Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Cu accent, vă rog!

Posted by on 19 Oct 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Rareori vorbesc despre afecţiuni de care sufăr la rândul meu…

“Accentita” este însă atât de contagioasă şi de evidentă, încât îl poate transforma chiar şi pe cel mai elegant vorbitor de limba română într-un emigrant vasluian, proaspăt expulzat în regatul Craiova. Ce este accentita? Nu, nu este dorinţa arzătoare de a asculta piese pop ale anilor 2000 şi nici pasiunea pentru glume provinciale precum cea chinuită anterior. Accentita este tulburarea cognitiv-lingvistică care împiedică vorbitorul să înţeleagă şi accepte că modul în care pronunţă el cuvintele îl face să sune ca un traficant de poşircă, indiferent de regiunea ţării în care s-ar afla.

Accentita este boala responsabilă pentru proliferarea formei trafíc, o formă pe care DOOM 2 o acceptă cu dificultate, dar o acceptă, în virtutea originii franceze a expresiei româneşti şi a încăpăţânării unor reporteri şi moderatori TV. Da, tráfic este forma cea mai des întâlnită a cuvântului şi de departe cea mai comună accentuare a cuvântului. Este de altfel şi cam singura care nu sparge propoziţia cu un sughiţ epiglotal de fiecare dată când este pronunţată. Accentita, agravată de prostie, este responsabilă şi pentru apariţia formei de plural “mingii”, o dublă crimă, ortografică şi fonetică. Accentita este boala care face ca aproape toate numele proprii cu iz exotic să fie pronunţate complet aiurea la radio, TV sau prin podcast-uri.

De altfel, boala e atât de contagioasă, încât de cele mai multe ori îţi dai seama că o ai numai după ce ajungi într-un mediu în care oamenii îşi controlează puţin debitul verbal. Aşa am observat câteva ciudăţenii la propriul discurs, printre care şi o formă a naibii de oltenească a cuvântului “caisă” la care, asemenea cuvântului coinac, nu voi renunţa complet, în afara prezentărilor şi a mediului profesional. De ce nu mă simt obligat să renunţ? Pentru simplul motiv că accentul în limba română este în continuare o chestiune haotică, una care-ţi permite să consideri “regionalisme” sau, mai grav, licenţe poetice, nişte forme care n-au nicio legătură cu etimologia sau logica.

Nu, nu există o regulă cu accentuarea penultimei silabe, a silabei din mijloc, cel puţin nu una care să ne ajute în dezbatere. Există o frecvenţă mai ridicată a accentelor plasate pe ultima sau penultima silabă, dar accentul în limba română este liber, nefiind determinat de structura cuvântului. De-asta mulţi vorbitori de limba maghiară au probleme cu adaptarea accentului care, dincolo de Tisa, cade pe prima silabă. Mai mult chiar, deşi nu avem reguli foarte stricte, în limba română există totuşi forme pe care Academia le consideră “inculte”, dar care au acaparat de ani de zile vorbirea zilnică şi care par oricum mult mai coerente decât formele oficiale.

Accentul incult
(Un alt caz
în care limba franceză a pierdut o bătălie în faţa pronunţiei naturale. Sursa: DOOM 2)

Totuşi, în cazul foneticii şi al fonologiei, câteva reguli ar trebui impuse. Nu de alta, dar există seturi întregi de cuvinte (omografe) a căror pronunţie depinde de accent. Poate că nu o să întâlniţi prea mulţi oameni care nu ştiu diferenţa dintre o companie militară şi compania de prieteni, sau dintre o fată veselă şi vesela din chiuvetă. O să vedeţi însă multe persoane publice folosind vomitiva expresie diaspóra şi, mai nou, dubioasa formă “metafóră”. Şi da, o să râdeţi când persoane educate şi coerente vor accentua greşit oraşul Şelimbăr, dar nu o să mai fie la fel de amuzant când vom vorbi cu toţii ca într-un clip al lui Alex Velea.

Într-o perioadă în care mulţi jurnalişti n-au nici cea mai mică urmă de responsabilitate sau pregătire profesională şi în care o mână de puştani dislalici (de când voiam să folosesc cuvântul ăsta) fac legea pe YouTube, şansele ca limba să se deprecieze masiv la nivel de pronunţie sunt mari. Să nu uităm că vorbim încă de o limbă nehotărâtă şi pe alocuri agrară, care de-abia acum începe să-şi înţeleagă nevoia de evoluţie. Limba română nu e un dialect anglo-saxon: aici accentul lui Chandler Bing din Friends te face să pari un sociopat dintr-un sat de munte, nu un manager şarmant.

Reguli de accentuare? Greu de impus într-o limbă care nu-şi recunoaşte dialectele din interiorul graniţelor. Am putea însă să ne punem de acord că, dacă într-o cameră de 20 de oameni care cântă în cor, tu eşti ăla care bagă partea de rap, ceva e în neregulă. Cu alte cuvinte, urmând exemplul altor popoare: dacă sună bine în propoziţie, atunci aşa ar trebui accentuat. Dacă nu, poate ar fi mai bine să nu îl spunem atât de des în “publíc”.

P.S: Vă mai amintiţi poezia lui Gheorghe Sion, sugestiv intitulată “Limba românească“? Coşmarul ăla simpatic care începea cu “Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim…“. Nu? Aparent nici redacţia RTV.

Tarkovski, frate!

Posted by on 26 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Trecând recent pe lângă un chioşc de ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).

Scuze?

Posted by on 28 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum trei ani, cand lumea izbucnea in aplauze la adresa “mentalitatii japoneze” am scris un articol care a iritat cativa fani ai poporului asiatic…

Desi le apreciam curajul si pasiunea pentru a sta in mijlocul tsunami-ului si a astepta instructiuni, am considerat la momentul respectiv ca pasivitatea respectuoasa a japonezilor nu era cel mai bun model de urmat. Argumentam atunci ca normele respectate cu sfintenie si sacrificiul de sine sunt admirabile, dar lucreaza impotriva instinctului. Intre timp insa, am descoperit ceva in ritualul japonez care mi se pare cu adevarat demn de cercetat si urmat. Nu, nu am facut brusc o pasiune pentru hentai. Vorbesc despre cultura scuzelor, o bucatica de cultura japoneza care-si face cu greu loc in stirile internationale.

Citeam recent despre cazul unui mare compozitor surd japonez care s-a dovedit a nu fi nici mare compozitor si nici surd (da, stiu, suna ca un episod din Seinfeld). Ei bine, primul care a iesit sa-si ceara scuze public a fost omul care l-a ajutat pe “artist” sa-si scrie operele, din umbra. Un om numai partial vinovat pentru intreaga inselatorie. Cum si-a cerut scuze? Pe blog, prin telefon, pe Facebook? Nu, a strans peste o suta de jurnalisti intr-un hotel si si-a cerut scuze pentru toate mizeriile comise atat de el, cat si de cel pe care l-a sprijinit. Scuze fata de oamenii care au fost atinsi indirect de inselatorie si asa mai departe. Conferinta a urmat un ritual al scuzelor bine stabilit de societatea japoneza: confesiune, urmata de auto-flagelare publica si apoi de supunerea la judecata publicului. Mai mult, pana sa se ajunga la confesiunea marelui vinovat din scandal, si-au cerut scuze public oameni care n-aveau nici cea mai vaga idee ce se intamplase, dar care propagasera indirect o minciuna.

Cam atat de extinsa e cultura scuzelor in societatea japoneza. Sigur, e tot un ritual, dar e unul cu un impact puternic asupra mentalului colectiv. Ai gresit, iti recunosti greseala si te supui (cu capul plecat) judecatii. La finalul anului, sefii companiilor vin sa-si ceara scuze fata de angajati si investitori pentru pierderile financiare. Cercetatorii isi cer scuze pentru folosirea materialelor altor cercetatori, iar politicienii plang public si demisioneaza pentru ca au folosit gresit fonduri publice (gresit, nu ilegal!). Sunt si destule cazuri de sinucideri care au urmat unor astfel de ceremonii ale “dezonorarii”, unele cu greutate istorica. Japonia nu este singura in exercitiul asta (Hong Kong-ul are si el un ritual aparte), dar extrema pare sa apartina intr-adevar tarilor asiatice unde cuvantul “onoare” isi pastreaza inca sensul.


Plecaciunea care anunta o demisie. Un prim ministru dezonorat isi anunta retragerea.

Cuvinte precum “scuze”, “am gresit” sau “imi pare rau” nu au aceeasi greutate peste tot. Pentru unii, admiterea tacita a vinovatiei si recunoasterea greselii pot face diferenta dintre viata si moarte. Cazul lui Albert Speer, prim arhitect si ministru al Germaniei in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este cunoscut. Denumit de istorici “nazistul care si-a cerut scuze“, Speer a scapat cu viata din procesul de la Nurnberg si a fost eliberat dupa aproape 20 de ani de inchisoare (pentru ca ulterior sa-si recapete averea, sa scrie cateva carti de succes si sa traiasca pana la 76 de ani). Da, Speer a convins o sala intreaga ca nu stia despre Holocaust (era imposibil sa nu stie) si si-a facut “mea culpa” pentru sustinerea regimului nazist si pentru “prostia lui”. A marturisit cat a vrut sa marturiseasca, s-a autoflagelat ca la carte si apoi s-a lasat la mana judecatorilor. Daca de crimele de razboi n-a scapat, faptul ca scuza lui a parut sincera si ca, in ultimele zile ale razboiului a facut eforturi pentru a salva ce mai ramasese din Germania, i-au permis sa traiasca. Cu un an jumatate in urma, firma fiului lui era “in carti” pentru noul plan urbanistic al Bucurestiului. Se pare deci ca scuzele bine plasate au un impact destul de puternic, chiar daca vin de la oameni care si-ar repeta fara remuscari greselile. Sigur cazul lui Speer e discutabil (actiunile lui post-eliberare sugereaza un regret real), dar este stiut faptul ca scuzele pot avea un impact fenomenal in orice sala de judecata.

Ai zice ca exista situatii in care nicio cantitate de scuze nu va face diferenta si in care parerea de rau nu va inlocui vietile sau oportunitatile pierdute. Totusi, asa cum am vazut mai sus, chiar si atunci, o scuza bine plasata si o cantitate suficienta de cenusa turnata in cap il pot salva pe vinovat. Din pacate, in Romania exista o vorba: cu scuze omori omul. Asta e si motivul pentru care ai nostri se feresc de scuze mai rau ca extremistii de ratiune. La noi asumarile (fie ele si verbale) si parerile de rau sunt mai rare decat analizele politice coerente. Si lucrul asta e vizibil nu numai pentru noi, dar si pentru ochii curiosi care ne privesc din afara tarii.

Ultimul an ne-a adus o avalansa de arestari si condamnari care au aruncat dupa gratii o cohorta de personaje odioase pe care putini mai sperau sa le vada in dungi. Acum, sa facem un efort de memorie: cate dintre ele si-au recunoscut vina? Nu, nu cate dintre ele au indrugat aiureli de tip “Dumnezeu sa ne judece” sau “Daca sunt vinovat, merit sa…”. Cati dintre oamenii pe care-i vedem plimbati cu duba pe la DNA, cu dosare de sute de pagini si dovezi incontestabile ale vinovatiei au iesit public sa spuna “Am gresit, am fost lacom si prost si am furat din banii vostri. Merit tot ce mi se intampla!”. Atat. Daca ar fi spus asta in sala de judecata, poate si-ar mai fi micsorat pedepsele si asa mici.

Au fost maxim 4-5 indivizi care si-au recunoscut faptele. Mai toti au facut-o la sfatul avocatilor si dupa ce li s-a comunicat deja verdictul. Nu s-a vazut vreo picatura de regret, fie si disimulata, in atitudinea lor (sa nu-mi spuneti ca Dorin si Alin Cocos plang acum pentru ca s-au pisat la un moment dat pe Constitutie). Sigur ca scuza in sine implica si speranta la o recompensa sau la o micsorare a pedepsei. Nu te poti astepta ca oameni care tin zeci de tablouri valoroase ascunse in pereti sa cunoasca insemnatatea cuvantului onoare. Totusi, scuza implica o constientizare si o acceptare a vinovatiei. Implica o urma de remuscare, chiar daca nu e urmata de schimbare. Odata ce-ti ceri scuze, chiar daca nu regreti cu adevarat cele intamplate, stii ca ai facut ceva rau. Admiti ca esti un infractor si atitudinea de putoi sfidator nu mai are dreptul sa existe, cel putin pentru o perioada.

Nu cred ca ne vom insanatosi ca societate atunci cand “nu va mai fura nimeni” pentru ca sunt convins ca asa ceva nu e posibil (si nici nu stiu vreo tara unde sa se intample asta). Voi sti insa ca lucrurile merg in directia buna cand un viitor puscarias va convoca o conferinta de presa doar pentru a le spune celor care l-au ales si învestit in functie ca a gresit. A gresit, merita sa sufere pentru asta si se lasa la mana celor carora le-a inselat increderea si asteptarile. Scuze si atat.

P.S: Sa nu uitam totusi ca japonezii inca nu si-au cerut suficiente scuze pentru masacrele si violurile de care s-au facut responsabili in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Altfel, pe un cu totul alt ton si de data asta fara scuze, reteaua de magazine H&M a fost tinta unei glume cel putin simpatice (si cel mult costisitoare).

Sa te imbraci…bine

Posted by on 25 Mar 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Copil fiind, cu geci de fas ma imbracam…

Chiar daca intre timp am renuntat la adidasii cu beculete, ani de zile m-au urmarit cuvintele intelepte ale mamei: “Sa te imbraci bine!”. Desigur, nu numai purtatoarea mea de grija arbora sloganul asta. In indepartatii ani 90′, cu aceste patru cuvinte incepea cantecul amazoanelor cu plozi rasfatati. Spusa din reflex sau cu reala ingrijorare, fraza este extrem de intalnita si in anul 14, dupa Y2K. Fie ca iesi pana la colt, fie ca mergi la un interviu, e important sa te…imbraci bine.

Din pacate, sa te imbraci “bine” nu inseamna sa te imbraci cu gust, ci, in cel mai bun caz, sa te imbraci adecvat. De multe ori insa, inseamna fix ce insemna si sub comunism, adica:  “sa nu-ti fie frig, mama!” sau “sa iei ceva pe tine!”. Scopul hainelor e pur utilitar in fraza asta. E frig? Iei o geaca groasa. E cald? Iei o geaca groasa, pentru ca s-ar putea sa fie iar frig. In plus, mai exista si spinoasa problema a curentului care ti-o trage mai des decat politicienii socialisti. Oricum ar fi, confortul fiziologic si psihologic este singurul lucru care conteaza…si mai putin faptul ca ai asortat o geaca portocalie cu niste manusi grena (culoare altfel invizibila pentru barbati).

Pana sa intru mai adanc in problema, as mentiona ca autorul acestui blog este printre cele mai putin indicate persoane sa dea sfaturi. In ciuda faptului ca purtatoarea de grija amintita a incercat sa ma faca sa ma imbrac chiar “bine”, logica elementara mi-a ocolit mult timp alegerile. Ca orice copil simteam nevoia sa fiu remarcat. Desi geaca mea cu doua feţe era mai putin tipatoare ca sapca cu ventilator a colegului, n-as fi luat coronita pentru bun gust. Mai tarziu, grasut si metalist fiind, am decis sa ma imbrac in culori inchise. Prin culori inchise am inteles multa vreme blugi negri asortati cu tricouri negre sau blugi negri decorati cu bluze gri, in zilele mai vesele. Slabind in ultimii ani, am trecut razant prin zona hipsterica pentru a ajunge la ceva ce ar putea fi catalogat cu maxim entuziasm drept “casual”. Cu alte cuvinte, sunt greu de remarcat, usor de uitat si putin calificat…sa vorbesc despre moda.

Cu toate astea, pot sa remarc, ca orice posesor de retina, ca ai nostri concetateni se imbraca cel putin dubios, indiferent de sex. Stiu ca nu e o tendinta romaneasca si ca odata ce vezi cateva tinere britanice sau nemtoaice “in elementul lor” incepi sa crezi pitiponceala romaneasca e varianta light a otravii. Totusi, daca-i intrebi pe micii anarhisti din vest de ce se imbraca zilnic ca la parada gay, o sa-ti dea acelasi raspuns: pentru ca nu-mi pasa cum sunt perceput si vreau sa ma simt bine! Aha, greu de crezut…dar sa zicem. Problema e ca ai nostri se imbraca “asa” in mod intentionat. In virtutea unui orientalism pe care istoria nu ni-l neaga, combinatia stridenta si fixatia pentru “firme cunoscute” sunt metodele preferate de epatare. Cele doua curente sunt violent contrastate de garderobele sforaitoare izvorate din obsesia pentru “a te imbraca” bine si a fi pregatit pentru “orice”.

De ce spun ca multi romani se imbraca dubios? Nu din cauza vreunui trend terifiant precum salvarii de tip “Hammer Pants”, cizmele UGG sau papucii Crocs. Epidemiile de urat au lasat destule victime si prin alte parti. Romanii se imbraca dubios nu neaparat pentru ca ignora deliberat niste norme. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca inlocuiesc normele amintite cu “viziunea proprie” asupra a ceea ce e acceptabil si au pretentia sa fie respectati pentru asta. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca nu inteleg corect ideea de context si de mesaj vizual. Se imbraca dubios pentru ca li se pare in regula sa vina in maieuri cu gaurele la interviuri si sa iasa in trening la cumparaturi, chiar si atunci cand supermarketul e in celalalt colt al orasului. Romanii se imbraca dubios pentru ca, desi nu e nimic in neregula sa porti ce vrei, cand vrei, e total gresit sa comentezi alegerile altora atunci ale tale sunt o insulta abstracta.

Fizz
(Editare bazata pe imaginea asta)

Iti plac poncho-urile in cinci culori si sacourile in carouri curcubeu? Nicio problema. S-ar putea sa-ti stea bine in ele si nu te opreste nimeni sa le porti, dar nici nu face scandal daca lumea nu le gaseste acceptabile. Asuma-ti raspunderea pentru propriile alegeri vestimentare. Daca ai fusta de trei centimetri si decolteul pana la buric, nu tine discursuri despre cum barbatii romani n-au pic de bun simt. Un om decent se abtine pana la un punct, punct in care impulsul biologic preia carma. Ca barbat, e in regula sa nu porti ceas la mana, sa te incomodeze sau sa nu te atraga. Dar ramane valabil ca ceasul e o bijuterie social acceptabila indiferent de situatie, una cu traditie reala (trecem peste butoni, acele de cravata si notele de eleganta impuse de context). Daca porti ditamai lantul si doua ghiuluri, nu face misto de aia cu ceas si nu le spune ca “tu ai celular”. Indiferent de cat de finut e inelul si cat esti de emotional atasat de lant, un ceas de calitate va fi intotdeauna mai elegant. Daca ai si doua trei notiuni de orologerie si faci diferenta dintre Patek Philippe si FILA, ai cu siguranta un atu in anumite cercuri (presupunand ca vrei sa faci parte din ele).

Da, chiar exista cateva reguli care apar in asa zisele manuale de stil, dar si in mentalul colectivului educat. Din pacate, nu sunt capabil sa enumar prea multe si cred ca nici nu-mi permit financiar sa le respect. Ca idee insa, cred ca am fi cu totii mai putin chinuiti vizual, daca lumea ar gravita mai mult spre terenul de mijloc dintre “moda” si “sa te imbraci bine”. Cu alte cuvinte, lucrurile ar sta altfel daca oamenii n-ar mai incerca sa cucereasca varfuri despre care nu stiu nimic (Haute Couture-ul, de exemplu) si daca ar inceta sa se echipeze pentru o coada la paine imaginara. Nu de alta dar, daca pentru eleganta e nevoie de ceva bani si de putin studiu, bunul simt nu te arde atat de tare la buzunar. Nu acum cand exista haine “de firma” la pret de tricouri chinezesti. Nu cand bluzele cu paiete nu mai sunt norma in magazine, ci raritatea. Sigur, nu poti avea mega pretentii de la C&A sau H&M, dar daca depui un minim efort, in ambele magazine poti gasi articole la preturi decente, mai mult decat purtabile.

Cele doua marci sunt simple exemple si, daca stai intr-un orasel de provincie sau intr-o zona rurala, s-ar putea ca sugestiile de genul asta sa nu insemne nimic. Chiar si asa, nu te impiedica nimeni sa ai acasa o pereche de pantofi dintr-un material decent, un costum intr-o culoare sobra, cativa blugi care nu dorm sub talie si o bluza care nu striga “violator!”. Nu de alta, dar daca n-ai 16 ani, e de presupus ca vei trece prin cateva situatii in care felul in care te imbraci va spune celorlalti ceva despre tine. In cazul asta, altii vor fi tot oameni cu discernamant, nu pusti de clasa a zecea. Exista deci momente in care trebuie sa te imbraci atat adecvat situatiei, cat si adecvat varstei. Mai mult, dupa o vreme, e mai mult decat necesar sa faci cateva investitii in garderoba, mai ales daca ti le permiti. E semn de maturitate si nu strica nici la perceptie.

Nu-mi dau seama cat anume e vina designerilor romani pentru raspandirea unor stiluri ca ”Suparat si Bine Imbracat” sau “Dristor Kebap”, dar in mod sigur exista vinovati si in randurile lor. La fel cum exista vinovati si in randul vedetelor de carton pentru care movul si rozul merg senzational pe aceeasi fusta. Vinovati se gasesc cu siguranta si in randul primelor valuri de hipsteri (pentru ca nu cred ca mai exista vreo categorie definibila asa). Ii stiti. Baietii si fetele alea care reuseau nu doar sa insulte bunul gust contemporan, dar jigneau concomitent si sensibilitatea modei interbelice. Una sa te simti relaxat, sa porti un tricou cu mesaj si niste blugi largi cand iesi la o bere. Alta e sa te imbraci ca o baliza de semnalizare intr-un ocean de normalitate si sa te plangi ca nu esti remarcat.

In final, ramane totusi o intrebare, mereu aceeasi. Cine defineste “normalitatea”? Cine defineste stilurile acceptabile si moda actuala? In mod sigur nu un blogger pentru care blugii si camasile sunt standardul elegantei citadine. Clar nu jurnalistii de moda, mai preocupati de ridicat in slavi anonimi, decat de educat publicul. Foarte probabil ca nici designerii care isi pun modelele sa defileze cu pisici pe post de genunchiere si morcovi varati in nas. As zice ca, din moment ce hainele sunt o puternica marca sociala, categoria la care aspiri iti defineste standardul. Prin urmare, daca ai 35 de ani si inca iti mai porti tricoul cu “FBI”, vei fi un adevarat “fashion icon” printre adolescenti.

Stiu ca postul asta va irita pe multi si ca, oricat mi-as dori sa n-o fac, am emis judecati. Din pacate, subiectivitatea e inevitabila cand vine vorba de simturi. Din fericire parerile coincid de multe ori cand vine vorba de bunul simt. Cu alte cuvinte, daca 9 din 10 oameni isi pun ochelarii de soare cand faci parada modei pe bulevard, ai primul indiciu ca nu te-ai imbracat chiar…bine.

P.S: Cum spuneam si in prima parte a articolului, romanii inca mai au pana sa atinga varfurile observate prin alte tari, dar le-au depasit cu siguranta pe cele care tin de modestie.

Cu frica-n san…

Posted by on 31 Oct 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Avand viteza de reactie a unui melc ninja, ajung foarte rar sa comentez evenimente “curente”.

Mai mult, in ultima vreme am rontait subiecte care aveau deja statut de amintire. La cat sunt de “vintage”, ma mir ca nu ma citesc mai multi hipsteri. Fiti insa pe pace: nu o sa scriu despre maidanezi! In editia de astazi, voi infiera cu manie imperialista tortionarii si dubiosul proces care li se pregateste. In toata mocirla mediatica iscata in jurul lui Visinescu, Ion Ficior si a altor scelerati, imi pare ca s-au omis cateva detalii. Unul dintre ele ar fi ca, indiferent de rezultatul procesului, oamenii astia nu vor plati cu-adevarat. Da, stiu, merit sa sparg seminte cu Eugenia Voda pentru fraza asta.

Sincer, nu cred ca sunt multi oameni care sa gaseasca vreo calitate inculpatilor. Da, chiar si la 90 de ani, stafiile comuniste trebuie sa plateasca. E cumva aceeasi logica care a alimentat si contestata vanatoare de nazisti. E gresita? Nu chiar. E doar gresit aplicata. Fostii tortionari trebuie sa plateasca fie si numai pentru a da un exemplu. La fel s-a intamplat si cu multi membri din esaloanele doi si trei ale partidului nazist. Spre deosebire insa de vanatoarea de nazisti, in “marea revelatie” romaneasca lipseste un element cheie: frica. Nici Visinescu, nici Ficior nu au trait nimic din ce au trait fostii ofiteri ai Reich-ului. Nu au stat zeci de ani cu teama ca oameni pe care nu-i cunosc le vor cere sa plateasca pentru fapte pe care nu le recunosc.

Da, stiu ca vanatoarea de nazisti nu e un exemplu tocmai corect. Multe figuri proeminente au scapat sau au fost adoptate de americani, iar statul evreu a procedat poate abuziv. Vanatoarea de comunisti este insa un exemplu si mai prost, vinovatii zambindu-ne inca de la putere sau din umbra, hraniti de confortul unei vieti indestulate. Putem folosi insa vanatoarea de nazisti drept exemplu de lege a talionului aplicata.

Infometarile, bataile si umilintele erau  la ordinea zilei atat in inchisorile naziste, cat si in cele comuniste. Nu ele erau insa ciocanul care distrugea definitiv spiritul uman. Dupa ani de tortura, multi prizonieri politici se obisnuisera cu durerea, sau pur si simplu nu o mai puteau simti fizic. Frica insa, teroarea constanta…iata ceva capabil sa amuteasca orice luptator. Cruda anticipatie care i-a facut pe multi sa-si toarne prietenii si sa-si renege propriile familii. Tensiunea “orwelliana” care ar fi putut transforma orice gentleman inr-un monstru, numai pentru a fi “lasat in pace”.


(Sursa imaginii)

De-asta e greu sa intorci obrazul cand oamenii din spatele unui astfel de regim cer sa fie…lasati in pace. O buna parte din nazistii care au ”scapat” au simtit, fie si temporar, frica pe care o simteau victimele lor. S-au intrebat ce se va alege de familiile si numele lor, in cazul in care sunt gasiti vinovati. Multi dintre teroristii ultimei decade au trait cu frica torturilor CIA. Desi condamnabil la nivel uman, comportamentul revansard are o minima justificare aici. Daca cineva omoara un om, nicio alta crima nu-l va aduce inapoi. Nici hotiile sau distrugerile de bunuri nu pot fi reparate prin alte hotii si distrugeri. In astfel de cazuri, lipsirea de libertate a vinovatului este suficienta. Nu mai e nevoie de o stigmatizare ulterioara.

In cazul torturii si a rapirii demnitatii insa, consecintele actiunilor proprii sunt rar intelese de catre cei care le promoveaza. Brutele frustrate din spatele anilor de distrugere sistematica isi gasesc deseori justificari. Ei ascultau ordine. Asa a fost perioada!  Imi e clar ca, nici macar la varsta la care o urma de “intelepciune” ar fi trebuit sa apara cumva, Visinescu si ai lui n-au inteles nimic. E putin probabil sa o faca de-acum inainte, dupa niste vieti linistite si cu maxim 2-3 ani de viata ramasi. E putin probabil sa simta zilnic fiori reci pe sira spinarii si sa se intrebe: Ce o sa-mi mai faca? Ce vor de la mine? Ce le-am facut? De ce? 

Visinescu, Ficior si altii ca ei nu au platit si nu vor plati, indiferent de verdictul asa-zisului proces. Mai mult, incompetenta mass-media le da posibilitatea de a se autovictimiza. Mosuletul care ameninta cu pumnul un jurnalist nu este un batranel hartuit, ci un fost tortionar care-si doreste sa fi fost ceva mai tanar. Oricum, e remarcabil ca, la 30 de ani dupa primele carti ale lui Goma si la 12 ani dupa Lexiconul Negru, jurnalistii romani inca se comporta de parca acum aud prima data de comunism. O dovada in plus ca tortionarii romani nu au fost si nu vor fi transformati in exemple (sau macar in precedente juridice). Lasam iar cale libera repetarii istoriei, cum am lasat si dupa mineriade.

Baietii care ascultau ordine imaginare, care taiau si spanzurau in puscarii nu trebuiau torturati sau executati. Ar fi fost prea usor. Asa cum am spus, ei nu se fac vinovati numai de abuzuri fizice. Nu, Visinescu, Ficior si ai lor se fac vinovati de frica, de pura teroare. S-au facut si se fac vinovati de handicaparea unei intregi generatii si in timp, a unui intreg ”popor”. Actiunile lor au creat o clasa de animale a caror existenta a dezechilibrat lantul trofic. Din cauza lor am pierdut valori pe care nu ni le mai putem asuma. Fiindca Iliescu. Pentru ca Voiculescu. Din cauza de Herta Muller. De-aia merita Visinescu si Ficior sa plateasca.

P.S: Pentru ca are atat referinte la tortionari si nazisti, cat si cuvantul “frica”, articolul asta se poate considera un episod special de Halloween.

Next»