Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Intrerupem acest program…

Posted by on 08 May 2015 | Tagged as: Anunturi si Stiri, Filme & Carti

Daca tot remarcam inmultirea aparitiilor editoriale romanesti, mi-am zis ca e timpul sa va stresez putin si cu ale mele…

Animat de o meserie care imi da ocazia sa scriu mai mult decat vorbesc (si uneori gandesc), de vreo doi ani mi s-a infipt in crestet ideea de a publica ceva. Stiu ca mai toata lumea are o carte “aproape terminata”, dar la mine boala e mai veche si mi-ar placea sa cred ca nu o sa-mi treaca prea curand. Stati linistiti, nu o sa va stresez mai mult decat am facut-o pana acum (adica mai deloc).

Recent, ambitiile publicistice s-au indreptat spre piata europeana (aici mai am de lucru si la texte si la mine, dar detaliile sunt stabilite) si spre un public local mai restrans (pregatesc ceva pentru piata romaneasca si am batut deja la cap o editura simpatica). Aparitiile pe care vi le voi prezenta fac insa parte dintr-o serie de texte mai vechi. Despre ce este vorba? Despre…

1.Aventurile Căpitanului Ronţ – Editura Integral (2015)

Prima varianta a acestui manuscris a aparut pe undeva prin 2010, varianta actuala fiind completata acum trei ani. Este, asa cum probabil ati intuit, o carte pentru copii, despre un hamster ambitios si alte cateva personaje din acelasi regn. Serios! Desi e un text atipic pentru mine, cartea chiar este destinata copiilor si a fost ilustrata de doi oameni cu care am avut placerea de a colabora si profesional: Bianca si Sebi Dragu.

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, desi este un text mai vechi, Aventurile Capitanului Ront sunt foarte placut ilustrate si, sper eu, suficient de bine scrise, incat cei mici sa nu se plictiseasca (si nici voi sa nu va plictisiti cand o sa va bata la cap sa cititi “cartea aia cu soareci”). Asta si faptul ca intentionez sa o transform intr-o scurta serie, daca lucrurile merg bine.

Aventurile Capitanului Ront

Unde o puteti gasi? In librariile Diverta, pe site-ul Librarie.net si in alte librarii din tara. Cartea se poate comanda rapid in format fizic si de pe site-ul editurii Integral si se livreaza cat se poate de prompt. Pretul unui exemplar este de 9 lei.

Comanda de pe site-ul editurii.


2.Amfitrionul
Editura ePublishers (2015)

Aici subiectul e putin mai delicat, avand in vedere ca vorbim despre niste texte vechi de… cel putin 10 ani. Scrise prin liceu, nuvelele S.F. din colectia asta pot servi drept preview pentru textele in engleza pe care urmeaza sa le lansez, texte scrise ceva mai bine si, sper eu, mai matur.

Amfitrionul 2

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, in curand veti avea la dispozitie si o varianta electronica, atat pe elefant.ro, cat si pe amazon.com si pentru ca, desi textele nu sunt la nivelul la care mi-as dori, ideile din spate au fost apreciate (si premiate) la momentul respectiv.

Unde o puteti gasi? Pana sa o puteti comanda online, o puteti gasi fie prin comanda directa la info@ePublishers.info, fie fizic sau online la libraria Mihai Eminescu, la un pret cam maricel pentru gustul meu.

Comanda pe site-ul librariei.

Chiar daca nu planuiesc vreo lansare fizica pe moment, mi-as dori ca, in functie de vanzari si de disponibilitatea cartilor sa mai pot semna si oferi cateva cititorilor. Pana atunci insa, am plasat doua widget-uri laterale cu link-uri catre carti si o sectiune temporara dedicata acestor proiecte.

P.S: Undeva in urmatoarele luni, odata cu urmatoarea lansare (da, sper ca va mai exista una), site-ul vladstoiculescu.ro va functiona separat si va fi dedicat proiectelor beletristice si profesionale. Blogul ramane blog, deci sa nu credeti ca o sa va spamez constant.

Vanatorii de Pietre

Posted by on 05 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Apropierea unei vacante, subtil amplificata de lipsa somnului, mi-a amintit de o mai veche specie a faunei de tranzitie…

Cu ani in urma, citisem in Esquire-ul romanesc un text al lui Radu Paraschivescu, text pe care autorul l-a inclus ulterior in colectia Maimuta Carpatina. Fragmentul se numea “Fiind turist, muzeu cutreieram” si vorbea despre meteahna moderna si nu neaparat romaneasca de a te poza cu statuile si de a aduce acasa din fiecare vacanta mici suveniruri ilegale. Era, cu alte cuvinte, despre oamenii care “isi insusesc” la propriu istoria, fara sa o inteleaga sau aprecieze.

Ce nu surprinsese insa autorul era mania selfie-urilor si a miilor de poze “obligatorii” pe care fiecare posesor de telefon cu camera le deverseaza pe Facebook sau Instagram. Toate asezonate din plin cu check-in-uri, evident. Am mai scris despre lipsa povestilor din mediul online si, din fericire pentru cititori, nu o sa mai scriu inca o data (articolul a avut mai putini cititori decat are Mensa membri in publicul de la Romanii au Talent). Problema aici e cu pozele din vacante, mai mult sau mai putin exotice, care surprind exact aceleasi cadre, cu exact aceeasi compozitie si lumina. Singurul lucru care difera este cel care ocupa trei sferturi din cadru, amintindu-ne de vechea denumire a pozelor de gen: poze iola (io’ la munte, io’ la mare, io’ la…).

Ai vizitat Parisul? Fa-ti o poza pe Champs de Mars cu turnul Eiffel in fundal, deasupra capului sau in lateral. Capodopera va fi urmata natural de poza cu piramida de la Luvru, decorata de zambetul celui care nu va face niciodata turul complet al muzeului. Daca treci prin Berlin, e musai sa te lafai in fata Reichstag-ului, iar daca se intampla sa mergi intr-o statiune mai populara din Grecia, e musai sa faci o poza cu un rasarit care sa spuna orice, dar numai Grecia nu. Acum da-le tag tuturor celor pe care vrei sa-i faci invidiosi si incearca sa scrii ceva inspid-profund sau vag amuzant.

(Daca n-ai fundal la indemana, merge si un Photoshop artistic. Sursa Imaginii.)

 

“Bine ca faci tu poze ca Ansel Adams!” imi vor spune arogant cititorii, in timp ce rasfoiesc preocupati ultima carte a lui Umberto Eco. Sincer, nu e nimic in neregula cu instantaneele de mai sus. E normal sa le ai in colectie, dar nu e normal ca ele sa fie colectia. Nu de alta, dar stiu ca de pe un hard disk extern, zambeste moaca mea din poza aia cu Turnul Eiffel. Problema e ca am vazut de atatea ori respectivele incadrari, incat pare ca pentru multa lume au devenit un fel de obligatie de vacanta. Mergi acolo, faci poza aia cu statuia aia, monumentul ala, pietroiul ala. Aparent, daca nu le afisezi, e ca si cand n-ai fi mers in orasul sau in tara in care ti-ai petrecut vacanta.

Turistul de Facebook si Instagram vaneaza piete, castele si catedrale vechi pe care jumatate din lista de prieteni le-a folosit deja ca pretext pentru selfie-uri. Fotomodelul de ocazie nu mai are timp sa inteleaga ce-i cu respectivele monumente, pentru ca e prea ocupat sa-si traga sute de cadre in fata lor. Trofeele post-vacanta devin mult mai importante decat vacanta in sine. Mai mult, daca te uiti la privirile unora in propriile poze, ai senzatia ca sunt rosi de invidie. Nu, serios, cum si-au permis ruinele alea sa ajunga acolo inaintea lor?

Comportamentul asta nu e nici pur romanesc, nici specific exploziei online a ultimului deceniu. Ce il face insa mai daunator acum este contextul socio-politic din ultimii ani. Daca intrarea in UE, cresterea nivelului de trai si ieftinirea zborurilor ne-au permis sa ne plimbam si sa studiem mai usor atat in Europa, cat si in tari din afara ei, conflictele economice si politice risca sa ne pericliteze libertatea turistica. Cu alte cuvinte, plimbarile la Saint Petersburg s-ar putea sa nu mai fie programabile in doua saptamani. Excursia aia in Siria, pe care ti-ai facut-o cu generozitate cadou acum cativa ani, ar putea fi ultima pe care o vei mai face in zona respectiva, pentru vreo doua decenii. Chiar daca multe dintre monumentele Estului Mijlociu sunt acum in pericol de disparitie, vrei ca singura ta amintire dintr-o astfel de regiune sa fie o poza cu tine, o piatra antica si mesajul “Azi nu mergem la munca… ha, ha, ha”?

P.S: Pana una alta, cateva ambitii editoriale mai vechi au inceput sa prinda viata. Astfel, o colectie de texte scrise in liceu, acum mai bine de 10 ani, va aparea curand in librarii sub numele de “Amfitrionul”. O sa va anunt din timp, printr-un widget lateral. Ele vor fi urmate de o carte pentru copii si, cu putin timp si noroc, de una sau mai multe aparitii editoriale la o editura tanara si ambitioasa (nu zic mai mult, ca ne citeste sefu’). Altfel, sper in curand si la prima aparitie complet gandita si scrisa pentru piata internationala. Pentru spam beletristic insa, voi pregati un site separat.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Posted by on 21 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele. Continue Reading»

Diferente de varsta

Posted by on 20 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol despre cum varsta nu conteaza…dupa o anumita varsta.

Imi vine putin greu sa argumentez in favoarea varstei. Nu atat din prisma faptului ca incep sa “imbatranesc”, cat si din cauza unor articole mai vechi, precum cel despre “batranii” din online. Pe-atunci ma revoltam impotriva internautilor care folosesc varsta drept argument suprem, indiferent de dezbatere. Chiar daca parerea mea despre cei care “sunt mai batrani decat tine, deci stiu mai bine” a ramas neschimbata, ma simt obligat sa ofer mai mult credit anilor.

Evident, nu vorbim despre vreun set de cunostinte ezoterice care apare cu firele albe, ci despre experienta de viata si vizibilele ei consecinte. Daca intr-o dezbatere despre actuala stare economica, diferenta dintre un interlocutor de 25 de ani si unul de 28 cu aceeasi pregatire n-ar fi prea mare, nu m-as grabi sa iau in considerare opinia unui pusti de liceu pe aceeasi tema. De ce? Pentru ca, in 90% din cazuri, ultimul inca nu a intrat in sistemul economic, n-are idee ce inseamna sa platesti un impozit si foloseste ca baza de argumentare opiniile si textele altora. Cu alte cuvinte, pentru un pusti de 16 ani e simplu ca patronii sa dea 2-3 taxe in plus pe luna, pe cand pentru un mic antreprenor, taxele alea sunt o crima. Pe langa asta, chiar daca pustiul e olimpic la matematica, opinia lui despre munca peste program este aproape nula. Sase-sapte ore de curs si un test la meditatii joia nu se compara cu trei saptamani de munca de la noua la noua.

Cred insa ca m-am dus prea jos pe axa timpului cu exemplele. Sansele sa intri intr-o dezbatere serioasa cu un pusti de 16 ani sunt relativ mici, fie el si un copil precoce. De altfel, in toate interviurile cu tinerele valori ale Romaniei am descoperit copii talentati, dar incomplet formati fizic si intelectual. Nu de alta, dar empatia umana se dezvolta destul de tarziu si nu tine numai de pubertate. Mai mult, e greu sa ai o conversatie despre influente culturale cu un om care crede sincer ca lumea se imparte in rockeri si manelisti. Sa ne ducem deci putin mai departe si sa intram in zona tinerilor sub 25 de ani. Au ei un dezavantaj conversational fata de oamenii de peste 30 de ani din acelasi domeniu si cu abilitati intelectuale similare? Daca da, in ce context se manifesta?

Surprinzator, dar in multe cazuri, diferenta de varsta se simte. De ce? Pe de-o parte, tineretea si avantul ”primilor 20” te face sa privesti altfel provocarile. Exceptandu-i pe cei fortati sa se maturizeze (sau care auto-forteaza), majoritatea pustilor de 21-22 de ani pe care-i cunosc inca nu au ce pierde. Majoritatea sunt angajati si au zeci de planuri si idei, dar inca nu au inteles unele lucruri si, mai ales, unele limite. Corpul ii tine sa munceasca zilnic pana la 22.00 si sa bage un fast food in drumul spre club. Multi au inca sustinere financiara din partea parintilor si majoritatea inca n-au trecut prin traumele inevitabile ale inaintarii in varsta (despartiri dureroase, probleme financiare, tragedii in randul celor apropiati). Spiritul si informarea selectiva inca le permit sa care pancarte pe biciclete, dar sa nu iasa la vot pentru primaria locala. Sigur ca exista si exceptii, dar, in majoritatea cazurilor, varsta tanara vine cu niste avantaje care apara de realitatea cotidiana si dau acea senzatie de invincibilitate. Senzatia ca totul este bine… pentru toata lumea.

Pe de alta parte, omul de peste 30 de ani are ceva mai multe sanse sa se fi asezat, sa fi schimbat cateva joburi si sa aiba deja o pozitie de senioritate sau management in domeniul in care lucreaza (sau macar sa fie un freelancer respectat). Omul de 30 de ani a depasit si asediile hormonale ale adolescentei tarzii si tineretii si, mai mult, omul de 30 de ani a cam realizat si ca viata se intampla, indiferent daca el e de acord sau nu. Imbatranirea e inevitabila, iar linistea care vine odata cu acceptarea si constientizarea unor adevaruri da o alta perspectiva asupra lucrurilor. O perspectiva care nu e lipsita de ambitie, dar care permite abordarea propriilor obiective intr-o maniera mai putin agitata. O perspectiva care permite posesorilor sa stea la aceeasi masa cu un broker si o femeie de serviciu si sa se asigure ca ambii pricep mesajul. Cu alte cuvinte, exista contexte in care varsta chiar conteaza. Evident, si aici lucrurile sunt relative. Zece ani de experienta ofera un avantaj enorm in conversatie. Zece ani de stat in acelasi birou, fara schimbari sau dorinte, sunt insa zece ani pierduti. Daca nu sunt “traiti”, zece ani il pot face pe tinerelul din anul II sa porneasca din start cu patru cai si doua regine.

(Pe de alta parte, lucrurile nu stau grozav nici la polul opus. Via Saturday Morning Breakfast Cereal)

Diferentele de varsta se vad insa si in alte contexte. In cazul relatiilor amoroase de exemplu, distantele de ”vechime” pot omori usor un cuplu. Conteaza daca ea are 27 si el 38? As zice ca nu. Conteaza daca el are 29 si ea 35? Din nou, nu. Dar oare conteaza daca el are 18 si ea 29? Absolut. Cum? De ce? De unde a aparut standardul dublu? Asa cum aminteam la inceput, exista niste limite unde argumentul varstei functioneaza. Nu e vorba despre diferenta fizica de ani, ci despre diferenta de experienta. In cele mai multe cazuri, un pusti de 18 ani, cu diploma de BAC in mana (sa speram) si zeci de idei care vor schimba lumea, nu are cum sa inteleaga niste lucruri, indiferent de cat de inteligent si “trait” ar fi…pentru varsta lui. Indiferent cate tari a vazut si cat de devreme si-a inceput viata sexuala, intre el si tanara doctoranda de 29 de ani exista o prapastie greu de trecut. Exista o diferenta culturala, de generatii, o diferenta de dezvoltare psihologica si  diferente de statut material si social (da, dupa o “varsta”, ambele ajung sa conteze). Pustiul vede in noua lui captura lui o “femeie mai experimentata”, perfecta pentru a-l educa din toate punctele de vedere. Domnisoara vede in tanarul iubit o metoda de a-i reaminti ca e inca tanara si atragatoare. Niciunul nu vede in celalalt un partener. In esenta, vorbim despre o diferenta de viziune asupra relatiei si, de ce nu, asupra vietii. Pana la urma, la asta se reduce tot: la viziune.

De ce spuneam la inceput ca varsta nu conteaza, dar numai dupa o varsta? Pentru ca, dupa un anumit numar de experiente cumulate (de la demisii, la joburi si la relatii) si dupa incetinirea dezvoltarii mentale si fizice, lucrurile tind sa intre in rutina. Chiar daca fluxul cotidian rezerva mereu surprize, sansele ca un individ obisnuit de 45 de ani sa devina brusc genial sunt foarte mici. De-asta cred ca primul meu articol nu e complet nejustificat (desi a fost scris de un pusti de 20 si ceva de ani). Cand argumentul varstei apare intre un tip de 40 de ani si unul de 34, in conditiile in care ambii au formari si informatii similare, incepi sa-ti pui intrebari. Ar putea oare fraza “am vazut mai multe decat tine” sa atarne greu in dezbatere? Intr-o epoca a informatiei galopante, as zice ca nu. Pana la urma, daca vorbim despre oameni maturi ce apartin aceluiasi mediu, dezbaterea finala ar trebui sa se reduca la o inclestare a intelectelor si argumentelor. Cu sau fara revelatiile aduse de criza varstei de mijloc. Sa nu uitam ca apelul la autoritate fara o sursa reala e totusi o eroare logica. Mai mult, chiar daca acumularea de cunostinte si experiente il pot avantaja pe omul de peste 40 de ani, imbatranirea fizica nu e chiar un bonus. Nu intr-o lume care se invarte mai repede decat planeta care o gazduieste.

Drept concluzie, ce incerc sa spun (desi nu sunt tocmai calificat sa o fac) e ca varsta nu poate si nu trebuie redusa la ani. Varsta a doi participanti la o dezbatere trebuie privita ca un cumul de experiente, o inaintare pe scara sociala si financiara, un supliment nutritiv in drumul spre forma maturitatii. Toate sunt lucruri extrem de importante, pana la un punct. Punctul in care ai la aceeasi masa doi oameni pe deplin formati si informati. Punctul in care varsta nu mai impune respect, ci doar politete.

P.S: De dragul dezbaterii, simt nevoia sa mai scriu o data: exceptii exista in toate situatiile. In general insa, daca ajungi sa apelezi la exceptii, e foarte posibil sa nu faci parte din ele. V-o spune unul dintre zecile de “pustani” care s-au crezut multa vreme o parte dintre “cei putini”.

Spontan!

Posted by on 10 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol aproape spontan despre cat de putin spontani suntem.

Cu multa vreme in urma, rabufneam pe blog, iritat de atitudinea celor care imbraca nejustificat uniforma creatiei. Sase ani mai tarziu, din care cinci petrecuti sub aripa unei meserii sufocate de „creativi”, vreau sa imi aduc la zi supararile. Inainte insa de a-mi deplange propria lipsa de inspiratie, as vrea sa atrag atentia asupra unei alte deficiente, una mai usor de dezbatut. O deficienta care, daca ar fi sa ma iau dupa prietenii din departamentele de HR, se resimte la nivel national. Nu vreau sa va irit, dar ai mei prieteni mi-au sugerat deseori ca romanilor le lipseste spontaneitatea, una din premisele esentiale ale creativitatii.

Cum adica, ba? vor spune indignati cititorii ocazionali. Cum adica nu suntem spontani? Uite aici spontaneitate: su*i @#$%! Reactia n-ar fi intru-totul nejustificata, dar nu cred ca ar avansa discutia. Daca injuraturile romanesti sunt intr-adevar creative (au fost de altfel si „premiate” pe Cracked), majoritatea celor ce le folosesc nu sunt. Mai mult, in cazul injuraturilor, spontaneitatea vine din impuls in sine, nu din constructia lingvistica. Ca fenomen, spontaneitatea nu se reduce nici la replici obscene si nici la umor. Mai mult, spontaneitatea nu se reduce numai la discursul scris sau vorbit.

O prima privire la jurnalistii, bloggerii si moderatorii din Romania ne arata ca avem intr-adevar o problema. De altfel, articolul de fata a pornit de la observatia lui Dorin Lazar, care deplangea lipsa unui „late night show” romanesc de calitate si lega fenomenul de o scena de stand-up slab dezvoltata. Daca formatul de „show dupa miezul noptii” a existat si in Romania, oameni care sa il duca mai departe nu am avut. Suntem departe de efervescenta lui John Stewart, de aroganta calculata a lui Bill Maher sau de sarcasmul inteligent, dar inofensiv, al lui John Oliver.

Peisajul autohton ne prezinta fie indivizi puerili, a caror spontenitate consta in lipsa de maturitate, fie oameni care sunt in mod nativ spontani, dar nu au inteligenta necesara pentru a-si capitaliza darul. Asta daca nu punem la socoteala hotii de glume si mahalagii care pretind ca dau tonul in umor. Sa nu uitam ca primul „late night show” romanesc cu ceva audienta a fost tinut de Florin Calinescu, un personaj care, desi are niste merite, e departe de a fi un model. Cei cativa moderatori radio care ar putea face ce nu fac omuletii de carton de la TV nu au nici vointa, nici vizibilitatea necesare unui astfel de demers. In spatiul online exista cativa oameni cu potential, insa mai avem pana cand 2 000 000 de vizualizari se vor transforma in 2 000 000 de “fani”.

Ar merita sa aruncam si o a doua privire, de data asta la gigabytes-ii de informatii irelevante care plutesc in retelele sociale. Mai bine de 80% sunt citate, poze si glumite furate. Din restul de 20%, cam trei sferturi se reduc la rabufniri irelevante si afirmatii atribuibile oricui. Ramanem cu un procentaj mic de replici si atitudini „spontane”, procentaj valabil cred in orice tara, nu numai in Romania. Aici vorbim inclusiv despre remarci inteligente si replici la obiect, nu numai despre umor. La nivel global, problema este una de cantitate. La nivel local, ea devine in acelasi timp una de calitate. Mai mult, lipsa de continut original din bazinele de “user generated content” este si un indicator al nivelului general al publicului. Cu alte cuvinte, nu doar ca nu le prea avem cu spontaneitatea, dar nici pregatiti pentru ea nu suntem, atunci cand vine din alte surse. De unde sa fi izvorat deci aversiunea romaneasca pentru spontan?

(Sursa citatului “spontan”: lifehack.com)

In mod normal, daca luam istoria la puricat, observam ca romanii sunt de multe ori asociati ideii de „haz de necaz”, adica umorului negru, spontan. Vorbeam la un moment dat despre prototipul taranului „mucalit”. Cu alte cuvinte: o cusma de oaie romaneasca, aruncata peste un umor de pălmaş irlandez. Sa fie o mostenire celtica? Greu de spus. Este insa usor de observat ca, dupa decenii de comunism, umorul traditional s-a diluat profund. Dupa ani zile in care o simpla remarca sarcastica te putea arunca dupa gratii, bancurile au devenit arma facila si inutila a creativitatii populare. Chiar daca bancurile politice erau la randul lor periculoase, formulele standard, testate de altii, au fost intotdeauna de preferat “prospaturilor”. Nu de alta, dar un banc, desi eficient uneori, era si este mai usor de „lepadat” decat o remarca spontana, facuta la momentul potrivit. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te disociezi de un banc, iar spunerea lui implica mai putina responsabilitate. Un prim vinovat pentru frica de spontaneitate ar fi deci umbra comunista. Ea nu explica insa de ce noile generatii nu sunt mai “treze”. Asta cu-atat mai mult cu cat amicii amintiti la inceput se plangeau de lipsa de spontaneitate a tinerilor candidati la diferite posturi.

Ajungem astfel la al doilea vinovat, si anume la lipsa culturii. Nu va lamentati, ca n-am de gand sa perorez despre cultura “elitelor” sau despre visele umede ale vreunui profesor de gramatica pensionat. Vorbesc despre cultură in sensul larg, antropologic (sa zicem totusi „in sens sociologic”). Pentru a fi spontan, trebuie sa ai de unde sa fii spontan. Sa ai un bagaj serios de cunostinte, relevant pentru eventualul tau public. Cu ajutorul lui si al unor avantaje naturale sau educate, trebuie sa fii capabil sa aduci remarca potrivita la momentul potrivit. Ai nevoie deci de o combinatie intre impuls si discurs, dintre capacitatea naturala de a simti cand e momentul sa intervii si baza necesara pentru a o face. Daca tot ce faci este sa te holbezi la glumite vulcanizate de tip Tociu si Palade, toata spontaneitatea ta se va reduce la alunecari pe coaja de banana si ragaituri. Asta ar putea fi suficient pentru un anumit tip de public (atat in Romania cat si pe-afara), dar nu te va ajuta sa creezi vreodata ceva relevant. Spontan sau nu.

O a treia lipsa a spontanilor autohtoni, fie ca fac stand-up comedy, fie ca prezinta Eurovision, este educatia. Este vorba atat de educatia scolara, cat si despre cea parentala. Prima ar trebui sa imprime acea curiozitate specifica oamenilor „vii”, interesanti. Aici putem intr-adevar blama sistemul romanesc, prins intr-o eterna mediocratie si blocat intr-o sinistra logica a pragului.  Educatia formala te poate invata cand si cum sa-ti spui parerea (apropo de stilul studiat al lui John Oliver). Educatia formala te poate invata cum si cand sa ai „prezenta de spirit”. Al doilea tip de educatie este cel care-ti spune cand e momentul sa te opresti. Este vocea batraneasca si simpatica care iti spune cand ai trecut granita dintre aluzii fine si jigniri mitocanesti. Cu alte cuvinte, este vocea care-ti spune cand sa fii „om” si cand sa fii…tu insuti.

La cele trei carente se adauga si faptul ca scena locala de stand-up comedy este intr-adevar firava, cu doar cateva fete si voci cunoscute si foarte putini profesori. Aici se vede si lipsa unor cursuri de vorbit in public, pe moment disponibile doar in orasele mari si numai pentru o anumita categorie de utilizatori. Vorbitul in public si logica prezentarii ar trebui sa fie predate cam in orice institutie de invatamant liceal si superior. O spune unul a carui meserie depinde de ele si care, desi a beneficiat de genul asta de cursuri in facultate, a mai avut nevoie de ceva timp si bani investiti pentru a ajunge la un nivel acceptabil (sau cel putin asa m-au mintit cunoscutii).

In mod similar avantului creativ, fenomen de altfel dependent de spontaneitate, nici replicile de moment nu sunt cu adevarat…spontane. Pana la urma, ce inseamna sa fii spontan la un eveniment “live”, dar pregatit si repetat cu o luna inainte? Ce inseamna sa fii spontan la o emisiune cu public platit sau, mai simplu, la o emisiune preinregistrata, cu sau fara invitati? In principal, inseamna sa fii „prezent”. Sa nu suni ca un robotel entuziast si nici ca un babuin scapat din lesa. Sa n-ai nevoie de treizeci de duble pana cand scot producatorii ceva coerent de la tine. Acelasi lucru este valabil si in fata unui angajator, dar si in fata campurilor goale de pe Facebook. Pana la urma, spontaneitatea inseamna sa oferi putin din cunostintele si intelepciunea altora, dar intr-un ambalaj personal si intr-un moment potrivit. Spontaneitatea este e o scoala. Este un binevenit cadou facut de o minte agera unui public educat.

P.S: Pentru ca „spontaneitatea” mea textuala m-a facut sa inchei textul fara o concluzie, ma voi folosi de acest mic spatiu dedicat aberatiei pentru a o sustine. Da, chiar cred ca lucrand sustinut la punctele de mai sus, avem sansa sa ducem divertismentul romanesc mai departe. Potential exista, iar tara care ne gazduieste ne ofera zilnic inspiratie.

Next»