una dintre cele mai urate mecle care sa o insoteasca : Dio – Holy Diver.

Ensiferum
Aici a fost de departe cea mai dificila alegere. Nu stiu ce-i cu litera asta dar m-am luptat cu doua dintre cele mai bune trupe de folk metal de la ora actuala, Elvenking si Eluveitie, cu taticii de la Evergrey si chiar cu vesnicii pusti rebeli ai powerului , Edguy. La naiba, si Enslaved se invartea pe undeva pe-acolo. De ce am ales Ensiferum ? Pentru ca vikingi sau nu, imi suna al naibii de bine si acum precum imi sunau si in liceu. Pentru ca  au reusit sa livreze in continuare materiale de calitate chiar si fara vechiul solist. Pentru ca in patru albume full si cateva EP-uri, n-am prins niciun rateu in ceea ce priveste orchestratia. Perfectionismul chitaristului i-a tinut departe de mediocritate. Finalizez cu un extras de pe albumul definitoriu Iron : Into Battle

Falconer
Si aici am dat importante batalii cu propriile preferinte muzicale. Din pacate ,aici batalia nu s-a dat intre trupe de acelasi calibru. Am ales o trupa promovatoare a unui power metal teatral si mai putin expl0atat. Din pacate doar vreo trei albume merita (primele doua + Northwind). Fintroll mi-au trecut si ei prin fata rapid dar pe moment va las cu Falconer – We Sold our Homesteads.

Grave Digger
O alta trupa de pe vechea scena germana  nedreptatita de conationali mai comerciali. Vocea solistului a fost elementul care i-a indepartat pe multi de Grave Digger si e pacat pentru ca riffurile sunt printre cele mai bune din zona.

Human Fortress
Intre Haggard, Hammerfall si  alte trupe din zona asta, decizia nu ar fi fost grea dat fiindca nu le mai ascult demult Ar fi meritat o mentiune si How Like a Winter, o trupa cu un album superb (singurul de altfel). Totusi, Human Fortress merita respect pentru albumul din 2004, Defenders of the Crown, o bijuterie subapreciata a genului power si pentru munca anterioara lui.Plecarea solistului Joti Parcharidis la Victory a insemnat finalul soundului  trupei. Din fericire, dupa un album catastrofal alaturi de Carsten Frank, fostul solist s-a intors la finalul lui 2009. Human Fortress – Defenders of the Crown.

Iced Earth
Aici oscilam intre taticii de la Iron Maiden si nemtii folkisti de la In Extremo. Totusi, am ales Iced Earth pentru meritul de a fi una dintre putinele trupe descoperite in liceu care m-au insotit pana in prezent. Plus, tributurile din concerte la adresa Maiden mai reduc putin din impactul alegerii. Iced Earth cu Matt Barlow at his best – Wolf.

Continue Reading»

49 Comments »

In perioada in care ma angajasem in ambitiosul proiect de a cartografia o serie de subgenuri de rock am dat peste un tipar usor de intuit in evolutia multor trupe. Tiparul nu este greu de descifrat si urmareste vesnicul drum de la entuziasm la blazare. Forta lui consta insa in aplicabilitatea lui in diverse domenii, inclusiv in baltoasa politica romaneasca.

Primul album este in general o incununare naturala a efortului depus de trupa tanara si entuziasta. Dupa cativa ani buni in sala de repetitii , membri schimbati si mici rateuri prin cluburi, esti gata sa te remarci. Mai mult, ai ceva material scris si testat pe public astfel ca efortul depus este minim. Primul album este un succes, pleci in turneu, culegi laude si te bucuri de faima mult asteptata. La sfatul altora,te mentii in atentia media cu ceva la indemana : un al doilea album care urmeaza indeaproape reteta primului. Trucul iti iese pentru ca genul este inca pe val. Mai mult, casa de discuri investeste in tine si ai toate sansele ca al doilea album sa aiba valoare de productie si vanzari mai bune. Ai ocazia sa deschizi in fata unor giganti ai genului si sa te asociezi cu ei.

Acum vine momentul decisiv : Cum vei continua ? Te reinventezi si-ti demonstrezi valoarea sau continui pe acelasi drum cu riscul de a parea ridicol ? Majoritatea intra treptat in anonimat, urmand ca la un al cincilea sau al saselea album sa mai aiba o ultima zvacnire inainte de destramarea finala. Altii sufera din cauza schimbarilor de componenta si a disputelor creative si ajung sa o ia pe un complet alt drum. O mana selecta de trupe isi mentine stilul viu si actual si stie cand sa ia pauza. Altii se despart si se reformeaza cu noi forte pe cand foarte multi aleg calea turneelor anulate, a remixurilor, live-urilor, inregistrarilor nefinisate si a celebrelor  ”Best Of”-uri. Compilatia  este in general o cale facila de a imbogati casele de discuri.

Traian Basescu este muzicianul mediocru dar carismatic aflat in fata unui al treilea album primedjios. Dupa ce si-a carat in spate trupa pe parcursul a doua albume criticate de cunoscatori dar adorate de public (primaria si victoria primului mandat) , Base face dovada unei lipse de imaginatie si a unor pretentii nejustificate. Este omul care isi amageste fanii cu remixuri si turnee in care urla piese din ce in ce mai vechi. E omul care nu crede in schimbare, e cel care promitea candva sa schimbe totul dar intr-un final a ajuns un fel de Directia 5 a scenei politice.

Antonescu a fost intotdeauna chitara a doua in trupa PNLista. Basistul cuminte care a executat linistit partitura diversilor producatori se gaseste in postura de a reda credibilitatea unei trupe cu mult prea multi solisti in ultimii ani. Cu oameni plecati in alte formatii (Stolojan) si indivizi huiduiti de pe scena (Tariceanu), trupa liberala vrea sa abordeze un gen cautat pe piata insa nu are forta de a-l adjudeca.

Geoana este omul in care toata lumea si-a pus sperante dar care nu a livrat nicio piesa memorabila. Netalentat mai degraba decat ”prostanac” , Geoana inca nu si-a pierdut speranta de a ocupa coperta Rolling Stone. Inca de la primele aparitii pe scena, ca tanar diplomat, M.G a repetat obsesiv aceleasi acorduri , sustinand ba ca sunt progressive rock, ba ca sunt folk socialist. In aceeasi batalie il putem intalni si pe deloc tanarul Sorin Oprescu, vechiul muzician local cu ceva carisma dar fara talentul necesar afirmarii nationale. Oprescu este un ”one hit wonder” care nu-si da inca seama de conjunctura succesului sau.

In cursa intalnim si ciudatenii, oameni care abordeaza acelasi gen agresiv si tembeloid de ani de zile, oameni precum Vadim sau Becali, artisti care canta pentru a se auzi, nu pentru a transmite ceva. O surpriza este tanarul Cernea, rockerul entuziast care a ascultat tot ce trebuie dar nu dispune inca de anii aia de cantat prin cluburi. Genul eco nu este cel mai gustat si nici cu repertoriul nu sta prea grozav insa e de admirat intentia de a fi original.

Ce-i ciudat in final este ca marile trupe ale scenei mondiale se ”lupta” uneori pentru a fideliza si mentine  zeci de milioane de fani. In general reusesc : e nevoie doar de talent, multa munca si dramul ala de noroc. Intr-un peisaj politic dominat de trupe fabricate si artisti de carton, se investesc miliarde pentru a impresiona 3-4 milioane de fani septuagenari care sunt prea obositi sa auda muzica sau sa vada spectacolul. Noi restul, platim biletul pentru a putea huidui in voie.

P.S : Ar mai fi de mentionat ca in articolul de mai sus este mai degraba vorba despre o reteta des folosita decat despre o formula consacrata.Daca vi se pare ca-i prea lung, ei bine mai aveam pe suflet si o editare grafica dar nu era suficient de amuzanta incat sa merite inclusa.

33 Comments »

Nu mi-am lovit cititorii cu postul fluviu promis pentru ca in ultimele cinci zile am avut mai putin timp decat Mutu creier. Oricat mi-ar placea sa ma plang despre calitatea jurnalismului romanesc titlul de fata reflecta un adevar valabil pentru destui oameni cu o inteligenta peste medie : vulgarizarea mediatica nu deranjeaza. In acceptiunea originala, termenul s-ar traduce prin incercarea jurnalistilor de a face o informatie accesibila publicului larg, de a o populariza. In cazul lumii media romanesti, vorbim de transformarea unui procedeu stiintific in primul semn al Apocalipsei, de a explica nasterea sub apa prin filmarea vreunui iepuras Playboy care naste puiul unui interlop si in principal de a adauga ”SENZATIONAL !!!” in fata oricaror doua cuvinte.

Ca multi alti posesori de blog ma revolt din cand in cand pe tema continutului dubios al unor tabloide sau a tupeului unor televiziuni de camin cultural. Am constatat insa ca e greu de spus daca vrem cu-adevarat sa schimbam ceva in sensul asta. Sa fie imposibilitatea de a educa atat de repede un public masiv ? N-as zice, daca ar exista intentia ar aparea si rezultatele. Tabloidizarea nu este un proces ireversibil. Daca 1000 de bloggeri ar scrie constant articole informative incat sa infunde reziduurile ce polueaza Google tot s-ar misca ceva dar…

Adevarul e ca ”initierea” ne gadila placut. Ne place sa fim informati corect si exhaustiv, ne place sa nu stim cine e Magda Ciumac si sa recunoastem asta public (cu un strop de aroganta inclusa).  Ne place ca intr-o discutie sa detinem monopolul argumentelor si al informatiilor,  ne place sa stim cine-i Salman Rushdie si sa nu credem ca energizantele au legatura cu bovinele. E pur si simplu un mecanism de selectie si desi e la moda sa ne plangem ca lumea se uita la OTV, ne place sa stim ca exista lume care amuteste in fata lui Dan Diaconescu. Sunt momente de glorie care ne gadila placut.

Acelasi este si cazul hulitelor manele. Dupa o perioada pur si simplu incetezi sa mai incerci pentru ca stii foarte bine  ca nu are importanta si ca e putin probabil sa ‘’salvezi” pe cineva. In fond, de ce anume l-ai putea salva ? De o preferinta compozitional inferioara celor ascultate de tine ? Ati observat cum majoritatea mesajelor anti-manele incep cu ”Eu nu ascult asa ceva”. Da, promovatorii genului astuia de muzica si ascultatorii ei sunt in cea mai mare parte dubiosi. Problema e ca de fapt nu prea conteaza cum ai putea face un pusti de 12-13 ani sa bage niste muzica buna in el ci faptul ca muzica pe care o asculti tu care este evident,  mai buna.  Asta-i si motivul pentru care am oprit o discutie de dragul discutiei in care cineva compara Cohen cu Guano Apes. E ca si cand as scoate capul dintr-un Lamborghini la unul cu Logan  ca sa fac intrecere cu el pe autostrada. Eu nu vreau sa-l ajut sa-si deschida o afacere si sa-si ia Lamborghini , eu vreau sa vada ca EU am Lamborghini.

Da, suntem egoisti, cel putin eu ma simt. Problema e ca daca n-am fi, daca ne-am irosi si bruma aia de timp care ne este datpentru a ne dedica salvarii intelectuale a Romaniei, nu am mai avea cand sa profitam de propria evolutie. Intervenim pentru ca ne irita, nu pentru ca ne pasa. Adevarul e ca majoritatea initiativelor de culturalizare si ajutor (inclusiv cele ecologiste) pornesc din egoism si dorinta de afisare. Noi suntem aia care facem totul bine, luati-ne drept model !  Uite, noi promovam muzica de calitate ! Uite, noi ajutam ! Succesul vine din calitatea schimbarii lasate in urma, nu din numarul de declaratii publice ale initiatorilor. Scopul nu scuza mijloacele , rezultatul face asta.

Prin urmare, spun sa multumim parintilor, profesorilor si propriei persoane pentru ce am realizat pana acum  si sa multumim Clickului ca ne confirma zilnic capacitatile. Stima de sine se alimenteaza prin realizari si comparatii. La modul ideal, comparatiile se fac doar cu cei din varful piramidei dar nu cu ei ne intalnim zilnic in autobuz.  Desi sunt convins ca niciun cititor nu se compara constient cu fanii lui Titus Maybach e clar ca in momentele de slabiciune si depresie comparatia apare mai mult sau mai putin constient.  Nu e nevoie de comparatii directe, nu e nevoie sa spui ‘’sunt mai bun” si nici nu o vei face.  Constatarea e mai simpla : Uitati-va la aia !

P.S : De vreo trei zile ma trezesc cu Vodka. Nu , nu am fost brusc cuprins de pasiuni bahice ci pur si simplu am realizat ca piesa asta de la Korpiklaani merge excelent ca alarma. Vine si o recenzie pe Bangyourbrain la album, pentru curiosi.

38 Comments »

Proaspat intors pentru cateva zile in orasul natal , incerc sa ma refac o scurta vacanta in care am vazut :  doua statiuni, un concert de doua ore jumatate , o expozitie de masini de epoca si un spectacol pirotehnic. Cum ma intorc vesel in campul muncii, am amanat articolele mai subtantiale (precum cele despre jocuri, reviste si diafilme) pentru zilele ce vor urma.

Spusesem in titlu ca am urmarit un concert de doua ore jumatate. Ei bine, trupa in cauza a fost Antract, trupa iesita de la naftalina pentru a sarbatori 25 de ani de existenta. Desi filonul pop-rock pe care-l populeaza Antract nu este tocmai pe gustul meu, recunosc ca trupa imi este apropiata pentru simplul motiv ca este o trupa valceana apreciata candva national si pentru ca inevitabil am crescut cu ea. Pe langa asta, Paur, solistul, este probabil unul dintre cei mai buni si subapreciati solisti de pop-rock din Romania. Chitaristii la randul lor le zic foarte bine cand vor si cand le permite partitura. Totusi, e greu sa-i scoti din stilul consacrat astfel incat publicul lor se compune invariabil din cativa nostalgici, o masa de oameni care agreeaza muzica dar nu sunt fani si pustime scapata din lesa.

Ultima categorie mi-a amintit brutal de unul dintre lucrurile care ma irita enorm : lipsa voita a punctualitatii. Despre rabdare si punctualitate am mai scris in contexte mai blande insa aceasta specie de nesimtire eludeaza explicatiile rationale. De ce la fiecare concert si la fiecare nenorocit de film apar niste tampitei pe la ‘’si zece”. De ce aceeasi oameni in loc sa intre tacuti si umili incep sa-si salute colegii din sala (oameni care ne arata ca si ”invitatii” puteau ajunge la timp) ? Intrebarea mai importanta este de ce respectivii ne arata clar ca ei au ”vrut” sa intarzie si de ce ne-ar pasa ?

Cum spuneam, la evenimetnul amintit au existat oameni care au intarziat in jur de 40 de minute. In loc sa se aseze cuminti intr-un loc, au preferat sa intre urland si sa-si salute colegii de haita. Acelasi lucru l-am intalnit si la un recent vizionat film. Diferenta a fost ca la concertul respectiv, doua intarziate de maxim 13-14 ani, inca nelovite puternic de pubertate si imbracate in niste pantaloni verde-igrasie au inceput sa topaie la fiecare nenorocita de piesa, dansand ceva intre lambada si gaina alcoolizata. Aici ar fi de mentionat ca in restul salii lumea cam statea pe scaune. Ajutati-ma sa inteleg, ce au vrut sa demonstreze iesind penibil in evidenta la un concert pop-rock : ca unii se nasc idioti ?  Scena s-a repetat cu doi papagali cam de varsta mea care au urlat de la jumatatea salii ”ce faci ba Viorele !?!” iar apoi au inceput sa mimeze in aer tobele (air drum) cum n-am mai vazut in viata mea la un concert Antract. Oamenii pareau ca simt la sange balada de patru minute de pe scena.

Dupa atatea drumuri in caldura imi e greu sa trag concluzii dar in concluzie gasesc deosebit de trista ideea de a te remarca intr-un astfel de mod, in public. Poate ca unii vor spune ca sunt rau cu exemplele de mai sus dar din conversatiile surprinse si din miscari am observat ca indivizii nu faceau in mod natural genul asta de demonstratii. E practic o incercare turbata de a-ti spune ca esti asteptat undeva, ca ii pasa cuiva ca ai intarziat tu si ca rola aia de pe ecran nu se invarte fara tine. Asa e, cu totii iubim lipsa de punctualitate anuntata ca virtute.

P.S :  In acelasi oras unde inca se mai serbeaza Zilele Imnului am sesizat nu fara o oarecare satisfactie ca vizita lui Basescu nu a generat altceva decat un fel de curtenie tacita, o aprobare distanta a unui ”nene de la Guvern”. Fara istericale, fara tipicul exaltat al vizitelor mantuitoare ale lui Base din 2004-2006…

25 Comments »