Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Un Stat în Sat

Posted by on 22 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?

Bine pentru toată lumea

Posted by on 16 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Bucățica asta de text a fost scrisă pe telefon, în timp ce, pe parcursul a trei stații de metrou, un domn de maxim 45 de ani a demonstrat visătorilor că „mai e mult până departe”…

Agitat și prea sigur pe el, domnul menționat mai sus argumenta din răsputeri că lucrurile nu merg în România pentru că nimeni nu se gândește la binele celor mulți, așa cum, bineînțeles, se gândeau ăia dinainte. Aș putea scrie articole întregi pe tema greșelilor din afirmația asta. De fapt, am și făcut-o și n-are sens să mă repet. Orice tentativă de uniformizare care depășește ideea de „șanse egale” este o tâmpenie și nu este nevoie de exemplul comunist sau de Venezuela pentru a demonstra că animalele bipede nu sunt egale. Ce m-a neliniștit pe mine în discursul colegului de metrou și ce mă preocupă de câțiva ani buni este că ideea binelui democratic împărțit încă n-a murit.

Mai mult chiar, ideea că există un „bine absolut” care poate fi aplicat fără discriminare pare să fie ținută sus tocmai de generațiile tinere, de studenții și hipsterașii care n-au înțeles prea mult din politică, dar visează comunism utopic și socialism nordic. E o idee întreținută atât de ei, cât și de alte specii deconectate de la realitate… până ajung în poziții de conducere. Nu râdeți, pentru că oamenii care au scris viitoarele programe de guvernare ale unor partide politice de la noi par mai periculoși decât hoții care nu le vor aplica. Să copiezi fără discernământ o directivă U.E. e mult mai puțin alarmant decât să încerci să implementezi măsuri precum cea propusă cu ani în urmă de Partidul Poporului (20 000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere?) Programele fanteziste nu rezistă mult, mai ales dacă sunt susținute de analfabeți politic și de autiști din punct de vedere economic. Se poate ajunge în situația de a nu vota un om în ideea că, odată ajuns la putere, ar putea fi în stare să se țină de promisiuni!

Motivul pentru care există alegeri, indiferent de domeniu, nu este nevoia de a alege o soluție de compromis care să nu deranjeze pe nimeni. La nivel politic (ideal și ireal), alegerile democratice ar trebui să promoveze un om care reprezintă interesul unei părți a populației. Nu, nu interesul majorității, ci al majorității care votează, se implică, participă (inclusiv financiar, vezi PAC-urile americane). Dacă ai norocul ca grupul și reprezentantul ales să se țină de promisiuni și ca pătura populației care a ales să fie una cu viziune, lucrurile pot progresa sau pot măcar continua să funcționeze pe același făgaș. Dacă nu, nu. Oamenii care susțin despre ei că „reprezintă poporul” sunt fie populiști est-europeni, fie dictatori sud-americani. Motivul este simplu: poporul e format într-o covârșitoare parte din oameni cu o educație precară și cu motivații extrem de egoiste. Oameni care în general trebuie grupați în jurul unui scop comun, tocmai pentru a menține o urmă de rațiune în acțiunile lor.


(Sursa: Poorly Drawn Lines)

Poate că ce am scris mai sus nu are vreo aplicabilitate în România, o țară în care de fiecare dată suntem forțați să alegem între oameni care nu reprezintă pe nimeni, dar care promit că vor avea grijă de toți. Și tocmai asta e problema. Oamenii care-și definesc destul de clar o țintă vor avea oricând de câștigat, chiar și într-un peisaj politic unde alegerile se fac pe principiul „ăla nu pare a fi un hoț infect”. De-asta mulți au apreciat recentul program USR, un program de dreapta, coerent și mult mai puțin „hipsteric” decât spuneau gurile rele. Nu știu ce șanse are respectivul partid și am dubiile mele față de el, dar măcar face o încercare onestă de a spune ceva. De-asta partidul căpușă al României încă există: are un public îmbătrânit și din ce în ce mai obosit, dar unul bine definit.

În orice caz, dacă vrei să ajuți o țară precum România, nu are absolut niciun sens să te concentrezi pe „binele majorității”, cât timp majoritatea e analfabetă funcțional (dar votează!) și are carențe serioase la mai toate capitolele, de la igienă la bun simț. Ce poți face acum pentru majoritate este să investești în educație elementară și în sănătate și să creezi locuri de muncă decente pentru a te asigura că următoarea generație va avea capacitatea să aleagă. Nu poți face asta decât printr-o clasă de mijloc puternică și prin niște măsuri care nu par foarte populare în primă fază. Nu poți face asta prin politicieni care „sunt din popor” și „spun lucrurilor pe nume”, pentru că e clar că genul ăsta de oameni nu înțelege absolut nimic din ce se întâmplă în jur (dar pricepe suficient cât să-și ia partea). Nu poți conduce un stat aruncând cu bani în probleme, de parcă ești la o nuntă perpetuă și ți-e lene să te ridici de la masa nașilor.

De fapt, putem scoate lejer discuția asta din spațiul național. Ultimii ani au adus cu ei zeci și sute de acțiuni internaționale „populare” (singulare sau prin crowdfunding), de donații către instituții de caritate și către țări defavorizate. Suntem în plin trend al „binelui” și al responsabilității sociale duse la extrem, fie că este vorba despre miliardari filantropi, fie despre start-up-uri bine finanțate și corporații ce se simt vinovate. Oamenii vor ca munca lor zilnică să aibă un impact pozitiv și asta nu poate decât să ne bucure. Partea proastă e că mulți nu înțeleg încă faptul că binele nu se face nici pentru tine, nici pentru toți, ci pentru cei care pot face o diferență pe termen lung.

Vrei să salvezi o țară? Investește în educație, în elevii din școlile generale și licee. Creează facultăți. Educă-i în spirit critic pe cei ce pot fi încă educați și oferă-le un impuls să construiască ceva. Rezolvă problemele medicale presante pentru cât mai mulți și dă-le celor puțini (celor ce reușesc să se ridice) ceva la care să aspire. Vrei să adâncești criza? Copleșește un guvern ineficient cu bani, trântește ajutoare alimentare prin sate și construiește adăposturi cu ajutorul unor voluntari plictisiți de munca la birou, consumând astfel resursele și joburile care s-ar fi creat la nivel local. Dă bani unor oameni care au demonstrat că nu știu să-i gestioneze sau multiplice. Eventual, la final, arată-le și puțină „milă”, mai ales că ăsta e fix sentimentul din care se hrănesc extremiștii. Fundația Gates a înțeles cum stă treaba și rezultatele pozitive s-au văzut (după decenii de muncă), dar alții încă te cheamă să „salvezi Africa”. Cam tot așa te cheamă și politicienii noștri să salvezi România, o țară cu suficienți bani, dar cu prea puțini oameni.

Istoria ne arată că binele tuturor și voința „majorității” sunt exact genul de de concepte pe care teoreticienii le adoră, dar pe care marile imperii le au scrise pe piatra de mormânt. Utopiile egalitariste nu rezistă mult și nici țările fără vârfuri (populațiile pre-columbiene sunt o dovadă). Concluzia? Dacă vrei un stat bine condus, construiește-ți o elită suficient de abilă încât să nu alieneze masele, dar suficient de calificată încât să vâneze scopuri mai mari decât propriile egouri. Nu de alta, dar… când e bine pentru toată lumea, este de rău pentru fiecare.

P.S: Știu că articolul ăsta pare irelevant, dar mentalitățile de tipul celor amintite mai sus sunt picături care umplu paharul celor ce în scurtă vreme vor prefera singurătatea altor nații.

Oameni si umanitate

Posted by on 08 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Uneori, printre zecile de comunicate despre Lorzii Sith din Parlamentul României, gafele demnitarilor străini și scandalurile mondene, se mai strecoară și câte o știre care ar merita promovată…

Săptămâna trecută, știrea asta a fost anunțarea planului lui Elon Musk de a duce oamenii pe Marte în șase ani. Da, sunt serios! Hai, hai, ștergeți-vă lacrimile de râs. Evident, pentru un om rațional, apar niște întrebări elementare legate de cum va face Elon Musk asta, cu sau fără SpaceX în spate, și despre cât de realist poate fi un om care e ferm convins că trăim într-o simulare. Da, Elon Musk și încăpățânarea lui creatoare sunt într-adevăr extraordinare, iar povestea vieții lui a deschis mai multe prezentări live decât citatele din Confucius, însă, acum, nici el nu cred că a mers mai departe de un exercițiu de PR. Totuși, lucrurile de mai sus pot fi considerate… simple detalii.

Ce e de remarcat în articolul despre Musk este că un vizionar, responsabil și pentru alte concepte considerate utopice (Hyperloop), dar și pentru idei care și-au dovedit fezabilitatea (Tesla) a reafirmat una dintre vechile misiuni ale umanității. Nu, nu una dintre misiunile oamenilor, ca indivizi, ci una dintre vechile dorințe ale maimuțelor bipede care cândva se speriau de fulgere. Vorbim despre dorința de a ajunge la stele. Fie că suntem sau nu singuri în univers, fie că vom putea sau nu coloniza o planetă din sistemul solar, important e să ajungem cât mai aproape de necunoscut. Să ne extindem orizontul dincolo de petecul nostru de pământ și să realizăm cât de mici și, în același timp, cât de nelimitați suntem.

Mai percutantă în articol este expresia “the crowd went absolutely wild”. Faptul că mai mulți oameni au lăsat scepticismul (natural, în cazul ăsta) la o parte și au zis „da, asta ne-am dori pentru copiii noștri” e adevărata știre. Faptul că, undeva, printre refugiați și oameni speriați de refugiați, printre homofobi și feministe, luptători pentru credință și atei militanți, mai există și oameni care și-ar dori să facă, nu doar să vorbească despre cum ar trebui să “se întâmple”. Oameni care realizează crudul, dar eliberatorul adevăr: omul ăla unic, minunat, frumos și plin de visuri, dar și de ură, idei fixe și limitări… nu contează. Umanitatea însă, așa tânără cum e, a dat naștere piramidelor, artei, avioanelor și Internetului. Umanitatea e totul.

Unii vor spune: dar stai, că umanitatea a fost împinsă de oameni, fie ei nebuni frumoși, fie nebuni calculați precum Musk. Da, doar că toți au fost produsul mediului și societății lor, adică a ceea avea umanitatea mai bun sau mai “altfel” de oferit la momentul respectiv. Oamenii ăia au ieșit în față indiferent de clasa socială, religia, rasa sau sexul lor. Timp de mii de ani, colectivul a găsit metode de a promova indivizii capabili să aducă o schimbare, chiar dacă schimbarea aia a fost de multe ori traumatică și privită ulterior drept “crudă” și “nedreaptă”.

În același articol ni se sugerează că, rămânând cu picioarele pe Pământ (la propriu), vom ajunge să ne exterminăm, alternativa fiind să devenim o societate multiplanetară. Nu știu dacă va fi vreodată așa, dar afirmația vine de la un om care își consideră toți semenii drept “software și hardware” (un om pe care nu-l interesează câte femei urmărește pe Twitter). Prin urmare, dacă și indivizii detașați de norma socială simt că nu ne va fi bine dacă rămânem “închiși”, sunt tentat să cred în ipoteză. De ce? E simplu: pentru că ne place pe Pământ și ne complacem în situația asta. Ne e frică de contactul cu nimicul, de plonjonul în infinit. Mai mult, ne place să credem că “avem o misiune aici”.

Drept concluzie, mi-ar plăcea ca toți oamenii care se pregătesc să dea share unor poze cu pisici pe care nu le-au mângâiat și unor copii din țări pe care nu le pot pronunța să se oprească pentru 10 secunde. Nu putem nici iubi și nici ajuta pe toată lumea. Putem însă să ne ajutăm pe noi ca parte dintr-un întreg. Putem ca, prin orice facem și prin modul în care privim lumea, să mișcăm fie și milimetric lucrurile în direcția potrivită. Da, suntem doar mamifere, dar nu ne-a interzis nimeni să ne căutăm aripile.

P.S: Blogul a fost blocat timp de câteva zile pe unele desktop-uri și pe mobil din cauza unor probleme cu un plugin. Sper că acum totul e în regulă. Ahh, și n-am uitat de recenzia aia în engleză.

Nu esti puţin cam mare sa mai crezi in monarhie?

Posted by on 03 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cum articolele cu parfum revizionist tind să zgândăre des orgoliile cititorilor, am renunțat în ultima vreme să le mai public. Totuși, există câteva tendințe în tagma publicului educat care mă irită teribil și cărora nu pot să ma abțin să nu le întorc favoarea…

Vă spun sincer că obsesia unor colegi de listă, muncă sau generație de a se întoarce mereu la acel tărâm mistic al monarhiei ante şi interbelice mă dărâmă. De ce? Pentru că vorbim în general despre oameni cu o educație peste medie, care chiar ar putea schimba ceva, dacă s-ar concentra pe idei ale epocii curente. Sunt genul de oameni care nu ies la vot pentru că nu se simt reprezentați de actuala clasă politică, dar nici nu fac efortul de a o demola, așteptând să vină revoluția peste ei în casă și să le spună triumfătoare: Da, ai avut dreptate! Un sistem politic bazat pe o combinaţie aleatorie de gene, educație instituțională și dictatură era răspunsul de la bun început!

De ce s-a ajuns ca oameni raționali să-și bazeze argumentarea pe o istorie fragilă și mistificată și pe flotări logice care ar muri în primele zece minute ale unei dezbateri academice? Motivul este evident: o tranziție prelungită, caracterizată prin lăcomie, furt și o ignobilă lipsă de cavalerie. La asta se adaugă și aversiunea comuniştilor de rit nou pentru tot ce înseamnă monarhie, aversiune stinsă ulterior chiar cu participarea “monarhului”. În viziunea populară a apărut astfel mitul că monarhia ar fi un fel de dușman al confuziei sociale și al prădării sistematice a statului, aceeași monarhie care se chinuia să-și recapete aproape abuziv posesiunile și, ulterior, să nu-și plătească datoriile la bugetul de stat.

Înainte însă de a demola mitul coroanei, cum au mai făcut-o şi alții, merită să trecem printr-o scurtă lecție de istorie, una care ne va învăța câteva lucruri despre tradiţia monarhică şi dinastică a României. Cu prilejul precedentei Zile a Regelui, mai multe reviste şi ziare online şi offline s-au grăbit să ridice elogii sau, din contră, să atace un set de capitole închise din istoria României. Dacă demersul celor de la Caţavencii, început înaintea zilei amintite, s-a dovedit a fi agreabil, am găsit o analiză mai completă în revista Historia din luna mai (nr. 172, 2016), analiză semnată printre alţii şi de Adrian Cioroianu. V-aş recomanda respectivul set de articole, însă mă tem că mulţi dintre autori au atacat într-un mod subiectiv problema. Iată deci câteva cuvinte despre scurta istorie şi despre interesanta, dar deloc convingătoarea tradiţie “regală” a României.

Regele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (numele din buletin) a venit la tronul României la câteva luni de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Arhitecţii aducerii lui pe tron au fost conduşi printre alţii de Lascăr Catargiu, om responsabil şi cu abdicarea numitului Cuza, dar şi cu menţinerea noului rege pe tron, în momentul în care neamţul, sătul de revolte regizate şi balcanism (Republica de la Ploieşti), a vrut să-şi ia bocceluţa şi să plece. Venit în ţară pe furiş, din cauza războiului dintre austrieci şi prusaci, Carol I a ajuns suveran într-o ţară încă dependentă pe hârtie de Imperiul Otoman. Locotenent de dragoni la origine (cavalerie cu arme de foc), Carol I avea o ascendenţă de-a dreptul impresionantă din punct de vedere militar. Cu toate acestea, germanul ajunge domnitor şi mai târziu rege pe fondul unei stări de conflict între marile puteri şi  în urma refuzului lui Filip de Flandra de a ocupa respectivul post. E de remarcat că prima impresie a noului domnitor, la vederea viitorului său castel, nu a fost una prea grozavă.

Majoritatea fanilor monarhiei sunt de părere că sus-numitul Carol I al României a fost cel mai eficient rege al României. Au dreptate, doar că n-a fost deloc singur în demersul ăsta. Multe dintre reformele cu greutate din perioada României “moderne” au fost făcute de Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ultimul a şi zburat într-un mod nu tocmai prietenos de la putere. Carol I are însă meritul unei modernizări rapide a ţării, a primei Constituţii serioase (cea din 1866, inspirată din cea belgiană, dar extrem de “progresistă” pentru un principat balcanic) şi a atitudinii din timpul Războiului de Independenţă din 1877, unde Carol şi-a amintit de zilele de glorie din tinereţe, din timpul războiului dintre Prusia şi Danemarca.

Ar fi însă de remarcat că niciunul dintre lucrurile ăstea n-ar fi fost posibile fără contribuţia decisivă a unor oameni politici cu aptitudini recunoscute şi morală chestionabilă. Printre ei, s-au remarcat prim-ministrul Ion C. Brătianu (care a fost timp de 12 ani prim-ministru şi al cărui fiu i-a continuat şi completat opera politică), dar şi Lascăr Catargiu şi Mihail Kogălniceanu, ultimul fiind şi cel care a citit iniţial Declaraţia de independenţă a României (deşi Carol ignorase deja obligaţiile faţă de Poartă în Constituţia lui anterioară). Ar fi de remarcat că, în tot timpul ăsta, regele a fost pe cale să abdice de două ori, ultima dată atunci când oamenii politici din România şi-au dorit apropierea de Antanta.

Dacă ultimul gest este cumva de înţeles (Carol era german şi datora Germaniei câteva victorii diplomatice), afacerea Strousberg s-a justificat numai pe plan extern, fiind probabil una din primele afaceri de tip Bechtel (includere la masa negocierilor, în schimbul unor investiţii păguboase). Nici gestionarea Răscoalei din 1907 nu este tocmai uşor de înţeles şi nici unele decizii din timpul Războiului de Independenţă, unde a acţionat şi în calitate de comandant suprem al celor două armate aliate. Una peste alta, amprenta lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi a reginei sale, Pauline Ottilie Luise zu Wied, sau Elisabeta I) este greu de redus la câteva rânduri.

Nici nepotul său de frate, Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen), nu a fost un conducător de neglijat. Înscăunat într-un context politic nu tocmai propice, Ferdinand şi-a început domnia cu promisiunea de a fi “un bun român”. Asta în ciuda faptului că era german get-beget şi îşi petrecuse anii formativi în afara ţării până la stabilirea succesiunii. Deşi mulţi l-au considerat un rege slab, e de remarcat că Ferdinand avea la rândul lui pregătire militară şi o cultură aproape enciclopedică (formată şi prin contact cu profesorii şi elitele din România). În cei treisprezece ani de domnie (până la moartea în urma unui cancer intestinal), principalul său merit nu a fost “întregirea graniţelor ţării”, în ciuda faptului că şi el şi ceva mai promovata lui soţie au stat pe cât de mult posibil în mijlocul soldaţilor şi s-au implicat direct în efortul de război. Primul Război Mondial a fost o pierdere militară pentru România, dar un câştig politic.

Principalul merit al lui Ferdinand a fost faptul că a îndrăznit să-şi renege originile prin alegerea intrării în război de partea Antantei şi prin faptul că, la fel ca unchiul său, a fost un excelent reprezentant al României pe plan internaţional, lucru pe care Alexandru Ioan Cuza nu ar fi putut să-l facă niciodată. De-asta insista acelaşi Lascăr Catargiu pe succesiunea dinastică bazată pe un “principe străin”, prevăzând practic atât domnia lui Carol, cât şi pe cea a lui Ferdinand. La nivel politic, Ferdinand a beneficiat de susţinerea mai multor “titani” ai vremii, de la I.C Brătianu (juniorul), la Iuliu Maniu pe care, deşi nu-l voia prim-ministru, a contat pentru unirea cu Transilvania (respectivul act s-a datorat mai degrabă efortului omului politic transilvănean). În ciuda popularităţii Alexandrei Victoria de Saxa-Coburg (regina Maria) şi a unor acte externe care i-au depăşit practic atribuţiile, Ferdinand I a reuşit să-şi lase amprenta personală asupra istoriei. Din păcate, el a fost şi ultimul rege german al ţării…

După o scurtă domnie sub regenţă a lui Mihai I, rătăcitorul rege Carol al II-lea a fost adus pe tron. Oricât ar vrea mulţi să-i apere viziunea “arhitecturală” şi pasiunea pentru artă (în care chiar a investit masiv), primul rege al ţării cu adevărat român este de neapărat. Dezmoştenit de tatăl său şi reapărut în viaţa publică cu ajutorul lui Iuliu Maniu (devenit ulterior principalul ghimpe în coasta sa politică), Carol al II-lea a fost cauza a multiple crize din viaţa politică şi socială a României Mari. Între Criza Dinastică şi dezmembrarea teritoriului naţional, Carol al II-lea s-a remarcat printr-o completă lipsă de maturitate, de coloană vertebrală politică şi de bun simţ.

Afemeiat până la obsesie (Zizi Lambrino, Elena Lupescu, printre altele), şpăgar (un pionier al domeniului), dictatorial (a se vedea camarila regală) şi revanşard, Carol al II-lea a preferat să speculeze instabilitatea politică din ţară, să-i discrediteze pe liderii cu potenţial şi să ignore sau chiar să manipuleze efectele pericolului reprezentat de Garda de Fier. Faptul că a încercat să se întoarcă (cu ajutorul Uniunii Sovietice, culmea) nu-i scuză cu nimic domnia. La finalul scurtei sale dictaturi, după Dictatul de la Viena, România nu mai avea nici credibilitate externă şi îşi pierduse şi avantajul economic câştigat circumstanţial, fără prea mult efort intern. Continue Reading»

Next»