Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager cu un salariu frumușel, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Comanzi alături de colegi o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției care în mod sigur va continua. Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Săraci și Cinici

Posted by on 05 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism, inclusiv spre ăla internațional, sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Sa muncim din greu

Posted by on 02 May 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Când eşti scos din priză timp de trei săptămâni, e imposibil să nu pierzi câteva scandaluri suculente…

Chiar şi deconectat de la realitate, am fost atras nu o dată în discuţia despre viitorul televiziunii române şi în cea despre scandalul de la Opera Română. Dacă în cazul primului scandal, falimentul şi incapacitatea de plată a TVR nu cred că mai surprind pe nimeni, în cazul micului război din cadrul la fel de micii instituţii a Operei, există câteva detalii care încă merită discutate.

Pentru cei nefamiliarizaţi, scandalul de la Opera Română a început când directorul artistic al instituţiei, danezul Johan Kobborg (balerin şi coregraf recunoscut internaţional) a fost înlăturat. Imediat după, o serie de balerini şi balerine, inclusiv Alina Cojocaru, logodnica lui Kobborg (la rândul ei o balerină recunoscută internaţional), au refuzat să mai urce pe scenă. Ce s-a întâmplat de-atunci şi până la demisia Ministrului Culturii? Păi, ceilalţi angajaţi ai operei au mai blocat câteva spectacole şi au protestat intensiv: unii pentru aducerea lui Kobborg înapoi, alţii pentru înlăturarea lui şi a „străinilor” care erau plătiţi mult prea bine pentru ceea ce fac, cu mii de euro, spuneau gurile rele. S-a ajuns inclusiv la interzicerea accesului Alinei Cojocaru şi a lui Johan Kobborg în clădirea Operei.

Din păcate, aici a stat grosul „scandalului”: în xenofobie şi vechea obsesie de sorginte comunistă cu legătura dintre muncă şi remuneraţie. Cam de-aici începe de fapt şi articolul de faţă. De la aşa-zisul „muncit din greu” şi de la răsplata pentru astfel de eforturi. Opera Română nu e tocmai un caz particular. La fel ca TVR, Opera are un număr obscen de mare de angajaţi, număr apărut în toate articolele online şi ignorat aproape complet de analişti. Vorbim despre 750 de angajaţi pentru o instituţie cu o singură sală (da, e vorba doar despre cea din Bucureşti), în care încap pe hârtie maxim 950 de oameni. O instituţie care ţine câteva spectacole şi câteva ateliere pe lună, unele dintre ele cu artişti invitaţi. O instituţie cu 22 de oameni în departamentul financiar şi 6 specialişti în resurse umane, conform propriului site. Asta prin comparaţie cu Royal Opera. E ca şi când Mega Image ar avea câte un angajat pentru aproape fiecare client care le calcă pragul.

În plus, vorbim despre o instituţie al cărei impact cultural afectează maxim 0.5% din publicul bucureştean şi o măsură cu mult subunitară a celui naţional (din nou, oraşele mari au propriile opere, gestionate local). Totuşi, unii au decis că e cazul să ne pese, fie că apreciem, fie că nu apreciem produsul cultural al respectivei instituţii. De ce? Pentru că „la operă se munceşte din greu”, spun experţii. O dată, că opera şi baletul sunt „treburi” dificile (o problemă abordată recent şi cu un fost coleg). A doua oară, că opera este aparent „cultură înaltă” şi nu poţi merge liniştit la un teatru sau la un concert de muzică simfonică, dacă n-ai trecut şi pe la operă. Dacă al doilea argument este complet stupid, primul subliniază problema de fond: ideea că dacă ceva este dificil şi implică eforturi intense, acel ceva ar trebui să fie şi valoros.

În mod bizar însă, valoarea e stabilită de piaţă, nu de părerişti sau de „cum ar trebui să fie lucrurile”. Da, ştiu că ultimul e un argument constant al pseudo-scriitorilor din România, dar despre ei în altă zi. Faptul că 40 de ani românii s-au târât într-un sistem necompetitiv i-a făcut pe mulţi (mai nou şi pe socialiştii de duminică) să creadă că munca trebuie răsplătită, indiferent de ce produce, asta dacă produce ceva. Are un job, face ceva, deci trebuie plătit. Lucrul ăsta a avut multă vreme consecinţe dureroase în rândul funcţionarilor publici, dar este şi mai dureros în domeniul artistic, unde încurajează mediocraţia şi intelectualii de duminică. De ce? Pentru că, aşa cum au spus-o mulţi în ultima vreme, talentul nu e democratic.

Da, fără muncă asiduă performanţa este destul de greu de atins, însă un dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă, indiferent dacă este adus în România, în Germania sau în Afganistan. Aia e valoarea lui pe „piaţa dansatorilor”. Culmea, în cazul ăsta, faptul că respectivul era soţul celei mai talentate balerine de origine română pe care o avea Opera nu funcţiona neapărat ca un dezavantaj sau ca o acuzaţie de „pile”. Da, nici eu nu cred că există oameni de neînlocuit, dar cred în valoare adăugată.

Putem face, dacă vreţi, să facem o paralelă cu domenii la fel de puţin performante: este similar cu a-l aduce pe Messi la Steaua. Numele lui pe afiş e în stare să-ţi umple stadionul. În cazul de faţă, dacă voiai să pui în scenă un spectacol scump pentru expaţi şi protipendadă fără să aduci o trupă complet străină, Kobborg şi Cojocaru erau numele pe care trebuia să le ai pe afiş (lucru susţinut şi de angajaţii Operei). Până la urmă, ca şi în exemplul dat anterior, ceilalţi ar trebui să profite de asocierea cu cineva mai titrat şi să încerce să fure niscaiva trucuri de la respectivul sau măcar să-şi promoveze cumva propriul talent şi să iasă din grămada (în care toţi presupun că sunt aruncaţi pe nedrept).

(Pe vremea când se muncea din greu, cu productivitate pe hârtie şi răsplată în teorie. Sursa imaginii.)

Problema „muncitului din greu” poate că are rădăcini comuniste, dar flagelul e uşor de urmărit şi în ţări mai liberale, mai ales dacă scopul sistemului tău educaţional este să creeze drone, nu lideri. Şi nu, nu o spun pentru a sădi sâmburii unei conspiraţii. Multe dintre sistemele educaţionale actuale, nu numai cel românesc, încurajează obsesiv munca asiduă, de preferat şi în overtime şi în puţinele momente de repaus. De ce? Pe lângă avantajele evidente pentru viitorii angajatori, lucrul ăsta se presupune că ar răsplăti prestatorul cu un viitor asigurat. Dacă vei munci mult, vei fi recompensat ca atare, nu?

Păi nu chiar, mai ales dacă vii dintr-un mediu defavorizat (prin comparaţie cu alte mediul altora). E clar că munca va fi la baza oricărui obiectiv personal şi profesional, obţinut legal. Tot munca poate fi şi o metodă de a uita a neajunsurile vieţii zilnice, dacă ea nu-ţi poate oferi repausul meritat. Fie că vrei să-ţi faci propria afacere, fie că vrei să ajungi din oier designer de rachete, nopţile o să te prindă de multe ori la birou, pe teren sau între cărţi. Doar că… asta va fi doar o mică parte din ceea ce va trebui sa faci pentru a ajunge acolo. Restul e o combinaţie de noroc, auto-promovare, speculaţie, talent şi management al timpului. Totul amestecat cu ceva carismă şi abilităţi sociale pe care chiar dacă nu le ai, va trebui să le emulezi.

Revenind însă la muncă, să nu uităm totuşi că maşinăria aia ciudată dintre urechi se adaptează şi face lucrurile din ce în ce mai bine, după o vreme. Cu alte cuvinte, un junior (în orice domeniu) va trage nopţile să facă ceea ce un senior face sau ar putea face în câteva ore. Până şi la un restaurant fast food supraveghetorii de tură aranjează tăbliţele şi dau restul mai bine decât angajaţii noi. Mai mult, acolo munca este una de reflexe şi management rapid, nu o muncă de la care să te poţi sustrage prea des sau pentru a cărei îndeplinire să poţi „delega” constant responsabilităţi.

Cu alte cuvinte, deşi cultul muncii poate fi un energizant binevenit în orice domeniu, mitul stahanovist al răsplăţii pentru „muncile grele” nu prea funcţionează. De fapt, acel „munceşte inteligent” (work smart) care tot apare pe site-urile motivaţionale are un dram de adevăr. Echilibrul dintre îndeplinit sarcini, învăţat şi alte activităţi e vital pentru orice evoluţie personală şi profesională şi asta poate să vă spună orice tânăr angajat care a pierdut câţiva ani într-o corporaţie. Desigur, asta dacă evoluţia este scopul. Totuşi, dacă scopul este să rămâi în locul confortabil în care eşti, de ce să te plângi că eşti „nedreptăţit” când unul care vrea şi poate mai mult este plătit mai bine? Nu zic că la Opera Română nu erau probleme serioase cu remuneraţia unor angajaţi, dar e cam ciudat să te plângi de asta într-o instituţie cu mai mulţi angajaţi decât majoritatea corporaţiilor din România şi cu mari probleme în justificarea rolurilor personalului administrativ.

Da, există destui defavorizaţi cu potenţial a căror muncă nu este şi nu poate fi apreciată la justa ei valoare în oraşul sau în ţara în care sunt blocaţi (pentru că uneori nu doar voinţa te ţine pe loc). Totuşi, pentru fiecare programator talentat închis într-un orăşel de provincie, există o masă de oameni care au avut aceleaşi şanse de reuşită cu ale vârfurilor şi de multe ori posibilităţi superioare, dar n-au făcut-o. Fie n-au vrut, fie n-au putut. Deci ce facem: îi răsplătim şi pe ei în mod egal? Doar au muncit din greu, nu?

P.S: Partea bună cu sărbătorirea Paştelui în aceeaşi perioadă cu 1 Mai (da, stiu că a picat duminica) este că anul ăsta n-am mai auzit pe nimeni văitându-se că a muncit de Ziua Muncii.

Next»