Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Orzul pe gâsculiţe

Posted by on 28 Nov 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum ceva vreme, un veteran al industriei de publicitate din State se plângea că există mult prea multe branduri care ridică în slăvi tinereţea…

Dacă supraevaluarea tinereţii nu mi se pare chiar o “problemă”, soclul pe care am plasat adolescenţa e cel puţin ciudat. Nu cred că e nevoie să vă amintesc, dar trăim într-o epocă în care cărţile destinate sectorului “young adult” domină piaţa de carte (ceea ce nu-i neapărat un lucru rău), în care industria muzicală e dedicată fie adolescenţilor ignoranţi, fie celor ignoraţi şi supăraţi. O epocă în care o bună parte din filme au protagonişti puberi şi în care la câteva secunde eşti lovit de o chemare la “distracţie cu gaşca”. Toate sunt bine alimentate de glasul exploziv al Internetului şi de reţelele sociale care-ţi spun că “acum e momentul” şi că 40 de ani e noul “majorat”.

Sun ca un moş sinistru? Probabil, dar asta nu înseamnă că nu ar fi ceva de rumegat aici. Psihologii de mucava, dar şi cei cu ani de terapie în spate, spun că a te comporta ca un copil nu e deloc greşit. Din perspectiva unuia care dă des în “mintea copiiilor”, aş spune că retrasul într-o lume fără obligaţii şi fără prea multe piedici nu e un lucru rău. Dar, atenţie, vorbim despre copilărie. De altfel, nici senectutea nu ar trebui să ne sperie. Dacă am trăi într-un sistem echitabil, perspectiva unei perioade de minim 10 ani în care să putem face ce vrem, fără presiuni sociale, personale sau… hormonale ar fi în mod normal un prilej de încântare. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de copilărie, la o astfel de vârstă ai şi inteligenţa şi experienţa la purtător. Alergatul după medicamente şi supravieţuirea la limită n-ar trebui să se numere printre sporturile practicate de bătrâni.

Deci, extremele etăţii ar putea cumva să atragă. Sunt perioade fără mare putere de influenţă, dar şi fără mari responsabilităţi. Dar adolescenţa? De ce am vrea să ne retragem într-o perioadă scurtă şi nu tocmai fructuoasă, o perioadă de tranziţie în care instabilitatea hormonală şi cea emoţională se îmbină fascinant cu limitările intelectuale. O perioadă în care lumea ta este extrem de mică, motiv pentru care o poţi ocupa pe toată. Pentru unii a fost o perioadă creativă, pentru alţii una chinuitoare, dar pentru cei mai mulţi a fost o combinaţie bizară de bune şi rele, condimentate cu aşteptarea perioadei în care “o să ai banii tăi şi mediul tău”.


(Sursa: Truthfacts.com)

Da, adolescenţa are şi părţi bune, unele dintre ele derivate din cele mai puţin bune. Chiar dacă eşti născut într-o comună din România, puţin acces la Internet şi iluzia că lumea începe cu tine te pot face să creezi lucruri extraordinare. Sau te pot transforma în prototipul de adolescent, iritant şi cu opinii dubioase. Oricum, excepţii există şi nu sunt foarte puţine, mai ales în ţările mai sărace, unde la câteva luni, un adolescent încăpăţânat se mai apropie puţin de imposibil (deşi mulţi au o situaţie financiară peste medie). Majoritatea puştanilor şi puştoaicelor reuşesc însă să se menţină între cele două graniţe, având avântul unui mic revoluţionar, dar părerile despre viaţă, politică şi lume ale unui ajutor de macaragiu (nu că ar fi ceva în neregulă cu meseria asta).

Într-o familie normală, jobul adolescentului este să fie naiv şi să exploreze. Dacă ar fi să fiu nasol, aş spune că jobul adolescentului este să fie prost şi să evolueze. Adolescenţa este de fapt cam singura perioadă în care poţi fi prostovan, fără prea mari repercusiuni. Personal, şi eu şi mulţi cunoscuţi, am profitat din plin de această facilitate. Da, toţi am fost acolo, toţi ne-am crezut buricul universului dar, cert este că, oricâte premii am fi adunat şi câtă lume ne-ar fi spus că suntem grozavi, adolescenţa tot cam la asta s-a redus: o masă de trăiri şi opinii irelevante, dar necesare. Greşeala aici e tot a celor care încurajează obsesiv exprimarea publică, distribuind scrisorile deschise ale vreunui puşti pierdut sau opiniile despre politică ale celor care au citit despre mineriade în benzi desenate.

Şi totuşi, de ce dedicăm atât de mult timp şi de ce investim atât de mulţi bani în categoria asta de consumatori? Nu de alta, dar nu prea cunosc oameni blocaţi în modelul adolescentului etern care să aibă succes sau cu putere de cumpărare (mai scapă câte un Donald Trump, dar succesul în cazul lui e discutabil – în plus, nici nu-l cunosc, deci nu mi-am anulat teorema). Majoritatea oamenilor blocaţi în perioada aia a vieţii sunt cei care în generală şi liceu făceau glume proaste şi fumau în baie şi a căror “influenţă” a scăzut exponenţial odată ce lumea s-a extins dincolo de băncile şcolii. Vorbim despre oameni cu foarte puţină libertate şi putere de cumpărare, dar cu mult timp liber.

Înţeleg de ce un producător de produse fast food sau de băuturi carbogazoase ar vorbi cu adolesenţii şi cu grupa de vârstă “până în 25 de ani”, dar producătorii de maşini? Producătorii de bunuri de lux? Producătorii de produse alimentare premium? La naiba, până şi producătorii de conţinut mai serios speră să aibă un ciorchine de puştani care să dea click pe toate mizeriile lor, fără să leconsume efectiv. Unii dintre voi, părinţi probabil, mi-aţi spune că puştii din ziua de azi pun o mare presiune pe cei din jur pentru a obţine ce doresc. Şi e adevărat. Deşi cumpărătorul nu poate profita la maxim de el, ai mai multe şanse să vinzi un smartphone de ultimă generaţie unui puştan (tu fiind producătorul sau distribuitorul). Asta dacă te foloseşti exclusiv de forţa brută a reclamelor, nu şi de o strategie serioasă sau de o campanie în magazin.

Folosind “forţa brută” şi exploatând orientarea spre “cool” a puştimii (acel “vreau şi eu” care provoacă lacrimi de părinte şi carduri golite), poţi câştiga nişte vânzări imediate, dar nu vei câştiga nimic pe termen lung, iar fidelitatea va fi la ani distanţă. Să nu mai vorbim despre achiziţiile repetate. În plus, oamenii care ar fi cumpărat în alte condiţii produsul vor fi acum circumspecţi în a se asocia cu un brand pe care puştanii îl poartă în buzunar spre “skate park” (v-am spus că sunt un moş sinistru, nu?). Să luăm un exemplu contraintuitiv: consolele şi laptopurile de gaming, dar şi piaţa mai largă a jocurilor video (mai ales cele pentru PC).

Deşi stereotipurile populare le pun pe seama adolescenţilor, jocurile ca formă artă şi petrecere a timpului liber au un public a cărui medie de vârstă depăşeşte vizibil 30 de ani. Explicaţiile sunt simple, dar pentru ele am dedicată o altă serie. Să spunem totuşi că cei implicaţi în comunităţile de “modding” şi “overclocking” nu sunt tocmai tinerei, la fel cum nici gamerii “hardcore” nu au chiar 12 ani. Chiar dacă nu sunt o majoritate, oamenii ăştia merg pe un procentaj Pareto: 20% dintre cumpărători aduc 80% din profituri, cumpărând piese, accesorii şi jocuri originale.

Prin urmare, ce preferi? Un puşti care va primi consola ta de Crăciun, dacă e cuminte, sau un adult care şi-o cumpără în ziua lansării şi care în primele luni mai baga vreo 2-3000 de euro în jocuri şi accesorii? Dacă a doua categorie te interesează, încetează să mai vorbeşti cu puştanii pentru că ei vor fi oricum acolo şi vor considera “cool” orice chestie la care nu au acces direct. Marile firme deja au învăţat asta, rulând reclame şi campanii cu bugetul a câteva filme româneşti. E valabil şi pentru jocurile bazate pe microtranzacţii, unde manageriţa de 30 de ani, fără timp de pierdut, dar cu propriile nevoi de relaxare, nu va ezita să cheltuie 2-5 euro pentru a trece un nivel, pe când adolescentul plictisit şi cu o ditamai vacanţa în faţă va încerca de 3-40 de ori să-l treacă “gratuit”. Evit să aduc din nou în discuţie pirateria.

Chiar şi în România, segmentul de vârstă 25-45 este cel mai profitabil, cu atât mai mult cu cât noi, cei din el, ne chinuim să-l transformăm într-o clasă de mijloc. Pe alte meleaguri, există şi segmentul ăla de directori în retragere şi pensionari cu bani. Va mai dura până să avem unul, dar ne descurcăm cu ce avem: corporatişti de toate soiurile, mici antreprenori, oameni cu profesii liberale şi angajaţi fericiţi (adică ăia care nu se consideră corporatişti, dar sunt). Genul de oameni cărora nu le poţi vinde o valiză de lux spunându-le că îşi pot lua zborul cu ea pe litoral (reclamă reală, din păcate), dar pe care i-ai putea îmbia la un city break prin Praga, cu fix aceeaşi valiză. Tot ei sunt genul de oameni care nu-şi cumpără masini de 18 000 de euro (în rate sau cu banii jos) pentru a “retrăi bucuria de a fi tineri”. Ei sunt încă tineri, doar că-s genul de tineri care ştiu că în viaţă trebuie să mai plăteşti şi impozite şi pe care nu-i prea mai emoţionează primul sărut sau noaptea când pleacă părinţii de-acasă.

Ce am încercat cu greu să spun în articolul ăsta este că adolescenţa nu este o experienţă nefastă sau “nasoală”, ci că este pur şi simplu irelevantă pentru oricine altcineva mai puţin pentru cel care o trăieşte. Cu alte cuvinte: hai să vindem şi promovăm lucruri oamenilor care au şi banii şi discernământul pentru a le cumpăra.

P.S: Aveam de gând să aberez ceva despre patriotism, dar tocmai am primit un steguleţ cadou pentru că sunt un client fidel, aparent. Un astfel de cadou îţi schimbă fundamental perspectiva, aşa că ghinion, dragi adolescenţi…

Ceva cu mainile…

Posted by on 22 Dec 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Articolul de fata pleaca de la o fraza pe care o puteti auzi atat in corporatii, cat si in filmele porno…

Si, daca in cazul fimelor porno sunt sigur ca va descurcati, in al doilea caz merita sa deschidem discutia. Fraza problema suna banal si se poate reduce la: Vreau sa fac ceva cu mainile. Cum adica? Adica foarte simplu si fara nevoia de a sterge istoricul browser-ului. Dupa ani de zile in campul muncii, corporatisti ambitiosi, angajati fara pretentii, functionari publici, manageri cu propriul start-up, dar si bloggeri sau freelanceri simt nevoia sa abandoneze tot si sa “faca ceva concret”.

Boala “muncii pe care sa o simti” loveste in general pe la 35-40 de ani si nu tine cont de crez, sex sau de locul de munca. Dupa minim un deceniu de ars neuroni, oameni care au ajuns deja la un anumit nivel de profesionalism simt nevoia sa se dedice unor domenii care n-au nicio treaba cu pregatirea sau cu aptitudinile lor. Astfel, specialisti in marketing, publicitari, designeri, economisti, dar si programatori sau tineri manageri decid brusc ca e timpul sa-si faca propria gradina de legume bio, propriul magazin de sapunuri, de ceaiuri sau cafele sau propriul ONG prin care sa ajute copiii din Bulgaria si alte tari africane.

Unora le iese, pentru o vreme. Altora le iese atat de bine, incat afacerea se extinde, iar contactul lor cu “munca adevarata” e din ce in ce mai mic. Majoritatea insa isi sparg economiile si se intorc dezamagiti la vechile joburi, doar ca ceva mai blazati si plini pana la refuz de “lectii de viata”. Cert este ca, cel putin in orasele mari, mai toti “tinerii” profesionisti au la un moment dat revelatia asta. Mai mult, odata cu scaderea varstei de intrare in campul muncii, ea se produce din ce in ce mai devreme.

Pana si producatorii de jocuri video au simtit ca exista o piata aici si astfel au aparut opere de arta moderne precum Agricultural Simulator, TowTruck Sim, Warehouse and Logistics Simulator sau Minning Tunnel Sim. Daca e sa ne luam dupa vanzari si frecventa cu care titlurile de gen apar in oferte, realizam ca din ce in ce mai multi oameni vor sa se relaxeze dand cu mopul si sapand puturi de mare adancime, in defavoarea salvarii vreunui regat fictiv sau colonizarii unor galaxii indepartate.

 

Simulatoare

(As fi scris un articol despre asta in seria Jocurile de Alta Data,
dar v-as fi plictisit ingrozitor).

 

Am stabilit deci ca trendul exista, desi nu cred ca se mai indoia cineva de asta. La capitolul explicatii insa, am auzit tot felul de aiureli de la “criza varstei de mijloc” (care, din pacate, e un mit greu de aplicat categoriilor mentionate), pana existenta unei “chemari primordiale”. Ultima nu este complet de ignorat, avand in vedere ca al nostru creier nu s-a obisnuit complet cu ideea ca munca inseamna sa stai 8 ore pironit intr-un scaun si sa muti pixeli. Altii sustin ca pur si simplu trebuie sa-ti faci propria afacere sau sa lucrezi de acasa, lucru care nu explica de ce fenomenul apare si la oameni care au avut nu una, ci chiar mai multe afaceri de succes.

O explicatie mai credibila vine din insasi natura muncilor insirate mai sus. Dupa 15 ani de campanii premiate si vanzari reusite, specialistul in publicitate cu ce ramane? Cu amintirile altor oameni din profesie? Dar auditorul? Dar programatorul specializat, cel care depaneaza mai mult cod decat scrie? Nici macar textele bune nu traiesc mai mult de cateva zile. Pe de alta parte, bucatarul creeaza ceva la fiecare ora. Sculptorii isi testeaza indemanarea cu fiecare vas. Designerul vestimentar si croitorul isi vad ideile purtate pe strada. Pana si voluntarii in diferite ONG-uri isi vad munca rasplatita concret, prin recunostinta altora. Placerea de a ajuta reprezinta oricum mai mult decat depasirea cu trei procente a unui obiectiv fictiv. In orice caz, beneficiul concret, palpabil, este tentant, chiar daca valoarea lui materiala nu e pe masura muncii depuse.

O a doua cauza a fenomenului ar fi si aroganta, o aroganta specifica oamenilor tineri si de succes, una imposibil de evitat. Cand la 30 de ani cineva iti da 2000 de euro ca sa invarti niste cifre, e usor sa crezi ca “poti sa faci orice”. Un an si vreo patru salarii mai tarziu, realizezi ca nu poti sa faci mii de euro din cercei handmade si nici din vandut ceapa bio sau oua de preplita. Daca te prinzi ca e vina ta, experienta n-a fost in zadar. Daca te plangi ca “romanii sunt prosti si nu inteleg”, poate ca n-ai pierdut destui bani. Cunosc oameni care au plecat sa faca munca de jos prin tari straine, convinsi fiind ca, in 2-3 ani, vor avea propria firma pentru ca “ii duce capul si pot sa munceasca”. E aceeasi aroganta care-i trimite pe multi sa salveze lumea. Sunt manati de ideea ca ei, omuletii de la etajul trei, au puterea sa schimbe totul si ca incercarea de a face asta ii face speciali. Pe de alta parte, poti sa blamezi pe cineva pentru ca incearca sa ajute sau sa se ajute?

Acum ca m-am vaitat de existenta unui fenomen de a carui capcana nu am fost ferit nici eu… care ar fi solutia? Teoreticienii HR-ului de multinationala mi-ar spune ca activitatile sponsorizate de firma, team building-urile si anii sabatici pot rezolva problema. Din pacate, la fel ca autorii ipotezelor anterioare, mai toti observatorii fenomenului aleg sa omita adevarata lipsa: timpul. Daca angajatul obisnuit si-ar putea satisface nevoile financiare fara a trage de la 9 la 21 zilnic, lucrurile ar sta poate altfel. Daca, dupa opt ore de munca in conditii decente, micul manager ar putea sa uite complet de job si sa se dedice gradinaritului, lucrurile ar sta sigur altfel. Sigur ca generatiile tinere au nevoi si aspiratii care depasesc siguranta materiala, dar ele nu explica comportamentul haotic al multora si nici invidia celor din jur, atunci cand cineva chiar reuseste sa se desprinda din “campul muncii”. Contrangerile profesionale si incapacitatea de a evada au insa un cuvant greu de spus in problema.

Cand un job care nu-ti ofera satisfactia unui produs finit (fie si unul virtual) iti ocupa 90% din timp, beneficiile materiale nu prea mai au sens. Nu de alta, dar n-ai cand sa le constientizezi si, mai ales, n-ai cand sa le investesti in tine. Modelul angajatului care isi mananca pranzul la ora 20.00 si care, la finalul weekendului, sparge 10 milioane pentru a se face muci, e teribil. La fel si modelul angajatului care-si ia sapte zile de concediu pe an, pentru a-si umple wall-ul cu poze dintr-o croaziera costisitoare. Cheltuielile din frustrare, din nevoia de a demonstra ceva nedefinit, asigura inregimentarea in sistem pe termen lung… dar nu foarte lung, pentru ca sanatatea are niste limite.

Concluzia e una simpla: daca vrei sa faci ceva cu mainile, fie ca-i cofetarie, tamplarie, scriitura traditionala sau ciclism de performanta, fa-o acum! Fara disperari si angoase, fara demisii dramatice si discursuri de hipster si, mai ales, fara incercari de a-ti schimba “fundamental” viata. Ai nevoie de un singur lucru: de limite clare. De limite intre momentul si spatiul in care se sfarseste munca si cel in care incepe viata.

P.S: Discutia despre publicitate si marketing e mai larga si o voi trata pe larg intr-un alt articol, unul care trebuie sa se mai coaca putin, lucru valabil si pentru mine.

Jocurile de altadata – Declinuri Vol. 4

Posted by on 29 Sep 2014 | Tagged as: Software, Hardware, Online

Exista pe blogul asta serii pe care s-a pus praful mai rau decat pe un poster cu Van Damme…

Intr-un astfel de cufar uitat zace si seria jocurilor de alta data, un elogiu tardiv adus unor titluri care m-au marcat. Asta e si motivul pentru care am decis sa o scot de la naftalina. Desi seria are mai bine de sapte ani, in ultimii doi m-am ocupat cu declinul unor celebri producatori de jocuri video.

Am vorbit despre creatorii Heroes si Fallout, despre oamenii care ne-au adus Command & Conquer si despre cei care ne-au incantat cu Jagged Alliance. N-am uitat nici despre seriile Caesar sau Age of Empires, iar acum voi scrie cateva randuri despre jocurile adventure, un gen care a dominat piata jocurilor de pe PC de la inceputul anilor ’90.

13.Sierra Entertainment (1979 – 2008)

Ar fi de remarcat ca numele Sierra a fost reinviat recent, desi studiourile de productie au cam disparut in 1999, iar distribuitorul de jocuri Sierra a intrat din 2008 sub umbrela Activision Blizzard. Ma rog, detaliile sunt irelevante pentru cei care-si amintesc inca de epoca schimburilor de dischete. Producatori si distribuitori a caror sigla era peste tot la inceputul anilor ’90, Sierra reprezinta unul dintre cele mai influente nume din istoria jocurilor video.

Desi au activat in cam toate genurile, marele lor aport ramane cel din domeniul jocurilor de tip point’n click (graphic adventures) unde Sierra On-Line a marcat mii de monitoare. De amintit aici sunt pionierul King’s Quest, superbul Space Quest si usor obscenul Leisure Suite Larry. Nici combinatia de adventure si RPG Quest for Glory nu e de trecut cu vederea. Inovatii in termeni de grafica pre-renderizata am vazut si in uriasul (la propriu, pentru vremea respectiva) Phantasmagoria. Ca distribuitori, Sierra au avut la mana titluri precum : Half-Life, Homeworld, Empire Earth sau Aliens versus Predator 2, dar si titluri mai vechi, subapreciatul Detroit aflandu-se printre ele.

Pietre de temelie:  King’s Quest I-VIII, Space Quest I-VI, Leisure Suite Larry I-VII, Gabriel Knight I-III, Police Quest I-IV, Phantasmagoria.

4.Sierra

(Sursa Imaginii: Cateva cautari Google si Photoshop rudimentar)

14.LucasArts (1982 – 2013)

Desi, la fel ca in cazul Sierra, numele LucasArts inca mai exista (dar nu in domeniul jocurilor video), decesul creativ al companiei a survenit acum multa vreme. LucasArts ne-au adus cateva bijuterii rare precum Afterlife, Outlaws sau ciudatul Loom, insa ei vor ramane in memoria gamerilor pentru seria Monkey Island, pentru Sam & Max Hit The Road, Day of the Tentacle sau Full Throttle. Sa nu uitam nici de genialul Grim Fandango, un joc complet din toate punctele de vedere, bijuterie care, datorita transferului unor drepturi de autor, nu a primit nici pana acum un remake decent pe Steam sau Gog.com.

Tot LucasArts au fost responsabili si pentru productia si distributia unui puhoi de jocuri bazate pe filmele lui George Lucas, in principal pe seriile Star Wars si Indiana Jones. Nu strambati din nas, ca n-au fost toate rele. Din fericire, o talentata parte a oamenilor de la LucasArts a plecat la Telltale Games de unde ne loveste cu serii precum The Walking Dead sau The Wolf Among Us. Tim Schafer, creatorul Grim Fandango ne-a mai oferit cateva titluri notabile sub sigla Double Fine Productions. Psychonauts si Brutal Legend sunt printre ele.

Pietre de temelie: Grim Fandango, Loom, Afterlife, Maniac Mansion: Day of the Tentacle, Full Throttle, Star Wars: TIE Fighter, Monkey Island 1-3, Sam & Max Hit The Road, Indiana Jones and The Fate of Atlantis, The Dig, Outlaws.

4.LucasArts

(Sursa Imaginii: Cateva cautari Google si Photoshop rudimentar)

Aveam de gand sa vorbesc si despre Accolade (un nume pe care fostii posesori de 486 sigur si-l voi aminti), dar si sa analizez putin caderea Apogee Software/3D Realms. Tema este insa putin mai complexa, avand in vedere ca ultimii si-au cam facut-o cu mana lor si ca nu sunt chiar “decedati”. Am insistat pe jocurile adventure pentru ca, in ultimii ani, categoria asta a inviat si a inceput sa cucereasca treptat mediul digital, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Am insistat pe jocurile adventure pentru ca am pierdut weekend-uri in copilarie incercand in zadar sa gasesc “obiectul ala”.

Un nou articol ar merita si jocurile “casual”. Am mai scris pe tema asta, dar ar merita sa vedem putin cum din mediul jocurilor de carti si a cazinourilor online au luat nastere actualele fenomene Facebook. Multe dintre artificiile de design din jocuri precum Candy Crush de-acolo vin, chiar daca producatorii lor nu si-ar asuma asocierea. Desigur, elementul de “noroc” este trecut in plan secund, dar tentatia de a reveni in fata ecranului ramane. Altfel, cred ca prin 93’ era plin de experti in Candy Crush…

Video Poker 2

(Sursa Imaginii: http://www.casinojuggler.com/starburst-slots-on-mobile/)

Asta, sau am putea discuta la infinit pe tema discriminarii femeilor in jocurile video. Pare a fi o tema care ocupa mai mult din timpul gamerilor decat o fac jocurile propriu-zise. O tema care sincer nu are ce cauta in anul 2014, an in care comunitatea jucatorilor contine un procentaj urias de femei care se joaca din ce in ce mai mult si se vaita din ce in ce mai putin.

P.S: Cand fac genul asta de topuri, imi dau seama ca multe companii din lista asta au fost extrem de norocoase, desi angajatii lor n-ar spune acelasi lucru. Daca apucau sa ajunga ca Bioware, o fantoma a unei legende, captiva in portofoliul unui distribuitor lacom, erau mult mai greu de iertat. Eh, macar avem joculetul asta enervant.

Spirite, trenuri si campioni

Posted by on 08 Apr 2014 | Tagged as: Filme & Carti

Dupa o saptamana de absenta, revin intocmai ca un concurent MasterChef: cu o ciorba reincalzita si un zambet tamp pe buze.

Cu alte cuvinte, in loc sa va livrez un articol serios, bine garnisit cu pareri nesolicitate si umor de clasa a patra, o sa recurg la un truc cunoscut. O sa va servesc un platou cu filme vazute recent, mascate drept aperitiv. Voi, ca niste oaspeti buni, veti gusta si va veti preface ca nu mancati biscuiti cumparati din Metro, asortati cu branza la tipla. Sa incepem, deci, degustarea:

Closer to the Moon (2014)
N-am mers la Closer to the Moon pentru ca e o productie romano-italiano-polono-americana (serios). N-am mers la Closer to the Moon nici pentru ca e unul dintre cele mai scumpe filme romanesti facute vreodata. Am mers la Closer to the Moon pentru ca…Nae Caranfil. Pe bune, omul asta stie sa spuna povesti. Si cand povestile lui ii au pe Vera Farmiga si Mark Strong in roluri principale, filmul isi merita biletul. Closer to the Moon ne aduce o versiune fictiva a celebrului jaf din 1959, orchestrat de “Banda Ioanid”. Un jaf masiv, petrecut sub ochii autoritatilor comuniste si gandit de fosti oameni ai regimului. Un jaf al carui autori au fost pusi de autoritatile vremii sa joace in reconstituirea propriilor fapte.

Cucerit de potentialul povestii, Caranfil isi pune personajele in ipostaze ciudate, speculeaza pe tema motivatiei lor si le scormoneste trecutul. Pe scurt, omul face ce a facut magistral si in “Restul e tacere”:  un film bun, fara pretentii de Cannes,  un film pe care sa nu-l recunosti instant ca fiind “romanesc”. La impresia asta a contribuit si faptul ca limba vorbita in film este engleza, iar distributia este predominant straina (cu exceptia Monicai Barladeanu, care e o caramida frumoasa). Vera Farmiga chiar face un rol foate bun, la fel si Anton Lesser (locotenentul Holban) si David de Keyser (evreul Moritz).

Exista destule situatii clasice, inclusiv prinderea jefuitorilor, care vor rezona puternic cu locuitorii fostului bloc comunist, fie ei romani sau polonezi. La fel vor face si tipologiile clasice, precum cea a “militianului” batut in cap, amator de poezii patriotice. Din fericire, Closer to The Moon nu e un “film despre comunism”. Personajele isi desfasoara viata in mod normal, nu simt presiuni terorizante, nu sunt chinuite de fantasme si nici nu-si deplang soarta. Daca ar fi sa reprosez ceva regizorului ar fi structura narativa (nu naratiunea in sine), structura putin cam imprastiata pe alocuri. Closer to the Moon nu are neaparat un personaj principal si asta se simte. Pe de alta parte, reconstituirea reala a jafului, filmata de autoritatile comuniste si proiectata de Caranfil pe generic, ofera picatura care face din Closer to the Moon un film complet.

Snowpiercer (2014)
Primul film in engleza al sud coreeanului Bong Joon-ho, Snowpiercer este una din productiile alea faine care n-au beneficiat de larga circulatie in cinematografele romanesti. Pe de-o parte, vina apartine distribuitorilor coreeni. Pe de alta parte, vina este si a oamenilor care decid cand intra sau iese Nymphomaniac din cinematografe, oameni binecuvantati cu viziunea cinematografica a unui preot mormon.

Snowpiercer este un film cu o atmosfera excelenta, un film care, in ciuda recenziilor detaliate, nu merita povestit. Sigur, ideea principala te loveste inca din trailer: in viitor, masurile de prevenire a incalzirii globale produc o noua era glaciara. Umanitatea supravietuieste prin inghesuirea intr-un tren care incercuieste anual planeta. Trenul devine in scurt timp o micronatiune, o metafora pentru distanta sociala dintr-un regim totalitar. De-aici si pana la revolta personajului principal trec vreo 10 minute de film. Nu are rost sa insist pe schimbarea raporturilor de putere pe parcursul filmului sau pe modul in care regizorul transforma personaje minore in repere narative.

Filmul merita vazut, daca nu pentru tema, macar pentru executia vizuala impecabila si pentru momentele “pur asiatice”. Ahh, era sa uit de Tilda Swinton si de rolul ei care pune in umbra jumatate din distributia Hunger Games. Ed Harris, John Hurt si actorii coreeni sunt la randul lor demni de luat in considerare si la fel si scurta aparitie a romanului Vlad Ivanov. In cazul personajului principal, interpretat de Chris Evans, am insa cateva dubii. Nu stiu de ce, dar l-as fi vazut pe Christian Bale in rolul revolutionarului Curtis. Desi rolul asta e clar cu un nivel peste aventurile obisnuite ale lui Chris Evans, omul are in continuare acelasi rictus pe care si l-a pastrat de la primul film in care a fost distribuit. Serios…

The Chris Evans Face

Dorothy Mills (2008)
Dorothy Mills e thriller/horror irlandez care-mi scapase printre degete. Asta e un motiv bun pentru care voua n-ar trebui sa va scape. Jenn Murray joaca rolul unei pustoaice orfane, Dorothy, acuzate ca ar fi incercat sa omoare un bebelus. Carice van Houton este psiholoaga trimisa in izolata comunitate insulara care o gazduia pe Dorothy, pentru a-i decide soarta. Filmul imbina cu succes cateva tema clasice, de la personalitatea multipla, la posesiune si eternul “secret ingropat”. Motivul pentru care il recomand este ca face lucrul asta fara sa abuzeze de cliseele genului si ofera un final cel putin satisfacator. Dorothy Mills mi-a amintit de Frailty, capodopera din 2001 a lui Bill Paxton. Merita vazut, macar pentru figura absolut inspaimantatoare a personajului principal.

Free to Play (2014)
Pentru cei care-si cumpara sau isi joaca jocurile pe Steam, Free to Play este un documentar gratuit. Pentru restul, filmul este…tot gratuit, disponibil inclusiv pe Youtube. Pentru orice privitor, Free to Play este un documentar excelent montat, insa putin siropos si teatral, despre campionatele profesioniste de jocuri video. In cazul de fata, este vorba despre campionatul de Dota 2 din 2011 (The International), campionat al carui premiu a fost de un milion de dolari. Daca intre timp atat campionatele cat si premiile au crescut semnificativ (datorita comunitatii), merita aflata povestea primilor oameni care si-au sacrificat nervii, viata sociala si de multe ori logica pentru placerea de a auzi in boxe: “Dominatiiing!”.

Lasand gluma la o parte, campionatele de e-sports sunt un lucru cat se poate de serios, mai ales in tarile asiatice (China si Coreea de Sud) unde echipele au manageri si stau cu saptamanile in cantonament. Mai mult, Free to Play are savantajul unor povesti de viata chiar simpatice. Pe langa arogantul singaporez HyHy si ciudatul american Fear, Free to Play ne serveste si biografia ucraineanului Danil Ishutin din Liov, cunoscut si sub porecla Dendi. Trecand peste deteriorarea conditiilor economice din orasul de bastina si peste traumatizanta moarte a tatalui, Dendi pare sa fi ramas un pusti modest, debusolat si mult mai putin absorbit de propria importanta decat restul. Oricum ar fi, documentarul merita 75 de minute din viata voastra, mai ales daca sunteti printre cei care cred ca sahul are dreptul sa fie in scoli, dar jocurile video nu.

Kick-Ass 2 (2013)
Foarte multa lume m-a avertizat in legatura cu Kick-Ass 2. Ca e un film slab, ca nu respecta banda desenata, ca nu o foloseste suficient pe Chloe Moretz. Incapatanat fiind, am vazut Kick-Ass 2 cu gandul ca numai aparitiile lui Jim Carrey si John Leguizamo ar trebui sa-l faca vizionabil. Culmea e ca filmul chiar mi-a placut, dar nu din motivele pentru care m-a atras prima parte. Daca primul Kick-Ass era o comedie cu accente dramatice, povestea unui pusti dubios care dorea sa devina supererou, al doilea film merge in alta directie. Kick-Ass 2 este un film aproape brutal, axat mai degraba pe consecintele “eroismului” de duminica, decat pe eroi in sine.

Daca in primul film, personajul principal isi ia cateva batai sanatoase, in al doilea prietenii si familia “eroului” devin tintele inamicilor. Cu alte cuvinte: daca ti-ai pus o masca dubioasa si ai inceput sa pocnesti mafioti, asteapta-te sa asisti si la cateva inmormantari. Din punctul asta de vedere, Kick-Ass 2 seamana cu Watchmen, insa este departe de capodopera lui Snyder. Jim Carrey chiar face un rol interesant, similar celui rezervat lui Nicholas Cage in primul film. Asta demonstreaa ca exista actori pentru care rolul de nebun vine ca o manusa…sau ca o masca de supererou. Aaron Taylor-Johnson e in continuare neimpresionant, pe cand Christopher Mintz-Plasse e un “raufacator” innascut.

Altfel, nu simt ca filmul ar pangari banda desenata, pentru simplul motiv ca povestea originala e prea violenta si sexualizata pentru marele ecran (violul din banda desenata e transformat intr-o bataie, de exemplu). Kick Ass 2 e mai putin o adaptare a benzii desenate, cat o continuare cinematografica a primului film. Ce m-a iritat insa este disproportionalitatea pedepselor si recompenselor aplicate unor personaje. O alta dovada ca de multe ori “realismul” nu e chiar cea mai buna solutie…

P.S: As fi vrut sa mai aberez cateva randuri si despre serialele incercate in ultima vreme, dar las pe alta data. Nu de alta, dar am scris deja mai mult decat imi propusesem si nici nu am inclus traditionalele filme de doi bani pe care voiam sa le servesc ca desert.

Un smartphone fara aplicatii

Posted by on 03 Oct 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Surprinzator, dar nici articolul asta n-are vreo legatura cu titlul…

Daca va spuneam din start ca e vorba despre carti si citit, sigur va intorceati la păcănele si pornache. E in regula. Si eu as face orice altceva la ora asta, in loc sa ma “citesc” pe mine. Din pacate, cititul (nu neaparat cititul de părerişti online) a devenit in ultimii ani un scut al bobinelor semidocte de pe Facebook. Vorbesc despre oamenii care si-au impanzit profilul cu referinte obscure si aniversari de poeti. Aceiasi oameni care impart cultura in “noi” si ”manelisti”. Un grup care a cazut de acord ca specia superioara a faunei urbane e obligata sa care zilnic un Ayn Rand in poşetă. E trist, dar unele dintre mai pedante si limitate persoane cunoscute in ultimii ani mi s-au recomandat drept “cititori de cursa lunga”.

Desigur, critica asta dubioasa vine de la un om care-si petrece majoritatea timpului scriind si destul de mult timp citind. In ambele cazuri, meseria si proiectele personale ma obliga sa deviez de la ceea ce unii ar numi “citit sanatos”. In esenta, aici apare si intrebarea mea: de unde anume incep “beneficiiile cititului”? Informatia textuala e vitala oricarei meserii care necesita o minima calificare. Va trebui sa ”citesti” fie ca esti copywriter, fie ca esti inginer. Care e insa diferenta, profesional vorbind, dintre un inginer care l-a citit pe Albert Camus si unul care nu a facut-o? Chiar daca filosoful francez ar putea oferi niste salturi in gandire, aplicabilitatea lui directa este chestionabila. E de preferat inginerul care si-a citit documentatia din scoarta in scoarta, chiar daca fanul Camus ar putea fi mai amuzant la o bere.

In plus, citirea unor autori, din pura placere sau din snobism, nu garanteaza mare lucru. Nu garanteaza intelegerea textului si nu garanteaza utilizarea lui in interactiunile zilnice. Pentru asta, e nevoie de cateva facultati mentale decent dezvoltate. Memoria si spiritul analitic joaca un rol vital in intelegerea si aplicarea unui anumit tip de lectura. Cu alte cuvinte, educatia si toceala nu sunt suficiente: trebuie sa fii si “baiat destept”. Sunt oameni care citesc in diagonala un text si pot intelege si specula mai mult pe marginea lui decat ”fanii adevarati”. Aici ar fi o intreaga discutie despre tipuri de cititori,  dar mai importanta este cea despre tipurile de oameni. Pe scurt: nu e suficient sa citesti.

Mai important, o buna parte din cartile celebre, recomandate, clasice sau esentiale nu reprezinta altceva decat un produs cultural. Atat. Utilitatea lor practica este minima sau nu cu mult mai relevanta decat utilitatea unui joc PC bine facut sau a vreunui serial mai destept. Avantajul psihologic al cititului ar fi concentrarea pe o activitate unica si folosirea intensiva a imaginatiei. Asta, evident, daca iti poti folosi intensiv imaginatia si nu vizualizezi orice carte in stereotipuri seci. Multi oameni care nu se prea omoara cu cititul de tomuri dau dovada de vizibil mai multa eruditie si ”cultura” decat cei care o fac. Desigur ca si primii citesc, doar ca nu tin sa afiseze public procesul si nici sa-si construiasca o biblioteca. Mi se pare oricum deplasat sa spui ca lumea “nu mai citeste”, intr-o epoca in care informatia scrisa e abundenta. Lumea citeste, doar ca nu citeste Kant la lumina lumanarii. Mai mult, daca vrei sa afli anul in care a fost scrisa “Critica Ratiunii Pure”, ai nevoie de un smartphone, nu de o ora la biblioteca.

Pana la urma, de ce ar face-o? De cate ori apare in mod natural nevoia de a discuta despre imperativul categoric. De cate ori apare in mod natural discutia despre “lecturi celebre”, fara a fi plecat dintr-o nevoie de epatare? Zic si eu, pentru ca in schimbul zilnic de cuvinte, ai mai multe sanse sa gasesti o referinta la un film recent, videoclip viral sau eveniment mediatic. E atat de grav? A disparut cultura? Au murit cartile? Nu, informatia e tot acolo, doar ca s-a adaptat. Oamenii schimba impresii despre ultimul roman al lui Terry Pratchett in metrou si nu-l mai diseca pe Lovecraft la cenaclu. E o evolutie perfect normala, nu o ”degenerare” a culturii. Cultura, in sensul ei antropologic, nu are cum sa ”degenereze”.

De-asta nu pot intelege apararea indarjita a cititului pe suport fizic si nu voi intelege niciodata cititul ostentativ (“Iata, eu citesc…tu de ce te joci pe mobil?”). Da, si mie imi place mirosul de carte recent cartonata. Da, si eu car uneori in mapa ceva lectura ”extracuriculara” pentru drumul spre birou. Ei bine, si? Imi da asta vreun drept sa-l privesc de sus pe omul care sparge dovleci pe iPhone? N-as spune. Niciunul dintre noi nu vrea sa ramana singur cu propria persoana. Sunt doar metode diferite de evadare, adaptate drumului, starii de moment si personalitatii. Poate ca intr-o discutie despre decizii de cumparare, ultima mea lectura m-ar plasa peste colegul de drum. Pe de alta parte, am vaga impresia ca tema respectiva nu apare prea des in viata unui contabil care sparge dovleci pe iPhone.

Acum ca ati citit cinci paragrafe sforaitoare despre cat de supraevaluat e cititul, ma voi obosi sa explic si titlul. Ei bine, tot articolul asta a pornit de la o discutie in care eu ii comparam pe multi dintre aparatorii cititului intensiv cu niste telefoane ieftine. Le stiti. Genul de pocnitori cu Android modificat pe care producatorii si distribuitorii ti le livreaza pline ochi de aplicatii si joculete obscure. Informatia e pana la urma acolo, insa suportul ei este incapabil sa o foloseasca coerent. Mai mult, o buna parte din ”informatie” arata bine in filmul de prezentare, insa e complet impractica. Este “bloatware”, daca vreti…genul de produs cu mai putina utilitate decat almanahul Click. Oricat ai decora telefonul, procesorul ala supraturat isi va arata limitarile cu prima ocazie.

Pe de alta parte, daca ar fi sa duc metafora asta dubioasa pana la capat, nici ”non-cititorii” n-ar arata prea bine. Oamenii care refuza cu indarjire lectura in multiplele ei forme nu sunt altceva decat niste smartphone-uri fara aplicatii disponibile. Mintea le merge fara “lag”, lucrurile sunt functionale, dar simti totusi ca lipseste ceva. Lectura este unul din mijloacele de adaptare la grupul social din care ajungi pana la urma faci parte. Daca respectivul grup are nevoie de metafore complexe pentru a exista, atunci nu prea ai de ales. Pentru cei mai modesti in aspiratii, calea de mijloc nu-l implica pe Wittgenstein, dar nici nu exclude informatia textuala. Chiar daca traim intr-un secol al vitezei, un secol in care şahul e un simplu joc, cateva “aplicatii” de baza sunt necesare pentru un minim succes social. Cu alte cuvinte, cititul e un hobby sanatos. Din pacate, e greu de crezut ca, in 2013, simpla cultura livresca e o metoda necesara sau suficienta pentru a-ti proba inteligenta.

P.S: In aceeasi discutie ajunsesem la concluzia ca multi oameni pretind ca citesc cam in aceeasi masura in care se uita la Discovery. De cele mai multe ori, aportul informational al cartilor cumparate de la chiosc e acelasi cu al emisiunilor despre camioane extreme.

Next»