Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Agregatoare de Pretenții

Posted by on 22 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Cu decenii în urmă, ai fi spus că puține meserii sunt mai nesuferite decât cea de “critic”. Din păcate, în epoca recenziilor agramate și a steluțelor colorate, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă la începutul anilor 2000 diatribele criticilor începuseră să fie înlocuite de vocea publicului, Internetul a reușit cumva să valideze prostia contagioasă a celor cu prea puține studii pentru a-și susține opinia și prea puțin talent pentru a o aplica. Sigur, vocea publicului a venit în multe domenii și cu o moarte a expertizei, cocoțată pe valuri de imbecilitate colectivă. În divertisment însă și în ceea ce numim artă în general, selecția unor bufoni fandosiți pentru a reprezenta “opinia populară” nu a făcut decât să întrețină artiștii de mucava.

Una dintre plăgile care au chinuit visele și vânzările multor creatori a fost creșterea în popularitate a agregatoarelor de recenzii, în special a celor “profesioniste”. Vorbim despre acele site-ulețe iritante care, în loc să-ți spună ce cred cei care au jucat jocul, consumat produsul sau văzut filmul, îți spun ce cred oamenii invitați la lansare de producător sau cei pe care agenția de PR nu-i suportă, motiv pentru care o înjură. Aici ar fi multe exemple de dat, de la site-urile generaliste de tip Metacritic, până la Imdb, GameRankings sau Goodreads. Din fericire pentru site-urile amintite, amestecul opiniei populare cu cea a criticilor de specialitate face lucrurile mai clare pentru internautul debusolat.

Există însă un site împotriva căruia am de ceva vreme o problemă personală: Rotten Tomatoes. Început cu ani în urmă ca un agregator de recenzii cinematografice, site-ul și-a schimbat algoritmul și deținătorii de câteva ori în ultima vreme, fără însă a-și corecta metehnele. Deși între timp a apărut și un așa zis scor al “publicului”, Rotten Tomatoes s-a bazat deseori pe părerile unor critici de carton, pe clișee animate sau pe autori ai unor bloguri dubioase, al căror merit principal a fost de multe ori viteza publicării. Sigur că printre ei s-au găsit și voci culte și interesante și sigur că multe din filmele declarate “putrede” de site chiar au fost proaste, însă același site a îngropat și multe francize cu potențial.

O să mă întrebați ce vină are RT pentru îngroparea unor francize. Cel mult, ai spune că e vina criticilor sus amintiți. Nu chiar. Autorii și redactorii site-ului au înotat în oala propriilor aberații de câte ori au avut ocazia, transformând “neutralitatea” într-o glumă. Cu alte cuvinte, dacă trei oameni și algoritmul lor sărăcuț au spus că un film e prost, atunci redactorii au făcut tot posibilul ca el să fie perceput ca atare. Rotten Tomatoes e un site citat de Wikipedia, dar și de mulți critici locali. E un site cu influență, unul de care mulți țin cont când se duc la cinematograf. Știu, pare un scenariu tras de păr, dar până acum vreo trei-patru ani, eram printre ei. Neavând extrem de mult timp pentru cinematografe, dar plătind vreo 2-3 bilete la ele lunar, primul site pe care-l consultam atunci când eram în dubii era… exact, Rotten Tomatoes.

Probleme cu scorurile și recomandările erau și atunci și au fost și cu zece ani în urmă. În ultima vreme însă, scorurile afișate pe site, fie că sunt de la “masa de critici” (All Critics), fie de la cei considerați selecți (Cream of the Crop sau Top Critics) nu par să aibă vreo legătură cu filmele vizionate. Motivele sunt ușor de bănuit, de la recenzii plătite înainte de lansare, recenzii care popularizează hipsterismele Hollywood-ului, până la inundația de articole scrise prea repede de oameni foarte frustrați sau prea prost de oameni foarte înceți. Totul, condimentat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Criticul X vede pe site recenziile existente și, deși știe că părerea lui ar putea schimba nota, termenele limită, lenea sau nesimțirea îl fac să scrie ceva ce se pliază perfect pe părerile deja publicate.

Când e vorba despre o experiență de maxim două ore pe care nu stai să o rumegi două săptămâni (nu faci asta nici pentru un film considerat “de artă”, dar pentru o producție Hollywood), părerea celui mai titrat site contează. Nu de alta, dar poate pe IMDB, un loc unde “grămada” pare să dea sfaturi mai bune decât elita, agregarea de recenzii durează. La fel și în cercurile tale de social media sau pe blogurile pe care le urmărești, unde oamenii așteaptă puțin până să scrie zeci de pagini. Publicul obișnuit dă banii pe bilet la lansare sau după, nu e invitat cu două săptămâni înainte pentru a spune că filmul e o mizerie, deși pe tot parcursul vizionării a stat și a mâncat pufuleți.

Practic, sunt zeci de filme unde frustrările artistice ale unora și lipsa altora de verticalitate au afectat notele inițiale și finale ale unui film. De altfel, mulți dintre amatorii cu pretenții de critici, dornici și ei să ajungă la festinul cu pișcoturi al elitelor, au preferat să arunce rapid cu rahat într-un film sau, din contră, să-l laude necondiționat, la fel ca mentorii lor. Asta până când opinia publicului și încasările (un criteriu obiectiv, până la urmă) l-au readus la suprafață.

Nu poți să dai 20% (inițial 7%) lui Transcendence, dar să dai 67% mizeriei numite Lucy, deși notele publicului sunt apropiate. Incoerența de care a fost acuzat Transcendence, un film inspirat totuși din scrierile lui Kurzweil, se transformă în prostie și amatorism în cazul lui Lucy. Dar n-am vrea să-l jignim pe Luc Besson, nu? El nu poate fi trimis la culcare cu un 0%. Nu poți să spui că te-ai bucurat sincer la viziunea comunistoidă a lui Elysium (67%), dar că Chappie al aceluiași regizor a fost cea mai mare mizerie a anului următor (32%). Deja discuția despre standarde duble nu își mai are rostul.

Nu poți să spui că Suicide Squad e cel mai prost film inspirat din benzi desenate și să-l omori cu 25%, dar să afirmi că un film subțirel, doldora de efecte strălucitoare și cu un mesaj social pueril merită 90% (Captain America: Civil War – dacă nu l-ați văzut, ați pierdut capodopera anului, după Rotten Tomatoes). De fapt, mai toate filmele care pornesc din universul DC Comics pleacă din start cu un handicap în ochii criticilor, pe când cele Marvel sunt candidate la preamărire. Din nefericire, tendința asta nu se oprește la filmele cu supereroi. Hail, Caesar! a fost un film plin de referințe mișto la epoca McCarthy, regizat de frații Coen, dar tot Hail, Caesar! a fost și un căcat de film care a făcut jumătate de sală să se ridice și să plece după 30 de minute. Deși nu a cumpărat nimeni DVD-urile, iar publicul a fost profund dezamăgit (inclusiv Wikipedia notează asta), agregatoarele de recenzii încă îl consideră o capodoperă.

Warcraft, Assassin’s Creed și multe altele și-au pierdut deja șansa la o continuare. Filme bune? Nu chiar, dar sunt filme digerabile, acceptate de fanii francizelor din care s-au inspirat. Sunt filme mediocre, dar cu potențial pentru mai mult, nu catastrofe. Să ne amintim totuși că am trăit anii ’90, când aproape toate simfoniile vizuale ale lui Steven Seagal ajungeau pe marile ecrane.

(Toate filmele astea au avut la un moment dat 100% pe RT, iar Zootopia, o animație drăguță, dar cu o coloană sonoră oribilă, încă are 98%. Sursa: Disney Film Facts)

Mai grave sunt scorurile date pe vechiul principiu “să nu se supere nimeni”. Filme care nu trezesc nimic nicicui sunt validate cu un generos 60% pe site pentru că… actori și studiouri mari, buget sănătos de PR. Să mai dea și altă dată invitații gratis, că-s scumpe biletele. Altfel, filme cu indivizi care sunt în general dezagreați de Hollywood sau de mediul online ajung să nu mai încaseze nimic (a se vedea ultimul film al lui Shia LaBeouf, un om care nici nu face efortul de a fi plăcut). Asta nu ar fi până la o problemă, dacă articolele existente n-ar sugera faptul că nimeni nu pare să fi văzut respectivele filme, deși toți au o problemă cu ele.

Nu mai spun ce se întâmplă atunci când, iritat de vreo remarcă tembelă, încerci să și citești textele care transformă filme acceptabile în dezastre culturale. Multe sunt bine scrise, însă conținutul intră în două categorii mari. Prima este cea în care lipsa de cultură cinematografică (literară, vizuală și așa mai departe) duce inevitabil la spoiler-e (dureroase în cazul unor avanpremiere). A doua este cea în care conținutul efectiv lipsește, autorul vorbind despre actori, casa producătoare și despre cât s-a muncit la producție. Asta dacă nu e cumva vreun stângist pierdut în peisaj, obsedat de lipsa personajelor de culoare și transgender. Cu alte cuvinte: niciun câștig pentru cei care caută o simplă părere de tip “mi-a plăcut” sau “m-a enervat”.

Au mai scris și alții pe tema filmelor devenite clasice, filme pe care Rotten Tomatoes și alte site-uri similare le-au făcut inițial praf. Concluzia e mereu aceeași: publicul (mai mult sau mai puțin educat, în funcție de film) și încasările contează pe termen lung, părerile criticilor și premiile date pe datorie mai puțin. Indiferent de algoritm. De-asta o să vă recomand ca, înainte de o ieșire la cinematograf, să vă consultați prietenii, spammerii de pe Facebook și pe taica IMDB. Glumesc. Ignorați toate trailer-ele, posterele și recenziile online și alegeți un film cu bătaie… cum dădea ProTV-ul în ’98.

P.S: Cred că ăsta e momentul în care să-mi promovez propriile eforturi în direcția criticii de film, nu-i așa? Exact, uitați un link către Taste of Cinema!

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Orzul pe gâsculiţe

Posted by on 28 Nov 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum ceva vreme, un veteran al industriei de publicitate din State se plângea că există mult prea multe branduri care ridică în slăvi tinereţea…

Dacă supraevaluarea tinereţii nu mi se pare chiar o “problemă”, soclul pe care am plasat adolescenţa e cel puţin ciudat. Nu cred că e nevoie să vă amintesc, dar trăim într-o epocă în care cărţile destinate sectorului “young adult” domină piaţa de carte (ceea ce nu-i neapărat un lucru rău), în care industria muzicală e dedicată fie adolescenţilor ignoranţi, fie celor ignoraţi şi supăraţi. O epocă în care o bună parte din filme au protagonişti puberi şi în care la câteva secunde eşti lovit de o chemare la “distracţie cu gaşca”. Toate sunt bine alimentate de glasul exploziv al Internetului şi de reţelele sociale care-ţi spun că “acum e momentul” şi că 40 de ani e noul “majorat”.

Sun ca un moş sinistru? Probabil, dar asta nu înseamnă că nu ar fi ceva de rumegat aici. Psihologii de mucava, dar şi cei cu ani de terapie în spate, spun că a te comporta ca un copil nu e deloc greşit. Din perspectiva unuia care dă des în “mintea copiiilor”, aş spune că retrasul într-o lume fără obligaţii şi fără prea multe piedici nu e un lucru rău. Dar, atenţie, vorbim despre copilărie. De altfel, nici senectutea nu ar trebui să ne sperie. Dacă am trăi într-un sistem echitabil, perspectiva unei perioade de minim 10 ani în care să putem face ce vrem, fără presiuni sociale, personale sau… hormonale ar fi în mod normal un prilej de încântare. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de copilărie, la o astfel de vârstă ai şi inteligenţa şi experienţa la purtător. Alergatul după medicamente şi supravieţuirea la limită n-ar trebui să se numere printre sporturile practicate de bătrâni.

Deci, extremele etăţii ar putea cumva să atragă. Sunt perioade fără mare putere de influenţă, dar şi fără mari responsabilităţi. Dar adolescenţa? De ce am vrea să ne retragem într-o perioadă scurtă şi nu tocmai fructuoasă, o perioadă de tranziţie în care instabilitatea hormonală şi cea emoţională se îmbină fascinant cu limitările intelectuale. O perioadă în care lumea ta este extrem de mică, motiv pentru care o poţi ocupa pe toată. Pentru unii a fost o perioadă creativă, pentru alţii una chinuitoare, dar pentru cei mai mulţi a fost o combinaţie bizară de bune şi rele, condimentate cu aşteptarea perioadei în care “o să ai banii tăi şi mediul tău”.


(Sursa: Truthfacts.com)

Da, adolescenţa are şi părţi bune, unele dintre ele derivate din cele mai puţin bune. Chiar dacă eşti născut într-o comună din România, puţin acces la Internet şi iluzia că lumea începe cu tine te pot face să creezi lucruri extraordinare. Sau te pot transforma în prototipul de adolescent, iritant şi cu opinii dubioase. Oricum, excepţii există şi nu sunt foarte puţine, mai ales în ţările mai sărace, unde la câteva luni, un adolescent încăpăţânat se mai apropie puţin de imposibil (deşi mulţi au o situaţie financiară peste medie). Majoritatea puştanilor şi puştoaicelor reuşesc însă să se menţină între cele două graniţe, având avântul unui mic revoluţionar, dar părerile despre viaţă, politică şi lume ale unui ajutor de macaragiu (nu că ar fi ceva în neregulă cu meseria asta).

Într-o familie normală, jobul adolescentului este să fie naiv şi să exploreze. Dacă ar fi să fiu nasol, aş spune că jobul adolescentului este să fie prost şi să evolueze. Adolescenţa este de fapt cam singura perioadă în care poţi fi prostovan, fără prea mari repercusiuni. Personal, şi eu şi mulţi cunoscuţi, am profitat din plin de această facilitate. Da, toţi am fost acolo, toţi ne-am crezut buricul universului dar, cert este că, oricâte premii am fi adunat şi câtă lume ne-ar fi spus că suntem grozavi, adolescenţa tot cam la asta s-a redus: o masă de trăiri şi opinii irelevante, dar necesare. Greşeala aici e tot a celor care încurajează obsesiv exprimarea publică, distribuind scrisorile deschise ale vreunui puşti pierdut sau opiniile despre politică ale celor care au citit despre mineriade în benzi desenate.

Şi totuşi, de ce dedicăm atât de mult timp şi de ce investim atât de mulţi bani în categoria asta de consumatori? Nu de alta, dar nu prea cunosc oameni blocaţi în modelul adolescentului etern care să aibă succes sau cu putere de cumpărare (mai scapă câte un Donald Trump, dar succesul în cazul lui e discutabil – în plus, nici nu-l cunosc, deci nu mi-am anulat teorema). Majoritatea oamenilor blocaţi în perioada aia a vieţii sunt cei care în generală şi liceu făceau glume proaste şi fumau în baie şi a căror “influenţă” a scăzut exponenţial odată ce lumea s-a extins dincolo de băncile şcolii. Vorbim despre oameni cu foarte puţină libertate şi putere de cumpărare, dar cu mult timp liber.

Înţeleg de ce un producător de produse fast food sau de băuturi carbogazoase ar vorbi cu adolesenţii şi cu grupa de vârstă “până în 25 de ani”, dar producătorii de maşini? Producătorii de bunuri de lux? Producătorii de produse alimentare premium? La naiba, până şi producătorii de conţinut mai serios speră să aibă un ciorchine de puştani care să dea click pe toate mizeriile lor, fără să leconsume efectiv. Unii dintre voi, părinţi probabil, mi-aţi spune că puştii din ziua de azi pun o mare presiune pe cei din jur pentru a obţine ce doresc. Şi e adevărat. Deşi cumpărătorul nu poate profita la maxim de el, ai mai multe şanse să vinzi un smartphone de ultimă generaţie unui puştan (tu fiind producătorul sau distribuitorul). Asta dacă te foloseşti exclusiv de forţa brută a reclamelor, nu şi de o strategie serioasă sau de o campanie în magazin.

Folosind “forţa brută” şi exploatând orientarea spre “cool” a puştimii (acel “vreau şi eu” care provoacă lacrimi de părinte şi carduri golite), poţi câştiga nişte vânzări imediate, dar nu vei câştiga nimic pe termen lung, iar fidelitatea va fi la ani distanţă. Să nu mai vorbim despre achiziţiile repetate. În plus, oamenii care ar fi cumpărat în alte condiţii produsul vor fi acum circumspecţi în a se asocia cu un brand pe care puştanii îl poartă în buzunar spre “skate park” (v-am spus că sunt un moş sinistru, nu?). Să luăm un exemplu contraintuitiv: consolele şi laptopurile de gaming, dar şi piaţa mai largă a jocurilor video (mai ales cele pentru PC).

Deşi stereotipurile populare le pun pe seama adolescenţilor, jocurile ca formă artă şi petrecere a timpului liber au un public a cărui medie de vârstă depăşeşte vizibil 30 de ani. Explicaţiile sunt simple, dar pentru ele am dedicată o altă serie. Să spunem totuşi că cei implicaţi în comunităţile de “modding” şi “overclocking” nu sunt tocmai tinerei, la fel cum nici gamerii “hardcore” nu au chiar 12 ani. Chiar dacă nu sunt o majoritate, oamenii ăştia merg pe un procentaj Pareto: 20% dintre cumpărători aduc 80% din profituri, cumpărând piese, accesorii şi jocuri originale.

Prin urmare, ce preferi? Un puşti care va primi consola ta de Crăciun, dacă e cuminte, sau un adult care şi-o cumpără în ziua lansării şi care în primele luni mai baga vreo 2-3000 de euro în jocuri şi accesorii? Dacă a doua categorie te interesează, încetează să mai vorbeşti cu puştanii pentru că ei vor fi oricum acolo şi vor considera “cool” orice chestie la care nu au acces direct. Marile firme deja au învăţat asta, rulând reclame şi campanii cu bugetul a câteva filme româneşti. E valabil şi pentru jocurile bazate pe microtranzacţii, unde manageriţa de 30 de ani, fără timp de pierdut, dar cu propriile nevoi de relaxare, nu va ezita să cheltuie 2-5 euro pentru a trece un nivel, pe când adolescentul plictisit şi cu o ditamai vacanţa în faţă va încerca de 3-40 de ori să-l treacă “gratuit”. Evit să aduc din nou în discuţie pirateria.

Chiar şi în România, segmentul de vârstă 25-45 este cel mai profitabil, cu atât mai mult cu cât noi, cei din el, ne chinuim să-l transformăm într-o clasă de mijloc. Pe alte meleaguri, există şi segmentul ăla de directori în retragere şi pensionari cu bani. Va mai dura până să avem unul, dar ne descurcăm cu ce avem: corporatişti de toate soiurile, mici antreprenori, oameni cu profesii liberale şi angajaţi fericiţi (adică ăia care nu se consideră corporatişti, dar sunt). Genul de oameni cărora nu le poţi vinde o valiză de lux spunându-le că îşi pot lua zborul cu ea pe litoral (reclamă reală, din păcate), dar pe care i-ai putea îmbia la un city break prin Praga, cu fix aceeaşi valiză. Tot ei sunt genul de oameni care nu-şi cumpără masini de 18 000 de euro (în rate sau cu banii jos) pentru a “retrăi bucuria de a fi tineri”. Ei sunt încă tineri, doar că-s genul de tineri care ştiu că în viaţă trebuie să mai plăteşti şi impozite şi pe care nu-i prea mai emoţionează primul sărut sau noaptea când pleacă părinţii de-acasă.

Ce am încercat cu greu să spun în articolul ăsta este că adolescenţa nu este o experienţă nefastă sau “nasoală”, ci că este pur şi simplu irelevantă pentru oricine altcineva mai puţin pentru cel care o trăieşte. Cu alte cuvinte: hai să vindem şi promovăm lucruri oamenilor care au şi banii şi discernământul pentru a le cumpăra.

P.S: Aveam de gând să aberez ceva despre patriotism, dar tocmai am primit un steguleţ cadou pentru că sunt un client fidel, aparent. Un astfel de cadou îţi schimbă fundamental perspectiva, aşa că ghinion, dragi adolescenţi…

Ceva cu mainile…

Posted by on 22 Dec 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Articolul de fata pleaca de la o fraza pe care o puteti auzi atat in corporatii, cat si in filmele porno…

Si, daca in cazul fimelor porno sunt sigur ca va descurcati, in al doilea caz merita sa deschidem discutia. Fraza problema suna banal si se poate reduce la: Vreau sa fac ceva cu mainile. Cum adica? Adica foarte simplu si fara nevoia de a sterge istoricul browser-ului. Dupa ani de zile in campul muncii, corporatisti ambitiosi, angajati fara pretentii, functionari publici, manageri cu propriul start-up, dar si bloggeri sau freelanceri simt nevoia sa abandoneze tot si sa “faca ceva concret”.

Boala “muncii pe care sa o simti” loveste in general pe la 35-40 de ani si nu tine cont de crez, sex sau de locul de munca. Dupa minim un deceniu de ars neuroni, oameni care au ajuns deja la un anumit nivel de profesionalism simt nevoia sa se dedice unor domenii care n-au nicio treaba cu pregatirea sau cu aptitudinile lor. Astfel, specialisti in marketing, publicitari, designeri, economisti, dar si programatori sau tineri manageri decid brusc ca e timpul sa-si faca propria gradina de legume bio, propriul magazin de sapunuri, de ceaiuri sau cafele sau propriul ONG prin care sa ajute copiii din Bulgaria si alte tari africane.

Unora le iese, pentru o vreme. Altora le iese atat de bine, incat afacerea se extinde, iar contactul lor cu “munca adevarata” e din ce in ce mai mic. Majoritatea insa isi sparg economiile si se intorc dezamagiti la vechile joburi, doar ca ceva mai blazati si plini pana la refuz de “lectii de viata”. Cert este ca, cel putin in orasele mari, mai toti “tinerii” profesionisti au la un moment dat revelatia asta. Mai mult, odata cu scaderea varstei de intrare in campul muncii, ea se produce din ce in ce mai devreme.

Pana si producatorii de jocuri video au simtit ca exista o piata aici si astfel au aparut opere de arta moderne precum Agricultural Simulator, TowTruck Sim, Warehouse and Logistics Simulator sau Minning Tunnel Sim. Daca e sa ne luam dupa vanzari si frecventa cu care titlurile de gen apar in oferte, realizam ca din ce in ce mai multi oameni vor sa se relaxeze dand cu mopul si sapand puturi de mare adancime, in defavoarea salvarii vreunui regat fictiv sau colonizarii unor galaxii indepartate.

 

Simulatoare

(As fi scris un articol despre asta in seria Jocurile de Alta Data,
dar v-as fi plictisit ingrozitor).

 

Am stabilit deci ca trendul exista, desi nu cred ca se mai indoia cineva de asta. La capitolul explicatii insa, am auzit tot felul de aiureli de la “criza varstei de mijloc” (care, din pacate, e un mit greu de aplicat categoriilor mentionate), pana existenta unei “chemari primordiale”. Ultima nu este complet de ignorat, avand in vedere ca al nostru creier nu s-a obisnuit complet cu ideea ca munca inseamna sa stai 8 ore pironit intr-un scaun si sa muti pixeli. Altii sustin ca pur si simplu trebuie sa-ti faci propria afacere sau sa lucrezi de acasa, lucru care nu explica de ce fenomenul apare si la oameni care au avut nu una, ci chiar mai multe afaceri de succes.

O explicatie mai credibila vine din insasi natura muncilor insirate mai sus. Dupa 15 ani de campanii premiate si vanzari reusite, specialistul in publicitate cu ce ramane? Cu amintirile altor oameni din profesie? Dar auditorul? Dar programatorul specializat, cel care depaneaza mai mult cod decat scrie? Nici macar textele bune nu traiesc mai mult de cateva zile. Pe de alta parte, bucatarul creeaza ceva la fiecare ora. Sculptorii isi testeaza indemanarea cu fiecare vas. Designerul vestimentar si croitorul isi vad ideile purtate pe strada. Pana si voluntarii in diferite ONG-uri isi vad munca rasplatita concret, prin recunostinta altora. Placerea de a ajuta reprezinta oricum mai mult decat depasirea cu trei procente a unui obiectiv fictiv. In orice caz, beneficiul concret, palpabil, este tentant, chiar daca valoarea lui materiala nu e pe masura muncii depuse.

O a doua cauza a fenomenului ar fi si aroganta, o aroganta specifica oamenilor tineri si de succes, una imposibil de evitat. Cand la 30 de ani cineva iti da 2000 de euro ca sa invarti niste cifre, e usor sa crezi ca “poti sa faci orice”. Un an si vreo patru salarii mai tarziu, realizezi ca nu poti sa faci mii de euro din cercei handmade si nici din vandut ceapa bio sau oua de preplita. Daca te prinzi ca e vina ta, experienta n-a fost in zadar. Daca te plangi ca “romanii sunt prosti si nu inteleg”, poate ca n-ai pierdut destui bani. Cunosc oameni care au plecat sa faca munca de jos prin tari straine, convinsi fiind ca, in 2-3 ani, vor avea propria firma pentru ca “ii duce capul si pot sa munceasca”. E aceeasi aroganta care-i trimite pe multi sa salveze lumea. Sunt manati de ideea ca ei, omuletii de la etajul trei, au puterea sa schimbe totul si ca incercarea de a face asta ii face speciali. Pe de alta parte, poti sa blamezi pe cineva pentru ca incearca sa ajute sau sa se ajute?

Acum ca m-am vaitat de existenta unui fenomen de a carui capcana nu am fost ferit nici eu… care ar fi solutia? Teoreticienii HR-ului de multinationala mi-ar spune ca activitatile sponsorizate de firma, team building-urile si anii sabatici pot rezolva problema. Din pacate, la fel ca autorii ipotezelor anterioare, mai toti observatorii fenomenului aleg sa omita adevarata lipsa: timpul. Daca angajatul obisnuit si-ar putea satisface nevoile financiare fara a trage de la 9 la 21 zilnic, lucrurile ar sta poate altfel. Daca, dupa opt ore de munca in conditii decente, micul manager ar putea sa uite complet de job si sa se dedice gradinaritului, lucrurile ar sta sigur altfel. Sigur ca generatiile tinere au nevoi si aspiratii care depasesc siguranta materiala, dar ele nu explica comportamentul haotic al multora si nici invidia celor din jur, atunci cand cineva chiar reuseste sa se desprinda din “campul muncii”. Contrangerile profesionale si incapacitatea de a evada au insa un cuvant greu de spus in problema.

Cand un job care nu-ti ofera satisfactia unui produs finit (fie si unul virtual) iti ocupa 90% din timp, beneficiile materiale nu prea mai au sens. Nu de alta, dar n-ai cand sa le constientizezi si, mai ales, n-ai cand sa le investesti in tine. Modelul angajatului care isi mananca pranzul la ora 20.00 si care, la finalul weekendului, sparge 10 milioane pentru a se face muci, e teribil. La fel si modelul angajatului care-si ia sapte zile de concediu pe an, pentru a-si umple wall-ul cu poze dintr-o croaziera costisitoare. Cheltuielile din frustrare, din nevoia de a demonstra ceva nedefinit, asigura inregimentarea in sistem pe termen lung… dar nu foarte lung, pentru ca sanatatea are niste limite.

Concluzia e una simpla: daca vrei sa faci ceva cu mainile, fie ca-i cofetarie, tamplarie, scriitura traditionala sau ciclism de performanta, fa-o acum! Fara disperari si angoase, fara demisii dramatice si discursuri de hipster si, mai ales, fara incercari de a-ti schimba “fundamental” viata. Ai nevoie de un singur lucru: de limite clare. De limite intre momentul si spatiul in care se sfarseste munca si cel in care incepe viata.

P.S: Discutia despre publicitate si marketing e mai larga si o voi trata pe larg intr-un alt articol, unul care trebuie sa se mai coaca putin, lucru valabil si pentru mine.

Jocurile de altadata – Declinuri Vol. 4

Posted by on 29 Sep 2014 | Tagged as: Software, Hardware, Online

Exista pe blogul asta serii pe care s-a pus praful mai rau decat pe un poster cu Van Damme…

Intr-un astfel de cufar uitat zace si seria jocurilor de alta data, un elogiu tardiv adus unor titluri care m-au marcat. Asta e si motivul pentru care am decis sa o scot de la naftalina. Desi seria are mai bine de sapte ani, in ultimii doi m-am ocupat cu declinul unor celebri producatori de jocuri video.

Am vorbit despre creatorii Heroes si Fallout, despre oamenii care ne-au adus Command & Conquer si despre cei care ne-au incantat cu Jagged Alliance. N-am uitat nici despre seriile Caesar sau Age of Empires, iar acum voi scrie cateva randuri despre jocurile adventure, un gen care a dominat piata jocurilor de pe PC de la inceputul anilor ’90.

13.Sierra Entertainment (1979 – 2008)

Ar fi de remarcat ca numele Sierra a fost reinviat recent, desi studiourile de productie au cam disparut in 1999, iar distribuitorul de jocuri Sierra a intrat din 2008 sub umbrela Activision Blizzard. Ma rog, detaliile sunt irelevante pentru cei care-si amintesc inca de epoca schimburilor de dischete. Producatori si distribuitori a caror sigla era peste tot la inceputul anilor ’90, Sierra reprezinta unul dintre cele mai influente nume din istoria jocurilor video.

Desi au activat in cam toate genurile, marele lor aport ramane cel din domeniul jocurilor de tip point’n click (graphic adventures) unde Sierra On-Line a marcat mii de monitoare. De amintit aici sunt pionierul King’s Quest, superbul Space Quest si usor obscenul Leisure Suite Larry. Nici combinatia de adventure si RPG Quest for Glory nu e de trecut cu vederea. Inovatii in termeni de grafica pre-renderizata am vazut si in uriasul (la propriu, pentru vremea respectiva) Phantasmagoria. Ca distribuitori, Sierra au avut la mana titluri precum : Half-Life, Homeworld, Empire Earth sau Aliens versus Predator 2, dar si titluri mai vechi, subapreciatul Detroit aflandu-se printre ele.

Pietre de temelie:  King’s Quest I-VIII, Space Quest I-VI, Leisure Suite Larry I-VII, Gabriel Knight I-III, Police Quest I-IV, Phantasmagoria.

4.Sierra

(Sursa Imaginii: Cateva cautari Google si Photoshop rudimentar)

14.LucasArts (1982 – 2013)

Desi, la fel ca in cazul Sierra, numele LucasArts inca mai exista (dar nu in domeniul jocurilor video), decesul creativ al companiei a survenit acum multa vreme. LucasArts ne-au adus cateva bijuterii rare precum Afterlife, Outlaws sau ciudatul Loom, insa ei vor ramane in memoria gamerilor pentru seria Monkey Island, pentru Sam & Max Hit The Road, Day of the Tentacle sau Full Throttle. Sa nu uitam nici de genialul Grim Fandango, un joc complet din toate punctele de vedere, bijuterie care, datorita transferului unor drepturi de autor, nu a primit nici pana acum un remake decent pe Steam sau Gog.com.

Tot LucasArts au fost responsabili si pentru productia si distributia unui puhoi de jocuri bazate pe filmele lui George Lucas, in principal pe seriile Star Wars si Indiana Jones. Nu strambati din nas, ca n-au fost toate rele. Din fericire, o talentata parte a oamenilor de la LucasArts a plecat la Telltale Games de unde ne loveste cu serii precum The Walking Dead sau The Wolf Among Us. Tim Schafer, creatorul Grim Fandango ne-a mai oferit cateva titluri notabile sub sigla Double Fine Productions. Psychonauts si Brutal Legend sunt printre ele.

Pietre de temelie: Grim Fandango, Loom, Afterlife, Maniac Mansion: Day of the Tentacle, Full Throttle, Star Wars: TIE Fighter, Monkey Island 1-3, Sam & Max Hit The Road, Indiana Jones and The Fate of Atlantis, The Dig, Outlaws.

4.LucasArts

(Sursa Imaginii: Cateva cautari Google si Photoshop rudimentar)

Aveam de gand sa vorbesc si despre Accolade (un nume pe care fostii posesori de 486 sigur si-l voi aminti), dar si sa analizez putin caderea Apogee Software/3D Realms. Tema este insa putin mai complexa, avand in vedere ca ultimii si-au cam facut-o cu mana lor si ca nu sunt chiar “decedati”. Am insistat pe jocurile adventure pentru ca, in ultimii ani, categoria asta a inviat si a inceput sa cucereasca treptat mediul digital, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Am insistat pe jocurile adventure pentru ca am pierdut weekend-uri in copilarie incercand in zadar sa gasesc “obiectul ala”.

Un nou articol ar merita si jocurile “casual”. Am mai scris pe tema asta, dar ar merita sa vedem putin cum din mediul jocurilor de carti si a cazinourilor online au luat nastere actualele fenomene Facebook. Multe dintre artificiile de design din jocuri precum Candy Crush de-acolo vin, chiar daca producatorii lor nu si-ar asuma asocierea. Desigur, elementul de “noroc” este trecut in plan secund, dar tentatia de a reveni in fata ecranului ramane. Altfel, cred ca prin 93’ era plin de experti in Candy Crush…

Video Poker 2

(Sursa Imaginii: http://www.casinojuggler.com/starburst-slots-on-mobile/)

Asta, sau am putea discuta la infinit pe tema discriminarii femeilor in jocurile video. Pare a fi o tema care ocupa mai mult din timpul gamerilor decat o fac jocurile propriu-zise. O tema care sincer nu are ce cauta in anul 2014, an in care comunitatea jucatorilor contine un procentaj urias de femei care se joaca din ce in ce mai mult si se vaita din ce in ce mai putin.

P.S: Cand fac genul asta de topuri, imi dau seama ca multe companii din lista asta au fost extrem de norocoase, desi angajatii lor n-ar spune acelasi lucru. Daca apucau sa ajunga ca Bioware, o fantoma a unei legende, captiva in portofoliul unui distribuitor lacom, erau mult mai greu de iertat. Eh, macar avem joculetul asta enervant.

Next»