Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Sa muncim din greu

Posted by on 02 May 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Când eşti scos din priză timp de trei săptămâni, e imposibil să nu pierzi câteva scandaluri suculente…

Chiar şi deconectat de la realitate, am fost atras nu o dată în discuţia despre viitorul televiziunii române şi în cea despre scandalul de la Opera Română. Dacă în cazul primului scandal, falimentul şi incapacitatea de plată a TVR nu cred că mai surprind pe nimeni, în cazul micului război din cadrul la fel de micii instituţii a Operei, există câteva detalii care încă merită discutate.

Pentru cei nefamiliarizaţi, scandalul de la Opera Română a început când directorul artistic al instituţiei, danezul Johan Kobborg (balerin şi coregraf recunoscut internaţional) a fost înlăturat. Imediat după, o serie de balerini şi balerine, inclusiv Alina Cojocaru, logodnica lui Kobborg (la rândul ei o balerină recunoscută internaţional), au refuzat să mai urce pe scenă. Ce s-a întâmplat de-atunci şi până la demisia Ministrului Culturii? Păi, ceilalţi angajaţi ai operei au mai blocat câteva spectacole şi au protestat intensiv: unii pentru aducerea lui Kobborg înapoi, alţii pentru înlăturarea lui şi a „străinilor” care erau plătiţi mult prea bine pentru ceea ce fac, cu mii de euro, spuneau gurile rele. S-a ajuns inclusiv la interzicerea accesului Alinei Cojocaru şi a lui Johan Kobborg în clădirea Operei.

Din păcate, aici a stat grosul „scandalului”: în xenofobie şi vechea obsesie de sorginte comunistă cu legătura dintre muncă şi remuneraţie. Cam de-aici începe de fapt şi articolul de faţă. De la aşa-zisul „muncit din greu” şi de la răsplata pentru astfel de eforturi. Opera Română nu e tocmai un caz particular. La fel ca TVR, Opera are un număr obscen de mare de angajaţi, număr apărut în toate articolele online şi ignorat aproape complet de analişti. Vorbim despre 750 de angajaţi pentru o instituţie cu o singură sală (da, e vorba doar despre cea din Bucureşti), în care încap pe hârtie maxim 950 de oameni. O instituţie care ţine câteva spectacole şi câteva ateliere pe lună, unele dintre ele cu artişti invitaţi. O instituţie cu 22 de oameni în departamentul financiar şi 6 specialişti în resurse umane, conform propriului site. Asta prin comparaţie cu Royal Opera. E ca şi când Mega Image ar avea câte un angajat pentru aproape fiecare client care le calcă pragul.

În plus, vorbim despre o instituţie al cărei impact cultural afectează maxim 0.5% din publicul bucureştean şi o măsură cu mult subunitară a celui naţional (din nou, oraşele mari au propriile opere, gestionate local). Totuşi, unii au decis că e cazul să ne pese, fie că apreciem, fie că nu apreciem produsul cultural al respectivei instituţii. De ce? Pentru că „la operă se munceşte din greu”, spun experţii. O dată, că opera şi baletul sunt „treburi” dificile (o problemă abordată recent şi cu un fost coleg). A doua oară, că opera este aparent „cultură înaltă” şi nu poţi merge liniştit la un teatru sau la un concert de muzică simfonică, dacă n-ai trecut şi pe la operă. Dacă al doilea argument este complet stupid, primul subliniază problema de fond: ideea că dacă ceva este dificil şi implică eforturi intense, acel ceva ar trebui să fie şi valoros.

În mod bizar însă, valoarea e stabilită de piaţă, nu de părerişti sau de „cum ar trebui să fie lucrurile”. Da, ştiu că ultimul e un argument constant al pseudo-scriitorilor din România, dar despre ei în altă zi. Faptul că 40 de ani românii s-au târât într-un sistem necompetitiv i-a făcut pe mulţi (mai nou şi pe socialiştii de duminică) să creadă că munca trebuie răsplătită, indiferent de ce produce, asta dacă produce ceva. Are un job, face ceva, deci trebuie plătit. Lucrul ăsta a avut multă vreme consecinţe dureroase în rândul funcţionarilor publici, dar este şi mai dureros în domeniul artistic, unde încurajează mediocraţia şi intelectualii de duminică. De ce? Pentru că, aşa cum au spus-o mulţi în ultima vreme, talentul nu e democratic.

Da, fără muncă asiduă performanţa este destul de greu de atins, însă un dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă, indiferent dacă este adus în România, în Germania sau în Afganistan. Aia e valoarea lui pe „piaţa dansatorilor”. Culmea, în cazul ăsta, faptul că respectivul era soţul celei mai talentate balerine de origine română pe care o avea Opera nu funcţiona neapărat ca un dezavantaj sau ca o acuzaţie de „pile”. Da, nici eu nu cred că există oameni de neînlocuit, dar cred în valoare adăugată.

Putem face, dacă vreţi, să facem o paralelă cu domenii la fel de puţin performante: este similar cu a-l aduce pe Messi la Steaua. Numele lui pe afiş e în stare să-ţi umple stadionul. În cazul de faţă, dacă voiai să pui în scenă un spectacol scump pentru expaţi şi protipendadă fără să aduci o trupă complet străină, Kobborg şi Cojocaru erau numele pe care trebuia să le ai pe afiş (lucru susţinut şi de angajaţii Operei). Până la urmă, ca şi în exemplul dat anterior, ceilalţi ar trebui să profite de asocierea cu cineva mai titrat şi să încerce să fure niscaiva trucuri de la respectivul sau măcar să-şi promoveze cumva propriul talent şi să iasă din grămada (în care toţi presupun că sunt aruncaţi pe nedrept).

(Pe vremea când se muncea din greu, cu productivitate pe hârtie şi răsplată în teorie. Sursa imaginii.)

Problema „muncitului din greu” poate că are rădăcini comuniste, dar flagelul e uşor de urmărit şi în ţări mai liberale, mai ales dacă scopul sistemului tău educaţional este să creeze drone, nu lideri. Şi nu, nu o spun pentru a sădi sâmburii unei conspiraţii. Multe dintre sistemele educaţionale actuale, nu numai cel românesc, încurajează obsesiv munca asiduă, de preferat şi în overtime şi în puţinele momente de repaus. De ce? Pe lângă avantajele evidente pentru viitorii angajatori, lucrul ăsta se presupune că ar răsplăti prestatorul cu un viitor asigurat. Dacă vei munci mult, vei fi recompensat ca atare, nu?

Păi nu chiar, mai ales dacă vii dintr-un mediu defavorizat (prin comparaţie cu alte mediul altora). E clar că munca va fi la baza oricărui obiectiv personal şi profesional, obţinut legal. Tot munca poate fi şi o metodă de a uita a neajunsurile vieţii zilnice, dacă ea nu-ţi poate oferi repausul meritat. Fie că vrei să-ţi faci propria afacere, fie că vrei să ajungi din oier designer de rachete, nopţile o să te prindă de multe ori la birou, pe teren sau între cărţi. Doar că… asta va fi doar o mică parte din ceea ce va trebui sa faci pentru a ajunge acolo. Restul e o combinaţie de noroc, auto-promovare, speculaţie, talent şi management al timpului. Totul amestecat cu ceva carismă şi abilităţi sociale pe care chiar dacă nu le ai, va trebui să le emulezi.

Revenind însă la muncă, să nu uităm totuşi că maşinăria aia ciudată dintre urechi se adaptează şi face lucrurile din ce în ce mai bine, după o vreme. Cu alte cuvinte, un junior (în orice domeniu) va trage nopţile să facă ceea ce un senior face sau ar putea face în câteva ore. Până şi la un restaurant fast food supraveghetorii de tură aranjează tăbliţele şi dau restul mai bine decât angajaţii noi. Mai mult, acolo munca este una de reflexe şi management rapid, nu o muncă de la care să te poţi sustrage prea des sau pentru a cărei îndeplinire să poţi „delega” constant responsabilităţi.

Cu alte cuvinte, deşi cultul muncii poate fi un energizant binevenit în orice domeniu, mitul stahanovist al răsplăţii pentru „muncile grele” nu prea funcţionează. De fapt, acel „munceşte inteligent” (work smart) care tot apare pe site-urile motivaţionale are un dram de adevăr. Echilibrul dintre îndeplinit sarcini, învăţat şi alte activităţi e vital pentru orice evoluţie personală şi profesională şi asta poate să vă spună orice tânăr angajat care a pierdut câţiva ani într-o corporaţie. Desigur, asta dacă evoluţia este scopul. Totuşi, dacă scopul este să rămâi în locul confortabil în care eşti, de ce să te plângi că eşti „nedreptăţit” când unul care vrea şi poate mai mult este plătit mai bine? Nu zic că la Opera Română nu erau probleme serioase cu remuneraţia unor angajaţi, dar e cam ciudat să te plângi de asta într-o instituţie cu mai mulţi angajaţi decât majoritatea corporaţiilor din România şi cu mari probleme în justificarea rolurilor personalului administrativ.

Da, există destui defavorizaţi cu potenţial a căror muncă nu este şi nu poate fi apreciată la justa ei valoare în oraşul sau în ţara în care sunt blocaţi (pentru că uneori nu doar voinţa te ţine pe loc). Totuşi, pentru fiecare programator talentat închis într-un orăşel de provincie, există o masă de oameni care au avut aceleaşi şanse de reuşită cu ale vârfurilor şi de multe ori posibilităţi superioare, dar n-au făcut-o. Fie n-au vrut, fie n-au putut. Deci ce facem: îi răsplătim şi pe ei în mod egal? Doar au muncit din greu, nu?

P.S: Partea bună cu sărbătorirea Paştelui în aceeaşi perioadă cu 1 Mai (da, stiu că a picat duminica) este că anul ăsta n-am mai auzit pe nimeni văitându-se că a muncit de Ziua Muncii.

Nu “trebuie” să faci nimic…

Posted by on 30 Dec 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aparent, de Sărbători, trebuie” să-ţi petreci concediul în familie, să te vezi cu prietenii, să ai un brad autentic în casă, să apreciezi artificiile, să pleci de acasă de Anul Nou şi să te forţezi să rezişti asaltului auditiv al colindelor şi pieselor de “iar“…

Sărbătorile nu sunt însă decât o banală actualizare a listei de obiective din timpul anului, un an în care trebuie să munceşti, uneori până la epuizare, chiar dacă jobul nu o cere întotdeauna. Un an în care trebuie să şi socializezi la final de săptămână, musai prin baruri scumpe sau prin cluburi, atunci când te invită oameni despre care nu ai putea spune mai mult de trei cuvinte, şi ălea preluate de pe Facebook. Un an obositor, în care trebuie să mergi la sală şi să ţii regim, pentru că articulaţiile terminate şi supraextenuarea nu se compară cu privilegiul de a te lăuda cu o activitate care nu e nici 100% sănătoasă şi nici 50% plăcută. Sigur, tu ai prefera un baschet cu băieţii, dar parcă nu se compară cu privilegiul de a ţopăi în colanţi, în strigătele unui individ care încă învaţă pentru BAC.

Totul, în acelaşi an în care nu vei avea timp să te bucuri de roadele muncii tale, de libertatea sau de timpul tău liber, presiunea socială te va duce pe la gale la care nici organizatorii nu vor să participe şi la întâlniri obositoare cu oameni la fel de presaţi ca tine. Oameni care “trebuie” să facă lucruri. Nu de alta, dar, la final de an, când “trebuie” să-ţi vizitezi rudele cu care ai mai puţine în comun decât cu regele Norvegiei, va trebui să răspunzi la întrebări de tip “De ce nu faci copil?“, “De ce nu te căsătoreşti?” sau “De ce nu pleci din ţară?“. Pentru că viaţa e simplă şi opţiunile ei sunt uşor de pus pe hartă de verişorii tăi de gradul doi. Bine, asta dacă nu cumva trebuie să îţi petreci Revelionul lansând artificii din vreun hotel scump şi obosit, alături de amicii unui amic, în loc să te bucuri de câteva zile alături de prieteni într-un sat de munte, în afara ţării sau la căldura propriului apartament.

Sigur, introducerea asta prelungită ar putea părea inutilă, mai ales că vine de la genul de om care-şi petrece Sărbătorile în pijama, jucându-se în reţea cu prietena care e la trei metri distanţă, sau în vreun local cu “board games”, alături de oameni care au venit în ţară doar pentru a auzi din nou “gluma aia”. Totuşi, mă deranjează când văd în jurul meu oameni inteligenţi, care-şi câştigă şi cheltuie propriii bani, dar care nu dispun de timpul liber meritat pentru că “trebuie” să facă lucruri. Mereu. Sunt oamenii care nu pot respira pentru că “trebuie” să-l ajute pe colegul X, trebuie să meargă la nu ştiu ce petrecere a unui amic distant sau trebuie să ajute vreo rudă nevoiaşă. Oameni care nu au timp pentru propriile hobby-uri şi nici măcar pentru propriii prieteni, pentru că lista lor de priorităţi e ocupată cu săptămâni înainte de momentul prezent. Şi nu, nu vorbesc despre activişti de tinichea, care trăiesc din banii altora, sau de domnişoare întreţinute de domni generoşi.

Sunt oameni alături de care ai vrea să petreci mai mult timp, dar nu ai cum, pentru că întreaga lor existenţă e ocupată cu mici tâmpenii pe care s-au autoconvins că nu le pot evita. Tâmpenii pentru care găsesc mereu motive precum “obligaţiile”, “tradiţiile” sau “rugăminţile” şi, evident, incapacitatea de a spune NU la momentul potrivit. Până la urmă, lucrurile ăstea ar putea fi necesare şi utile în procesul învăţării, dar nu când ai trecut de 25 de ani şi când se presupune că ştii foarte clar ce îţi place şi ce nu (şi mai ales de cine). Serios acum, dacă pentru tine o seară mişto e la teatru, la cinema sau acasă în faţa laptopului, nu văd motivul pentru care ai fi în club (nu văd oricum motivul pentru care ai fi constant în club după o anumită vârstă, dar asta e o părere personală).

 (Sursa Imaginii – Autor: Kevin Spear)

Dacă nu-ţi place alcoolul, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să fii un “băutor social”, nici măcar atunci când jobul tău îţi cere să socializezi. E plină România de alcoolici cu pretenţii de intelectuali şi de beţivi care se recomandă drept profesionişti. Dacă poţi agăţa o tipă sau un tip pe săptămână şi eşti puţin sociofob sau sociofobă, nu văd motivul pentru care ţi-ai lua “o fată sau un băiat de casă”, la fel cum nu văd de ce ai vrea diversitate, dacă relaţia actuală te mulţumeşte din toate punctele de vedere. Pentru că un grup de rude, prieteni, colegi sau amici are impresia că lumea şi normele sociale se mărginesc la un drum prestabilit, la două cafenele şi la plajele pietroase din Vama Veche?

Dacă la finalul lunii, zilele petrecute la birou se transformă în “banii tăi” şi dacă timpul tău liber e într-adevăr timpul tău, fie că-l petreci muncind în plus, fie că-l citeşti, joci, vizionezi sau iei la plimbare, atunci eşti pe drumul cel bun. Altfel, de fiecare dată când ţi se spune că “trebuie” să faci ceva, uită-te cu atenţie la omul care o spune, indiferent de nivelul de apropiere sau de gradul de rudenie. E omul ăla acolo unde ai vrea tu să ajungi? Dacă nu cumva respectivul e chiar Kant (îmi amintesc doar vag ce spunea filosoful, deci nu ştiu dacă am făcut o glumă), sunt puţine şanse că tu “să trebuiască” să faci ceva. Prin urmare, de Sărbători, vă urez să fiţi cuprinşi de spiritul lucrurilor cu adevărat importante… a lucrurilor pe care “vreţi” să le faceţi.

P.S: Nu trebuie să răspundeţi nici măcar urărilor dubioase de Anul Nou, dar ar fi distractiv să o faceţi cu un maxim de detalii şi ireverenţă. Apropo: La mulţi ani!

Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

Posted by on 05 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…

Next»