Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Vârsta lui „pe bune, frate?”

Posted by on 07 Apr 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cuprins de ramolismentul celui care „bate înspre 30”, am început să scriu ca un bătrân care a prins colectivizarea şi retrăieşte la infinit momentul în care i-au luat comuniştii vaca. Nu că ar fi ceva amuzant în asta, însă…

Din fericire pentru cititori, nu o să scriu din nou despre traumele lăsate de comunism pentru că există subiecte mai superficiale, numai bune de abordat. Unul dintre ele ar fi cel anunţat în titlu şi anume vârsta de la care eşti luat în serios. Adică cum? Adică simplu: este vorba de vârsta la care normele sociale şi limitele biologice te propulsează în postura de „om mare”. E vârsta la care nu mai poţi zice (în public, cel puţin) toate idioţeniile care-ţi trec prin cap, pe motiv că „eşti mic şi prost şi te vei maturiza tu cândva”. E vârsta de la care cei din jur începe să se ofenseze.

Culmea, aici nu e vorba nici măcar despre maturitate, un proces mai complex, prin care unii par să nu treacă niciodată. Acum vorbim despre vârsta la care cei din jur nu mai sunt dispuşi să-ţi tolereze derapajele verbale, mai ales când ele intervin în munca sau interacţiunile zilnice. Vârsta asta nu are un temei logic şi de multe ori nici legal (un om de 18 ani nu e nici matur, nici inteligent), ci se leagă de statutul social al unei persoane, de aşteptările pe care cei din jur le au de la ea şi de faptul că la 31 de ani chiar nu te mai poţi comporta ca la 16. În orice caz, de dragul conversaţiei, o să punem vârsta asta undeva după 25 de ani, deşi, având în vedere nehotărârea actualei generaţii, aş presupune că ea depăşeşte vizibil 30 de ani.

Vorbim, pe scurt, despre vârsta la care nu mai funcţionează scuzele. Scuze pentru ce? Pentru faptul că insişti în fiecare conversaţie că vaccinurile provoacă autism şi că toate medicamentele sunt nocive, deşi ai zero pregătire medicală şi tot atâtea dovezi. Pentru faptul că eşti vizibil rasist şi xenofob în orice ieşire publică şi că, deşi nu te-ar condamna nimeni în cercul tău, insişti să-ţi faci publice teoriile. Pentru faptul că eşti paranoic şi obsedat de conspiraţii stupide. Pentru habotnicie manifestată public. Pentru completa ignoranţă politică. Pentru simpatii declarate ale unor vechi curente extremiste. Pentru stângism vecin cu comunismul. Pentru obsesii sexuale povestite public şi pentru comportamente care ar face un adolescent să roşească. La naiba, chiar şi pentru alegeri vestimentare dubioase, anturaje ciudate şi obsesia de a fi mereu serios. Pe scurt, pentru cam orice indică faptul că ai trăit peste 30 de ani degeaba.

De ce ar fi importante lucrurile ăstea doar după o vârstă? Păi, e simplu. Adolescenţii, de exemplu, sunt pachete de hormoni şi nervi ale căror opinii nu contează câtuşi de puţin. Asta nu pentru că adolescenţa nu ar fi o perioadă importantă, ci pentru simplul motiv că e o perioadă de trecere, o oprire irelevantă în ghidul turistic al vieţii. Sigur, naivitatea puştilor şi puştoaicelor se poate concretiza în curaj nebun, iar inteligenţa nativă şi cea exersată pot schimba lumea, dar opiniile politice, istorice, demografice şi sociale ale adolescenţilor sunt nule, de multe ori influenţate de anturaje dubioase şi psihoze minore. Lucrul ăsta e valabil şi la „tineri”, chiar dacă pentru ei hormonii sunt doar una dintre forţele care-i ghidează. Totuşi, dacă Gigel, la 17 ani, îţi spune că Ion Antonescu a fost cel mai mare erou al României, îl ignori şi speri să-i treacă până la 25. Dacă un om de 28 de ani îţi spune că „Antonescu a avut o idee foarte bună cu ţiganii…” e o problemă, pentru că, de la vârsta aia în sus, ai tendinţa bizară de asculta ce zic oamenii şi de a considera că au bunul simţ să citească 2-3 fraze despre temele de discuţie pe care le propun.

Şi, de fapt, cam aia e a doua problemă. După o vârstă şi câteva praguri de bun simţ trecute (părăsirea, fie şi temporară, a căminului, un job decent, prima relaţie mai serioasă etc), lumea are tendinţa de a te asculta sau de a te asculta suficient de mult, încât să poţi demonstra că eşti prost. Şi, pentru că înotăm într-o mare de digital, să vorbeşti poate însemna foarte bine să scrii, să promovezi anumite imagini sau să dai Like-uri şi Share-uri unor materiale chestionabile. Da, ce să vezi, lumea te va judeca şi pentru astfel de mici „derapaje” şi o va face în raport cu vârsta ta reală. În plus, în contextul potrivit, nu mai eşti doar „tu, un simplu bit într-un ocean de online”, ci eşti tu, profesorul, jurnalistul, programatorul sau expertul în comunicare. Tu, politician, nu poţi să te cerţi public pe tema cotei unice de impozitare şi apoi să te scuzi că „erai nervos” sau că „vorbeai exclusiv în nume propriu”. Politica publică e aria ta de expertiză, iar tu eşti o persoană publică cu un cont public. Nu e ca şi când te-ar fi înregistrat cineva în pat cu nevasta, în timp ce-i şopteai că nu-ţi plac săracii.

Şi da, cu cât e mai înalt statutul şi mai serioasă funcţia, cu atât e mai dureroasă căzătura. Ştiu că nu e o revelaţie pentru nimeni, dar sunt lucruri pe care nu ar trebui să le faci, spui sau scrii dintr-o anumită poziţie, indiferent cât de tare te-ar chinui libertatea de exprimare. Sunt lucruri care nu mai cadrează cu imaginea unui om de 28, 32 sau 40 de ani, indiferent de ocupaţie, sex sau statut. După o anumită vârstă, în momentul în care te ridici în picioare pentru a lua cuvântul (în public sau privat), lumea nu o să facă doar „ce zice popa” (sau „preoteasa”), ci o să se uite atent şi la cum se îmbracă, cum vorbeşte şi cum acţionează el (sau ea). Mai mult chiar, de cele mai multe ori, ceilalţi îl vor eticheta după acea primă impresie, singurul contact pe care societatea actuală ni-l permite, de multe ori.

Deci, dacă tactul ne lipseşte cu desăvârşire sau dacă subiectul adus în discuţie e o problemă „sensibilă”, ar fi poate mai bine să nu facem să dispară la fel de repede şi respectul, mai ales dacă persoanele din jur n-au învăţat încă să ne suporte.

P.S: Articolul ăsta s-ar fi putut foarte bine numi şi „vârsta de la care să nu fii idiot”, dar simţeam nevoia unei gargare lexicale. Asta sau sufar de „end-of-history illusion”.

Las’ că ţi-i dau eu mai incolo…

Posted by on 05 Sep 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Printre zecile de piese care ne-au asediat urechile şi bunul simţ vara asta, s-a făcut remarcată şi o nouă capodoperă a Rihannei…

Din taxiurile fixate pe Radio Zu sau din boxele plasate strategic în exteriorul bombelor de cartier s-a auzit, printre altele, şi refrenul “Bitch better have my money!” urmat de ceva mormăială neinteligibilă şi de ameninţarea “Brap, brap, brap!”. Surprinzător, dar cuvintele semi-articulate ale domnişoarei ar putea fi unul dintre cele mai realiste şi inteligente lucruri spuse vara asta, mult peste lălăielile pretenţioase ale hipsteraşilor cu “trupă”. Din păcate, îndemnurile Rihannei au mai mult ecou în mediul de business, decât în mediul celor care înţeleg şi restul versurilor. Nu, nu urmează gluma de la sfârşit…

Respectul pentru bani este primul pas spre o cultură financiară solidă, ceva ce ne lipseşte, alături de cultura politică şi de alte câteva “culturi” care, din fericire, nu au dispărut numai de pe meleagurile româneşti şi nici imposibil de recuperat nu sunt. Ar fi bine să specific din start că rândurile următoare nu sunt despre parveniţi îndrăgostiţi de lux şi nici despre regulile financiare ale secolului XXI. Nu sunt nici măcar despre maneliştii care, alături de rapperii americani, par a fi printre cei mai conectaţi la capitalism, cât şi la regulile primare ale societăţii în general. Articolul e mai puţin despre bani, cât e despre simbolistica lor.

Un principiu elementar al societăţii şi economiei moderne susţine că banii sunt o măsură a valorii percepute (principala măsură, din pacate pentru unii). Nu are sens să insist pe tema asta, pentru că intenţionez oricum să revin cu un articol legat de “artiştii locali” şi percepţiile lor financiare. Ce ar fi de repetat e că, deşi sunt lipsiţi de valoare intrinsecă, banii sunt un substitut pentru foarte multe lucruri, de la valoarea muncii unui om, la iniţiativa lui, la încrederea acordată de către alţii. Dacă banii în sine nu înseamnă nimic, valoarea lor tranzacţională poate lua orice formă. Pentru beneficiar, poate că banii n-aduc fericirea, dar îi pot cumpăra timpul necesar pentru a o căuta (sau invers), pot fi calea spre propria dezvoltare sau un pas în plus spre libertate.

Rihanna
(O consultantă financiară de succes. Sursa imaginii.)

În fine, în loc să înşir banalităţi despre bani, mai bine trec la subiect: dacă banii sunt indispensabili, de ce avem o problemă cu a cere preţul corect, a aprecia corect o muncă, cu a fi plătiţi la timp sau a plăti la timp? De la vecinul care împrumuta “50 de lei” pentru două zile şi apoi îi face pierduţi, până la colaboratorii care uită să plătească cu lunile, oamenii încă nu înţeleg “de ce te superi aşa”. Sunt doar bani, nu? Ei bine, nu. La nivel profesional am avut mai mereu ocazia de a lucra cu oameni extrem de corecţi (la nivel de job şi de activităţi de freelancing susţinute, cel puţin), zecile de discuţii şi micile ţepe (majoritatea primite de cunoscuţii mai mărinimoşi) mi-au spus că piaţa românească abundă de oameni care au senzaţia că onoarea de a lucra pentru ei e suficientă.

Dacă în ultimii doi ani nu mi-a fost deloc greu să elimin personajele de gen din cercurile mele, am prieteni ale căror afaceri şi proiecte depind de ele. De ce? Pentru că în domeniile lor, ăia sunt principalii jucători din piaţă. Am prieteni care nici acum nu-şi pot strânge curajul să-şi sune debitorii şi să-i pună la punct, preferând să lucreze în continuare “pe datorie”. Interesantă aici e şi solemnitatea expresiei, în raport cu frecvenţa ei. Situaţiile de gen sunt împânzite de eternele scuze de tip “nu m-au plătit nici pe mine clienţii mei“, “ţi-i dau pe toţi odată” sau odioasa constatare “tu te descurci oricum“.

Din nou: nu e vorba despre cantităţi sau despre bani în sine, ci despre contractul (fizic sau verbal) din spatele lor. Poate că omul căruia i se datorează bani e într-o situaţie disperată sau poate că nu are nevoie de nimic. E irelevant, iar scuzele nu au oricum niciun sens. Din păcate, ele apar atât în discuţiile cu colaboratorii ocazionali, cât şi în discuţiile dintre companiile mari, când sumele depăşesc sute de mii de euro. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care realizez cât de greu le-a fost multor angajatori şi colaboratori să mă plătească rapid şi corect (deşi au făcut-o), având la rândul lor companii şi oameni care refuzau să-şi achite datoriile. De ce se propagă în continuare comportamentul ăsta?

În primul rând, pentru că foarte puţini înţeleg valoarea unor înţelegeri şi importanţa unor termene limită. Tranzacţia aia pe care intenţionezi să o validezi financiar are nişte parametri. Tu te înhami să livrezi ceva la o anumită dată, iar angajatorul se obligă să-ţi recompenseze munca la o altă dată. Chiar dacă nu ar exista un contract scris, lucrurile discutate şi agreate ar trebui să rămână în limitele discuţiei iniţiale, fie că e vorba despre sume, fie că e vorba despre date. Banii sunt practic strângerea de mână finală, nu o variabilă. La instabilitatea situaţiei se adaugă şi faptul că variabila timp pare a fi în continuare o problemă pentru mulţi, punctualitatea şi respectul pentru timpul altora (un produs foarte scump, de altfel) fiind mai degraba nişte teme discursive.

O altă problemă ar fi faptul că mulţi factori de decizie, majoritatea bine pregătiţi (într-un singur domeniu), încă nu înţeleg preţul calităţii în anumite profesii. Fie că e vorba despre un text, o idee, 5000 de linii de cod sau de un logo bine lucrat, munca de calitate trebuie evaluată corect. Într-o ţară în care încă avem probleme în a înţelege că pirateria e furt şi că serviciile online costă, multor contractori le e foarte greu să plătească un strateg sau un PRist, de exemplu, cu aceeaşi promptitudine cu care ar plăti un instalator sau un electrician. Ce să mai spunem de a livra recompensa financiară la timp (nici măcar nu e vorba despre sume, care pot fi foarte mici sau deloc neglijabile, ci despre tranzacţii în sine). Păi ce mare lucru a făcut ăla? Asta puteam face şi eu, dar n-aveam… timp. Las că-i dau eu când am.

În cazul împrumuturilor e şi mai grav, pentru că tranzacţia financiară nu substituie timpul, ci încrederea, la fel ca în cazul investitiţiilor. Cunosc situaţii în care sume relativ mici de bani au făcut praf prietenii şi situaţii în care oameni altfel calmi şi extrem de retraşi au intrat în rolul unor mici cămătari, împinşi de propriile datorii şi obligaţii. Situaţia de a recupera ce ţi se cuvine nu e deloc confortabilă, mai ales atunci când singurele metode legale sunt telefoanele şi apelul la ruşine (există şi instanţa, eficientă de altfel, dar costisitoare). Şi mai gravă în astfel de situaţii mi s-a părut dezinvoltura celor care au cerut iniţial respectivele sume, atitudine cu care şi-au tratat şi zecile de credite şi împrumuturi rapide făcute cu alte ocazii.

E interesant cu câtă detaşare sunt priviţi uneori banii şi timpul altora, în condiţiile în care majoritatea consideră băncile nişte instituţii “malefice”. Dacă la asta se adaugă şi procentul mic de români care fac în mod voit şi organizat economii, ajungem la concluzia că educaţia economică este o urgenţă, nu o necesitate. Din păcate, până la sistemul ăla pe care cu toţii ni-l dorim, dar care e posibil să nu ne avantajeze, rămâne să facem tot posibilul în a ne respecta angajamentele şi a ne asigura că alţii şi le respectă pe ale lor. Cu alte cuvinte, ne vom întoarce la vorbele înţelepte ale Rihannei: “Bitch better have my money…”.

P.S: Vă rog eu să nu deschideţi iar o discuţie despre cât de proastă e melodia de mai sus şi despre cum muzica voastră e ca o ciocolată caldă turnată în ureche de zâna portativului. După o vreme, cred că nimănui nu-i mai pasă, nici măcar metalistului prăfuit care a scris aceste rânduri…

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul IV

Posted by on 29 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O veche zicala spune ca toate lucrurile plictisitoare au un sfarsit…

Motiv pentru care consider ca si seria de fata merita unul. Cu alte cuvinte: in sfarsit! Nu de alta, dar ma copleseau valurile de fani, gata sa-si arate recunostinta pentru senzationalii arieni rezultati in urma aplicarii sfaturilor mele. In plus, seriile prea lungi tind sa fie uitate. Uitati-va la Saw, adaptarile dupa Tolkien sau la 4 luni, 3 Saptamani si 2 Zile.

Acum, daca tot am trecut peste primii ani, peste copilarie si temuta adolescenta, cam ce ar mai fi de zis si de facut? Cam asa gandesc si multi parinti care, dupa vreo 18 ani de “ala micu” sau “aia mica”, rasufla usurati. Din pacate, ca sa citez orice politician roman: de-abia acum incepe greul! Chiar si un profan ca mine stie ca jobul de parinte nu e unul din care iesi la pensie.

4.Facultatea

Daca nu l-ati terorizat sa se faca inginer pentru ca “asta se cere” sau pentru ca “asta v-ati dorit intotdeauna”, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare. Cu alte cuvinte, daca nu ati pretins ca ati luat pulsul pietei si nu v-ati defulat frustrarile din tinerete, studentul n-ar avea de ce sa fie nemultumit. Daca si el si-a facut partea de documentare si s-a orientat “cat de cat” spre ce ar vrea sa faca, urmatorul pas n-ar trebui sa fie prea greu, nu? Ma rog, asta daca omitem faptul ca “inca” are de dat un examen pentru a intra la facultatea aia, examen care implica deplasari si costuri. Daca omitem faptul ca ar putea plati o taxa anuala pentru facultate. Daca omitem costurile pentru chirie, mancare si descoperit lumea pe care tot voi va trebui sa le suportati. Deci da, daca omitem alergatura si tonele de bani necesare pentru a tine un copil in facultate, lucrurile ar trebui sa fie destul de clare…

Un prim sfat pe care-l pot da din putina-mi experienta (de student, nu de parinte) este: daca aveti posibilitatea, trimite-l departe! Nu, nu pentru confortul de a fi din nou ”liberi”, ci pentru faptul ca juniorul trebuie sa simta o schimbare. Nu e necesar sa-l exilati prin vreo facultate de mana a treia din Luxemburg, desi experienta “strainatatii” nu e deloc de lepadat. Ideea ar fi sa-l faceti sau sa o faceti sa simta o schimbare, alaturi de libertatea si responsabilitatea de a fi pe cont propriu…chiar daca facultatea e la doi kilometri de casa. Daca varianta statului in baza e mult mai avantajoasa, atunci raman voluntariatele, schimburile de experienta si mai toate ocaziile bune de a pleca si de a face lucrurile pe cont propriu. Nu sunt deloc un fan al caminelor studentesti, dar pot oferi unele lectii legate de coabitare.

Ca parinte, facultatea iti da ocazia sa vezi si ce s-a ales din conceptele plantate de tine in etapele precedente. Odata scos din zona de confort, tanarul va ajunge sa se bazeze pe educatie si pe bagajul acumulat pana atunci. De la bun simt si onoare, pana la curiozitate si dorinta de a ajuta. E un mediu unde incet-incet rolurile se schimba, iar vechile pozitii ajung sa dispara. Smecheri, fraieri, tocilari si sportivi: acum sunt toti la un loc, cel putin in teorie. Brusc nu te mai forteaza nimeni sa vii la cursuri, iar seminaristii si profesorii nu mai sunt figurile alea intangibile ale autoritatii. Ca student, ai niste obiective (credite, note, colaborari, oportunitati) pe care le poti atinge sau nu, in functie de determinarea si de propriile tale planuri. Poti ignora complet scoala pentru a face lucruri absolut incredibile, sau o poti ignora pentru a pierde 3-5 ani in baruri. Mai interesant e ca parintii nu stiu in fiecare moment ce faci, chiar daca si-ar dori asta. Poti fi la primul tau examen, poti fi complet mahmur sau te poti pregati sa schimbi lumea.

Ca parinte, si aici ma adresez mai ales celor care au prins o facultate “serioasa”, trebuie sa intelegi ca din punct de vedere profesional diploma aia nu inseamna mare lucru.  Nu functioneaza ca amuleta impotriva somajului, deci nu te astepta ca investitia ta sa aiba cine stie ce “ROI”, chiar daca l-ai inscris la o facultate din sistemul britanic sau american. Succesul profesional este o alta lupta, una la care parintele ar trebui sa ofere de asemenea ghidaj. Chiar daca performantele scolare nu mai conteaza atat de tare in facultate, niste performante conteaza. Cu-atat mai mult cu cat in facultate nu e nimeni dator sa-l invete pe-ala micu’ nimic sau sa-i ofere sansa vietii. Daca profesorii isi fac cat de cat treaba, dar pustiul nu retine sau nu vrea sa retina nimic, e cazul sa-ti reevaluezi schema “financiara” si sa te gandesti daca timpul si banii tai sunt corect investiti. Cu sau fara cursuri inutile si profesori antici, se presupune ca studentul sau studenta si-a ales de buna voie facultatea si proiectele de pe langa. Daca nu vrea de nici o culoare sa faca nimic, poate e cazul sa-ti mai temperezi ambitiile legate de viitorul lui. Poate ca unii chiar nu pot mai mult.

La varsta asta, pustiul da primele semne mai serioase ca ar cam vrea sa fie adult si sa fie tratat ca atare. Ceea ce-i simpatic, pentru ca nici acum nu este unul, oricat de multe incurajari ar primi pe blogul personal, Facebook si alte medii menite sa agite stima de sine. Apare evident si iluzia “noului inceput”, ideea ca tot ce a fost pana in momentul respectiv a fost o etapa pregatitoare. Din fericire sau nefericire, nu mai poti face multe ca parinte. Altfel, desi facultatea e un mediu mai putin personal, interactiunile din el il pot ajuta pe junior sa se defineasca si sa-si infraneze egoul. Lucrul asta se va intampla treptat si va deveni ceva mai evident pentru tine atunci cand nu veti mai primi “lectii de viata” de la un mucos de 19 ani. Lasa-l sa-si exprime optiunile politice, oricat de naive ar parea, si lasa-l sa-si puna in aplicare toate ideile (pe banii si timpul lui, daca se poate). Si, daca tot suntem la capitolul “lasa-l”, as spune sa nu-l lasi sa-si neglijeze sanatatea. Educatia medicala si farmaceutica ar trebui definitivate si nu inlocuite de ”fa-ti un ceai, mamă!”. Oricat i s-ar parea ca se pricepe la tot, studentul ar trebui sa inteleaga ca analizele anuale nu sunt “prea dese” si ca daca-l apuca brusc o durere puternica, Nurofenul nu este suficient.

Pe langa bocceluta cu mancare si obligatoriile SMS-uri ingrijorate, sunt putine lucruri pe care le poti face ca parinte pentru a-ti tine odrasla sub control. Sigur ca va exista un anturaj, sigur ca vor exista pericole (mai ales pentru provincialul nimerit intr-un oras supraaglomerat), dar e greu si nu e indicat sa intervii direct. Cu exceptia situatiilor de forta majora, ar trebui sa retii ca, daca nu se poate controla si adapta singur acum, nu o va face nici mai tarziu. La nivelul lucrurilor de incercat in studentie ar fi de preferat ca, pe langa micile distractii specifice varstei si mediului, sa existe si o doza buna de explorare, concerte, piese de teatru si evenimente mixte. Daca la asta se adauga si calatoriile inauntrul si in afara tarii, nu-ti poti si nu-i poti reprosa foarte multe. Din pacate, lucrurile astea tin de el, nu de tine, deci tot educatia si cultura acumulate pana atunci o sa inceapa sa dea roade. Misiunea juniorului este sa descopere si sa se descopere. Personal, incurajez orice internship desfasurat in conditii normale, colaborarile cu asociatii studentesti, voluntariatele si proiectele. Mai ales in conditiile in care, spre deosebire de liceu, experientele de acum pot fi cu usurinta trecute in CV.

Daca tot a venit vorba despre CV, n-ar fi o idee sa-l ghidati putin. Din perspectiva studentului, facultatea este locul unde experimentezi si incerci sa-ti “ghicesti” viitoarea cariera, fie ca are sau nu legatura cu specializarea aleasa. Unii ar spune ca anii de facultate sunt vitali pentru a-ti testa limitele si talentul.  Cum piata muncii iti spune ca e bine sa incepi devreme, nu o sa sugerez nici eu altceva. Pana la urma, depinde foarte mult si de facultate si de cat este juniorul dispus sa investeasca in ceva ce se presupune ca ii place. Daca urmeaza o facultate precum Medicina sau vreo specializare mai intensa a Politehnicii, sunt slabe sansele sa poata lucra full-time sau chiar part-time din timpul facultatii. In cazul primei facultati, nici n-ar fi prea indicat, daca n-are nevoie de bani. Daca cel mic urmeaza insa o facultate mai relaxata din punct de vedere al programului (ASE, Comunicare) ar face bine sa capete un avantaj competitiv si sa-si sacrifice putin timp liber. Poate nu din primul an, dar cu prima oportunitate mai serioasa, fie ca vine de la profesori, seminaristi sau din afara facultatii. Inflatia de diplome nu e un mit, iar inghesuirea pe locuri “care se cer” chiar n-are sens. E bine ca studetul sau studenta sa-si intareasca CV-ul si sa-si asigure si ceva expunere (online si offline), expunere diferita de ocazionalele glumite pe Twitter si de pozele cu pisici. Are sens sa mai insist cu limbile straine? Era bine sa fi inceput inca din copilarie si continuat in adolescenta (in limita timpului disponibil). Prin limba straina inteleg ceva in afara englezei, limba pe care o mare parte din populatie are senzatia falsa ca o stapaneste. Acum sunt atatea ghiduri si materiale gratuite disponibile, incat te intrebi de ce nu suntem mai “internationali”. Chiar si jocurile video ajuta in directia asta.

Dupa primele incercari de job si dupa incheierea facultatii si a unui master, apare aproape invariabil o constientizare a starii de anomie sociala, stare pe care fiecare o trateaza diferit. Unii se arunca in mariaje de la varste foarte fragede, altii cauta sa-si prelungeasca nedefinit studentia. In mediul post-criza, nu e un lucru nemaintalnit sa te simti lipsit de directie sau, ca sa citez un cotidian de pe la noi, sa nu stii pe ce lume esti. Desi multi parinti considera ca rolul lor s-a incheiat de multa vreme, aici imi pare ca e nevoie de o interventie la fel de ferma precum cele din adolescenta.


(Sursa imaginii: Lazybones Comic)

5.Si dupa…

Asta e partea in care copilul e destul de mare si tu chiar nu trebuie sa mai faci nimic. Cum traim intr-o democratie functionala, cu somaj aproape de zero si oportunitati cat cuprinde, rolul tau s-a incheiat. Altfel, situatia e atat de nasoala incat nici macar sarcastic nu pot sa fiu. Chiar daca pilele nu sunt recomandate, ii puteti ajuta sa se orienteze pe piata muncii, cu-atat mai mult cu cat capitalismul salbatic al anilor ’90 si 2000 i-a invatat pe multi actuali parinti sa-si creeze oportunitati. Daca tu te-ai descurcat cum ai putut pe o piata inca in formare, copilul tau este un produs mai mobil si (poate) mai bine informat decat tine, dar plasat pe o piata supraaglomerata.

Desi e tentant, nu le hraniti prea mult mirajul. Nu le spuneti ca sunt speciali si ca isi vor gasi cu siguranta “fericirea”, mai ales ca genul asta de atitudine alimenteaza depresiile. Nu le permiteti insa nici sa se vanda prea ieftin, mai ales daca au ce vinde. E perfect sa-si poata urma visurile, cat timp ele exista si nu sunt doar niste fantasme de tip ”voi face ceva candva”. Chiar daca-s simple ambitii corporatiste, nu le judecati. E important sa intelegeti aspiratiile personale si profesionale ale juniorilor pentru simplul motiv ca asta e o varsta la care un tanar se poate usor autosabota. Chiar daca personalitatea este deja formata, inca se mai pot bate in cuie niste lucruri.

Pe langa primul job mai serios, e posibil sa apara si prima tentativa de antreprenoriat, prima mutare pe cont propriu sau cu partenera. E posibil sa apara si primul mariaj, dar parca n-as vrea sa merg atat de departe. Pe scurt: apar primele responsabilitati de adult, iar tu, ca parinte, nu poti face mai mult decat sa fii acolo atat emotional si, din pacate, financiar. Da, sa fii un tanar adult intr-o lume a posibilitatilor e al naibii de fain. In 2014, sa cresti mare nu inseamna doar sa te bucuri de toamnă fara frica “scolii”. Inseamna libertate, inseamna independenta, inseamna planuri si proiecte cu adevarat “personale”. Inseamna antreprize nebunesti si viziuni puse in practica. Sa fii adult este insa si al naibii de impovarator. Inseamna depresii si decizii dificile, reorientari profesionale si multa munca. Inseamna dorinte neimplinite si probleme cat se poate de concrete: sociale, personale si financiare. Voi, ca parinti, stiti asta cel mai bine. E oricum ciudat sa stai sa-i explici celui sau celei mici ca “viata e grea”. La varsta asta incepe sa vada lucrurile destul de clar. E placut insa sa stie ca are o plasa de siguranta, fie ea si una psihologica.

Altfel, pentru o generatie care va trai mai mult si mai bine (in teorie, cel putin), copiii si viitorii nostri copii o sa puna destule probleme. Oricat si-ar dori unii sa fie altfel, ruptura dintre parinti si copii nu prea exista. Sunt doar cateva piedici de trecut pe parcurs. Daca ar fi sa rezum ultima parte din serie, as ramane la: fii acolo! De parca asta ar fi putin lucru…

Din fericire pentru voi si nefericire pentru nimeni, ghidul asta n-o sa serveasca prea multor oameni. Daca al vostru copil a avut norocul sa se nasca intr-o familie cu parinti suficient de maturi incat sa-i ofere o educatie, nu sa se bata cu el pe jucarii, atunci ghidurile sunt de prisos. Daca bagajul genetic i-a permis sa fie si desurubat la cap, atunci merita felicitari in avans. Oricum, seria asta a fost menita sa-mi serveasca mie pe post de material umoristic pentru perioada in care o sa am copii si o sa-mi ignor cu desavarsire sfaturile. Cu alte cuvinte, o sa vad eu mai tarziu…

P.S: Tind sa cred ca, pentru un proaspat parinte, “nefamilistii convinsi” se impart in doua categorii: oameni carora nu le plac copiii si oameni carora nu le plac copiii tai.

Cand tragi linie…

Posted by on 21 Jul 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

In ciuda numelui, asta nu e un articol despre autobiografia lui Adrian Mutu…

Este, din pacate, un articol despre evaluarea performantelor si, din nou, despre perspectiva. Stiu, e plictisitor, dar o sa incerc sa inserez totusi o gluma de prost gust, pentru diversitate. In alta ordine de idei, am asteptat sa se calmeze putin nebunia cu BAC-ul si a premiilor pentru ”performante deosebite” pentru a ma alatura celor care striga: ridicol! Nu pentru ca examenul ar fi complet inutil sau pentru ca acum, la 8 ani distanta, nu-i mai vad importanta. Nu, ridicolul situatiei face ca orice examen de genul asta, fie el Test National, BAC sau interviu de angajare sa-si piarda relevanta imediat dupa ce l-ai trecut.

Au englezii o vorba ascutita ca un dinte de fotomodel canibal: ”You’re only as good as your last performance”. Aia e problema. Indiferent de ce faci, performanta de acum va trebui depasita de una de un calibru similar sau mai mare, intr-un context similar sau diferit. Desigur, vor exista mereu momente in care trebui sa tragi linie si sa evaluezi. In cazul amintit mai sus, linia aia va include toate testele, scolile si facultatile…rezumate in 2 randuri pe un CV. Cam atat. Cel mult, managerii viitorului se vor putea lauda ca au fost parte dintr-o generatie care “a dat BAC-ul pe bune”, desi tare imi e teama ca de aceeasi parere vor beneficia si viitorii spalatori de tăvi. De ce? Pentru ca cineva a avut grija sa le spuna cat de mult conteaza performanta lor la un test mediocru, cand ar fi trebuit sa-i bata pe spate si sa spuna: “Bravo! Acum hai sa uitam de asta!”.

Acel cineva ar trebui sa fie reprezentat atat de parinti, cat si de anturaj. Guvernul n-ar trebui sa existe in ecuatia asta, de niciun fel. Ca avem o logica a pragului si a alternativei, am mai scris, ba chiar pe la case mai mari. Ca ea a patruns in toate aspectele vietii publice si private, e intr-adevar ingrijorator. E o logica a ”realizarilor”, daca vreti. Orice mic prag devine o realizare care trebuie sarbatorita intens. Cumva, nu ma mira existenta ei la pustii de liceu, pentru vanitatea vine la pachet cu varsta. Ma astept insa ca dupa o vreme, oamenii astia sa inteleaga niste lucruri.

Sa aplici (sa te inscrii) la o facultate si sa o termini, in tara sau in afara, nu e o realizare. E doar o etapa, etapa a carei dificultate si importanta ti-o stabilesti pana la urma singur. Linia in cazul asta se trage la ani buni dupa terminare. Astept lectii despre economie de la oameni cu afaceri prospere inaltate pe barba lor, nu de la aia care fac poze cand decoleaza avionul. E trist, dar se aplica si olimpicilor si oamenilor cu performante ”deosebite”. V-o spune unul care ”a fost acolo” (cum de altfel au fost si multi cititori). Dupa bucuria de cateva zile, nu exista niciun motiv pentru care o olimpiada sau un concurs sa mai aiba relevanta, daca olimpicul nu se gandeste deja la urmatorul prag. Realizarile de moment sunt doar linia de start, indiferent de cat de departe ti se pare ca ai ajuns. Pustilor talentati care citesc acum randurile astea le spun: fiti pe pace, e la fel si pe piata muncii.

Daca vorbim de un job mai serios, rareori vei intalni angajatori care sa se opreasca strict la CV. Interviul si testul de dupa vor fi decisive in a vedea ce poti sa faci ACUM vs. ”ce ai facut acum doi ani”. Cramponarea de realizarile trecutului te poate transforma usor intr-un ”has been” – un trecut, cum ar zice autohtonii. Bine, in Romania n-ar fi chiar o tragedie, din moment ce avem generatii intregi formate din asa ceva. Generatii carora ”le era mai bine inainte”, intr-un punct aproape imaginar in care hazardul facea ca lor sa le fir mers putin mai bine, fara efort. Simplul fapt ca aveau o siguranta sau puteau face niste bani usor a fost o realizare, in loc sa fie un punct de plecare. Ce a urmat cand s-a tras linie nu mai merita detaliat. E suficient sa deschizi televizorul sau un site de stiri.

Testele Nationale, BAC-ul, Admiterea, primul interviu sunt doar patratele intr-un sotron imens. Par a fi niste repere clare, dar sunt niste simple linii mazgalite cu creta. Jocul nu se termina cand ai ajuns la ele si nici cand le-ai trecut. Ai un avantaj cand ai sarit peste toate provocarile si te-ai si intors in picioare. Cu toate astea, piatra ramane mereu pe tabela de joc. De fapt, asta e si frumusetea unui sotron bun: jocul nu se termina niciodata.

P.S: V-am promis niste glume de prost gust, dar, in lipsa lor, va pot livra acest superb grafic comparativ cu Radu Mazare si Rockso The Clown, personaj din desenul Metalocalypse. 

Da’ nu s-a intamplat nimic…

Posted by on 19 Oct 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Pe langa micile frustrari zilnice (gatite la foc mic si servite pe blog), exista si unele ceva mai vechi, de care nu voi scapa prea curand…

O astfel de frustrare e legata de incapacitatea unor semeni de a intelege gravitatea faptelor lor, daca respectivele fapte nu au consecinte directe. Cu alte cuvinte, daca “nu s-a intamplat nimic”, nu e nicio problema.  Mai mult, in astfel de cazuri, privirea vinovatului va fi intotdeauna dezarmanta. De ce te superi? Doar “n-a murit nimeni”!

Un politician a cerut spaga de zeci de mii de euro intr-o instanta internationala? E in regula, din moment ce nu i-a dat nimeni bani. O oarecare domnisoara de pe (foarte) micul ecran a cerut bani pentru favoruri sexuale? Nu e nicio problema, ca n-au facut nimic pana la urma. Daca nu-i filmeaza in timpul actului, nu e prostitutie. Era sa fii calcat pe trecerea de pietoni? Lasa, ca n-ai patit nimic, te scuturi si-ti trece! Situatia devine palpabila doar atunci cand inconstientul face o victima. Cine s-ar fi asteptat ca Gigel, medicul care era sa nenoroceasca vreo trei oameni (dar nu s-a intamplat nimic), va reusi la un punct sa omoare pe cineva?


(Sursa Imaginii)

Situatia e la fel de grava si in zona profesionala. O privire spre jurnalistii care ne servesc zeci de articole “pe surse” confirma banuielile. L-am acuzat pe Icsulescu de tot felul de mizerii si i-am cam facut praf viata familiala? Nu s-a intamplat nimic pana la urma: nu s-a sinucis, n-a divortat nevasta-sa! Cum adica e vina noastra ca n-am verificat sursele si n-am filtrat informatia? Da asta nu e treaba noastra dom’le. Oamenii trebuie sa vada stirea si stirea era aia pe care am inventat-o. Cat timp calomnia si insulta de presa o sa tot apara si dispara din legislatie, noi n-avem nicio vina ca am distrus credibilitatea unui nevinovat.

Desigur, presa nu este singurul domeniu unde oamenii sunt “iertati”, iar greselile lor sunt trecute cu vederea pentru simplul motiv ca nu s-a intamplat nimic. Exista angajati a caror neglijenta era sa aduca pierderea unor contracte importante, in repetate randuri. Totusi, cu ce motiv ii concediem? Doar nu s-a intamplat nimic. La final, vom face ochii mari si ne vom intreba uimiti “Cum s-a putut pierde contractul ala? Nu ne-am fi asteptat niciodata!”.

In Romania, pedepsele pentru tentativa de jaf, omor, vatamare corporala etc, sunt mici si usor de contestat. Exceptand rarele accidente, de cele mai multe ori faptul ca cineva a incercat sa faca ceva, dar nu i-a reusit, nu garanteaza nimic. In cel mai rau caz, spune ca s-ar putea sa mai incerce de cateva ori, pana ii iese. Pentru unii neglijenta a devenit un stil de viata. E genul ala de pariu dintre baietasii de cartier in care unul face o idiotenie pentru ca “nu se intampla frate nimic”.  Si uite asa ai doua pustoaice gravide la fiecare colt de bloc.

Pana la urma, nu stiu de ce ar merita sa ne agitam. Romania ultimului secol a mers mereu pe un principiu autohton de “laissez-faire” (aplicat, din pacate, la nivel politic, nu economic). Nici dupa grele pierderi teritoriale si zeci de ani de comunism nu ne-am trezit. Dar e ok, doar n-a murit nimeni…

P.S: Pe acelasi principiu, cu cateva luni in urma, niste baieti numiti Defense Distributed au venit cu principiul unei arme letale facute cu ajutorul unei imprimante 3D. Schematica armei urma sa fie distribuita gratuit online. Desi alte incercari similare au esuat si nici a lor nu parea a fi complet fezabila, compania care fabrica imprimanta folosita pentru teste le-a confiscat-o. Intrebarea a fost cam aceeasi “Dar ce, facusera ceva? Scosesera vreo arma? A fost cineva ranit?”.

Next»