Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Un Stat în Sat

Posted by on 22 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?

Bine pentru toată lumea

Posted by on 16 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Bucățica asta de text a fost scrisă pe telefon, în timp ce, pe parcursul a trei stații de metrou, un domn de maxim 45 de ani a demonstrat visătorilor că „mai e mult până departe”…

Agitat și prea sigur pe el, domnul menționat mai sus argumenta din răsputeri că lucrurile nu merg în România pentru că nimeni nu se gândește la binele celor mulți, așa cum, bineînțeles, se gândeau ăia dinainte. Aș putea scrie articole întregi pe tema greșelilor din afirmația asta. De fapt, am și făcut-o și n-are sens să mă repet. Orice tentativă de uniformizare care depășește ideea de „șanse egale” este o tâmpenie și nu este nevoie de exemplul comunist sau de Venezuela pentru a demonstra că animalele bipede nu sunt egale. Ce m-a neliniștit pe mine în discursul colegului de metrou și ce mă preocupă de câțiva ani buni este că ideea binelui democratic împărțit încă n-a murit.

Mai mult chiar, ideea că există un „bine absolut” care poate fi aplicat fără discriminare pare să fie ținută sus tocmai de generațiile tinere, de studenții și hipsterașii care n-au înțeles prea mult din politică, dar visează comunism utopic și socialism nordic. E o idee întreținută atât de ei, cât și de alte specii deconectate de la realitate… până ajung în poziții de conducere. Nu râdeți, pentru că oamenii care au scris viitoarele programe de guvernare ale unor partide politice de la noi par mai periculoși decât hoții care nu le vor aplica. Să copiezi fără discernământ o directivă U.E. e mult mai puțin alarmant decât să încerci să implementezi măsuri precum cea propusă cu ani în urmă de Partidul Poporului (20 000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere?) Programele fanteziste nu rezistă mult, mai ales dacă sunt susținute de analfabeți politic și de autiști din punct de vedere economic. Se poate ajunge în situația de a nu vota un om în ideea că, odată ajuns la putere, ar putea fi în stare să se țină de promisiuni!

Motivul pentru care există alegeri, indiferent de domeniu, nu este nevoia de a alege o soluție de compromis care să nu deranjeze pe nimeni. La nivel politic (ideal și ireal), alegerile democratice ar trebui să promoveze un om care reprezintă interesul unei părți a populației. Nu, nu interesul majorității, ci al majorității care votează, se implică, participă (inclusiv financiar, vezi PAC-urile americane). Dacă ai norocul ca grupul și reprezentantul ales să se țină de promisiuni și ca pătura populației care a ales să fie una cu viziune, lucrurile pot progresa sau pot măcar continua să funcționeze pe același făgaș. Dacă nu, nu. Oamenii care susțin despre ei că „reprezintă poporul” sunt fie populiști est-europeni, fie dictatori sud-americani. Motivul este simplu: poporul e format într-o covârșitoare parte din oameni cu o educație precară și cu motivații extrem de egoiste. Oameni care în general trebuie grupați în jurul unui scop comun, tocmai pentru a menține o urmă de rațiune în acțiunile lor.


(Sursa: Poorly Drawn Lines)

Poate că ce am scris mai sus nu are vreo aplicabilitate în România, o țară în care de fiecare dată suntem forțați să alegem între oameni care nu reprezintă pe nimeni, dar care promit că vor avea grijă de toți. Și tocmai asta e problema. Oamenii care-și definesc destul de clar o țintă vor avea oricând de câștigat, chiar și într-un peisaj politic unde alegerile se fac pe principiul „ăla nu pare a fi un hoț infect”. De-asta mulți au apreciat recentul program USR, un program de dreapta, coerent și mult mai puțin „hipsteric” decât spuneau gurile rele. Nu știu ce șanse are respectivul partid și am dubiile mele față de el, dar măcar face o încercare onestă de a spune ceva. De-asta partidul căpușă al României încă există: are un public îmbătrânit și din ce în ce mai obosit, dar unul bine definit.

În orice caz, dacă vrei să ajuți o țară precum România, nu are absolut niciun sens să te concentrezi pe „binele majorității”, cât timp majoritatea e analfabetă funcțional (dar votează!) și are carențe serioase la mai toate capitolele, de la igienă la bun simț. Ce poți face acum pentru majoritate este să investești în educație elementară și în sănătate și să creezi locuri de muncă decente pentru a te asigura că următoarea generație va avea capacitatea să aleagă. Nu poți face asta decât printr-o clasă de mijloc puternică și prin niște măsuri care nu par foarte populare în primă fază. Nu poți face asta prin politicieni care „sunt din popor” și „spun lucrurilor pe nume”, pentru că e clar că genul ăsta de oameni nu înțelege absolut nimic din ce se întâmplă în jur (dar pricepe suficient cât să-și ia partea). Nu poți conduce un stat aruncând cu bani în probleme, de parcă ești la o nuntă perpetuă și ți-e lene să te ridici de la masa nașilor.

De fapt, putem scoate lejer discuția asta din spațiul național. Ultimii ani au adus cu ei zeci și sute de acțiuni internaționale „populare” (singulare sau prin crowdfunding), de donații către instituții de caritate și către țări defavorizate. Suntem în plin trend al „binelui” și al responsabilității sociale duse la extrem, fie că este vorba despre miliardari filantropi, fie despre start-up-uri bine finanțate și corporații ce se simt vinovate. Oamenii vor ca munca lor zilnică să aibă un impact pozitiv și asta nu poate decât să ne bucure. Partea proastă e că mulți nu înțeleg încă faptul că binele nu se face nici pentru tine, nici pentru toți, ci pentru cei care pot face o diferență pe termen lung.

Vrei să salvezi o țară? Investește în educație, în elevii din școlile generale și licee. Creează facultăți. Educă-i în spirit critic pe cei ce pot fi încă educați și oferă-le un impuls să construiască ceva. Rezolvă problemele medicale presante pentru cât mai mulți și dă-le celor puțini (celor ce reușesc să se ridice) ceva la care să aspire. Vrei să adâncești criza? Copleșește un guvern ineficient cu bani, trântește ajutoare alimentare prin sate și construiește adăposturi cu ajutorul unor voluntari plictisiți de munca la birou, consumând astfel resursele și joburile care s-ar fi creat la nivel local. Dă bani unor oameni care au demonstrat că nu știu să-i gestioneze sau multiplice. Eventual, la final, arată-le și puțină „milă”, mai ales că ăsta e fix sentimentul din care se hrănesc extremiștii. Fundația Gates a înțeles cum stă treaba și rezultatele pozitive s-au văzut (după decenii de muncă), dar alții încă te cheamă să „salvezi Africa”. Cam tot așa te cheamă și politicienii noștri să salvezi România, o țară cu suficienți bani, dar cu prea puțini oameni.

Istoria ne arată că binele tuturor și voința „majorității” sunt exact genul de de concepte pe care teoreticienii le adoră, dar pe care marile imperii le au scrise pe piatra de mormânt. Utopiile egalitariste nu rezistă mult și nici țările fără vârfuri (populațiile pre-columbiene sunt o dovadă). Concluzia? Dacă vrei un stat bine condus, construiește-ți o elită suficient de abilă încât să nu alieneze masele, dar suficient de calificată încât să vâneze scopuri mai mari decât propriile egouri. Nu de alta, dar… când e bine pentru toată lumea, este de rău pentru fiecare.

P.S: Știu că articolul ăsta pare irelevant, dar mentalitățile de tipul celor amintite mai sus sunt picături care umplu paharul celor ce în scurtă vreme vor prefera singurătatea altor nații.

Oameni si umanitate

Posted by on 08 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Uneori, printre zecile de comunicate despre Lorzii Sith din Parlamentul României, gafele demnitarilor străini și scandalurile mondene, se mai strecoară și câte o știre care ar merita promovată…

Săptămâna trecută, știrea asta a fost anunțarea planului lui Elon Musk de a duce oamenii pe Marte în șase ani. Da, sunt serios! Hai, hai, ștergeți-vă lacrimile de râs. Evident, pentru un om rațional, apar niște întrebări elementare legate de cum va face Elon Musk asta, cu sau fără SpaceX în spate, și despre cât de realist poate fi un om care e ferm convins că trăim într-o simulare. Da, Elon Musk și încăpățânarea lui creatoare sunt într-adevăr extraordinare, iar povestea vieții lui a deschis mai multe prezentări live decât citatele din Confucius, însă, acum, nici el nu cred că a mers mai departe de un exercițiu de PR. Totuși, lucrurile de mai sus pot fi considerate… simple detalii.

Ce e de remarcat în articolul despre Musk este că un vizionar, responsabil și pentru alte concepte considerate utopice (Hyperloop), dar și pentru idei care și-au dovedit fezabilitatea (Tesla) a reafirmat una dintre vechile misiuni ale umanității. Nu, nu una dintre misiunile oamenilor, ca indivizi, ci una dintre vechile dorințe ale maimuțelor bipede care cândva se speriau de fulgere. Vorbim despre dorința de a ajunge la stele. Fie că suntem sau nu singuri în univers, fie că vom putea sau nu coloniza o planetă din sistemul solar, important e să ajungem cât mai aproape de necunoscut. Să ne extindem orizontul dincolo de petecul nostru de pământ și să realizăm cât de mici și, în același timp, cât de nelimitați suntem.

Mai percutantă în articol este expresia “the crowd went absolutely wild”. Faptul că mai mulți oameni au lăsat scepticismul (natural, în cazul ăsta) la o parte și au zis „da, asta ne-am dori pentru copiii noștri” e adevărata știre. Faptul că, undeva, printre refugiați și oameni speriați de refugiați, printre homofobi și feministe, luptători pentru credință și atei militanți, mai există și oameni care și-ar dori să facă, nu doar să vorbească despre cum ar trebui să “se întâmple”. Oameni care realizează crudul, dar eliberatorul adevăr: omul ăla unic, minunat, frumos și plin de visuri, dar și de ură, idei fixe și limitări… nu contează. Umanitatea însă, așa tânără cum e, a dat naștere piramidelor, artei, avioanelor și Internetului. Umanitatea e totul.

Unii vor spune: dar stai, că umanitatea a fost împinsă de oameni, fie ei nebuni frumoși, fie nebuni calculați precum Musk. Da, doar că toți au fost produsul mediului și societății lor, adică a ceea avea umanitatea mai bun sau mai “altfel” de oferit la momentul respectiv. Oamenii ăia au ieșit în față indiferent de clasa socială, religia, rasa sau sexul lor. Timp de mii de ani, colectivul a găsit metode de a promova indivizii capabili să aducă o schimbare, chiar dacă schimbarea aia a fost de multe ori traumatică și privită ulterior drept “crudă” și “nedreaptă”.

În același articol ni se sugerează că, rămânând cu picioarele pe Pământ (la propriu), vom ajunge să ne exterminăm, alternativa fiind să devenim o societate multiplanetară. Nu știu dacă va fi vreodată așa, dar afirmația vine de la un om care își consideră toți semenii drept “software și hardware” (un om pe care nu-l interesează câte femei urmărește pe Twitter). Prin urmare, dacă și indivizii detașați de norma socială simt că nu ne va fi bine dacă rămânem “închiși”, sunt tentat să cred în ipoteză. De ce? E simplu: pentru că ne place pe Pământ și ne complacem în situația asta. Ne e frică de contactul cu nimicul, de plonjonul în infinit. Mai mult, ne place să credem că “avem o misiune aici”.

Drept concluzie, mi-ar plăcea ca toți oamenii care se pregătesc să dea share unor poze cu pisici pe care nu le-au mângâiat și unor copii din țări pe care nu le pot pronunța să se oprească pentru 10 secunde. Nu putem nici iubi și nici ajuta pe toată lumea. Putem însă să ne ajutăm pe noi ca parte dintr-un întreg. Putem ca, prin orice facem și prin modul în care privim lumea, să mișcăm fie și milimetric lucrurile în direcția potrivită. Da, suntem doar mamifere, dar nu ne-a interzis nimeni să ne căutăm aripile.

P.S: Blogul a fost blocat timp de câteva zile pe unele desktop-uri și pe mobil din cauza unor probleme cu un plugin. Sper că acum totul e în regulă. Ahh, și n-am uitat de recenzia aia în engleză.

Next»