Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Rasism, extratereștri și planete vorbitoare

Posted by on 19 Jun 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează două pagini de delir pe tema filmelor, unde voi o să vă prefaceți interesați, iar eu o să mă prefac interesant…

Ar trebui să încep cu tema care bântuie nesănătos de mult în online: Wonder Woman – capodoperă modernă sau mizerie sinistră? Din păcate, Gal Gadot mi se pare în continuare un sac de cartofi superb și nu-i pot judeca prestația din prisma calităților actoricești. Altfel, filmele cu supereroi au avut și momente mai bune. O să las deci această capodoperă a feminității pe data viitoare. Până atunci, o să prezint filme suficient de recente încât să vă amintiți posterul, dar ajunse în etapa în care le puteți vedea cu 2 euro pe serviciile de streaming.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

Al doilea film din seria Guardians of the Galaxy e dovada că, dacă regizorul și actorii sunt competenți, tot ce trebuie să faci (ca producător) este să taci din gură. Marvel a înțeles lecția asta și l-a lăsat pe James Gunn să introducă puțin substrat în ceea ce altfel ar fi fost un film subțirel despre un om, un raton mutant și niște extratereștri care salvează din nou lumea. Guardians of the Galaxy 2 nu e numai echilibrat și plin de referințe plăcute fanilor, dar se joacă și pe tema ascendentului familial, readucându-l în scenă pe bătrânul, dar eficientul Kurt Russell. În rest, Chris Pratt, Vin Diesel și Bradley Cooper se întorc, iar Michael Rooker face un rol excelent în rolul lui Yondu. Per total, un film ușor, dar cu un dozaj excelent de emoție, acțiune și umor.

Alien: Covenant (2017)

Alien: Covenant e puțin mai bun decât Prometheus, dar e ca și când ai spune că ciocolata cu rom e mai cremoasă ca nămolul. Prometheus a fost o mizerie, iar Ridley Scott ar trebui să-și lase cariera să se odihnească. Altfel, cine știe cu ce Exodus 2 sau The Martian Returns ne trezim. Senzația pe care o ai urmărind filmul ăsta este că un tip îmbibat în alcool vrea să îți spună o glumă pe care o știai și care oricum nu e amuzantă. Covenant urmărește inițial rețeta din Aliens și parțial din primul Alien (o capodoperă a genului), doar că își plasează personajele – echipajul unei nave de coloniști – pe planeta din Prometheus.

Din păcate, după ce aruncă două ouă și niște zahăr în castron, Ridley Scott toarnă din plin suc de sfeclă, untură, făină integrală și pietriș. Nu de alta, dar Alien: Covenant e o prăjitură sinistră, lipsită de gust sau aspect. Personajele lui Scott sunt complet nememorabile, Michael Fassbender fiind singurul actor căruia pare să-i pese că în platou există o cameră de filmat. Spre surprinderea multora, Fassbender e urmat de la distanță de Danny McBride (da, acel Danny McBride, amicul lui James Franco, care apare la rândul lui în film). Altfel, cupluri gay puse cu mâna în peisaj, actori nefolosiți (Noomi Rapace, Guy Pearce) și un scenariu lipsit de respect față de privitor. Ca în multe filme din serie, în Alien: Covenant mor o groază de oameni, doar că aici nu-ți pasă de nicio culoare de ei.

Mai mult, obsedat de explicații complexe și întorsături de situație, Ridley Scott reușește cumva să strice și superbul inamic al seriei (xenomorful). Creatura din primele filme era un monstru al claustrării, un “demon” al spațiilor închise, a cărui motivație era supraviețuirea, nu vânătoarea în sine. Era o bombă cu ceas. În filmul ăsta, creatura e mai apropiata de un virus și atacă în câmp deschis, reușind să fie înfricoșătoare numai în ideea că Scott va mai face un film pe tema asta.

The Discovery (2017)

De la Spectral și Stranger Things în sus, Netflix s-a avântat în proiecte de lungmetraj din ce în ce mai scumpe și mai ambițioase (aștept cu interes Okja). The Discovery, cu un Robert Redford obosit și un Jason Segel surprinzător de bun, se numără printre ele. Filmul are o premisă cel puțin interesantă, una care le-a permis șefilor Netflix să-i facă o agresivă campanie publicitară. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, un om de știință deprimat demonstrează existența Vieții de Apoi, fără însă a afla vreun detaliu despre cum ar putea ea arăta.

Așa cum te-ai putea aștepta, anunțul este urmat de un val masiv de sinucideri la nivel mondial. The Discovery urmărește întâlnirea și conflictul dintre retrasul om de știință și fiul său (Segel), fiu care se îndoiește profund de intențiile și de veridicitatea descoperirii tatălui. Din păcate, a doua parte a filmului nu oferă suficiente răspunsuri, iar multe personaje par a fi în plus, lucru valabil și pentru sinucigașa jucată de Rooney Mara. Deși are niște cadre excelente și aduce aminte de The Veil și Sound of My Voice, The Discovery reușește să fie relativ plictisitor și generic. Lucrul ăsta ar fi putut fi evitat cu o regie mai atentă și un scenariu puțin mai scurt.

Get Out (2017)

Înainte ca Get Out să iasă din circuitul festivalurilor și să intre în cel al cinematografelor, trei lucruri puteau fi citite în orice recenzie la filmul ăsta. Primul ar fi că e surprinzător de bun, al doilea că e un horror cu afro-americani și ultimul că a fost scris, regizat și produs de Jordan Peele, jumătatea mai scundă din duoul Key & Peele. Singurul lucru neadevărat este că Get Out ar fi un film horror. În rest, comediantul Jordan Peele își face debutul regizorial într-un mare fel: printr-un thriller deștept, încărcat social și cu un ritm excelent.

În general nu mă dau în vând după mesaje sociale, așa că filmele axate pe problemele unei minorități nu mă prea impresionează. Get Out își comunică însă din start intențiile: un tânăr fotograf de culoare, antisocial și cam hipster, merge să cunoască părinții noii lui iubite, doi oameni „de bine”, coborâți din interbelicul târziu. Cu alte cuvinte, te aștepți de la bun început la un conflict rasial. Totuși, de la apariția fratelui nebun al fetei, până la bogătanii cu “prieteni negri” și tratamentele alternative ale mamei, lucrurile se complică într-un mod care nu mai are de-a face cu preconcepțiile, ci mai degrabă cu nebunia.

Ultima parte a filmului se apropie într-adevăr de un film de groază sau de unul S.F., cu o întorsătură de situație cel puțin interesantă și un final alternativ pe gustul fanilor genului (finalul poate fi urmărit gratuit aici). Singurul lucru pe care l-aș fi schimbat la Get Out ar fi numărul imens de plasări de produs Microsoft. Am văzut logoul ăla mai des decât dinții personajului principal și omul a zâmbit continuu.

Life (2017)

Dacă Alien: Covenant nu a reușit să ofere prea mult din atmosfera clasicului Alien, iată că Life – un S.F. fără pretenții, dar cu actori decenți – o face. Plasat într-un viitor deloc îndepărtat, Life spune povestea unui echipaj de pe Stația Spațială Internațională a cărui misiune este să analizeze o mostră de sol de pe Marte. Dacă titlul nu v-a dat un indiciu, intriga din Life se declanșează odată ce, în mostra de sol, eroii noștri găsesc un organism primitiv (o celulă ciliată ceva mai complexă). Altfel, nu am amintit degeaba clasicul Alien. Life este la rândul lui un S.F. horror, iar echipajul format din Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds, Hiroyki Sanada, Ariyon Bakare și alți actori de diferite etnii și naționalități (e totuși o stație internațională) nu moare de bătrânețe. Da, filmul nu e 100% corect științific, dar e plauzibil, chiar și atunci când ne propune un inamic deloc înspăimântător.

The Snare (2017)

The Snare este un thriller psihologic cu accente horror (ce surpriză), lăudat inutil de critici și primit cu indiferență de public. Indiferență pe care o merită din plin, la fel ca The Innkeepers, altă plictiseală sinistră etichetată drept film. The Snare are totuși ceva ce merită menționat: o brutală imagine a abuzului. Din păcate, doar atât are. Filmul prezintă povestea unor “mileniali” care rămân blocați într-un apartament în care intraseră fără permisiune. În teorie, lucrurile nu sună rău, dar atât personajele cât și decorul sunt complet neinteresante și aproape “cocălărești”. Pe scurt, așa ar fi arătat The Shining dacă era filmat de un regizor român premiat.

A Cure for Wellness (2016)

Gore Verbinski (The Ring, Pirates of the Carribean) e un maestru al imaginii și cam orice film făcut de el merită măcar o vizionare curioasă. A Cure for Wellness are în plin plan un tânăr corporatist, trimis de consiliul companiei pentru care își sacrifica tinerețea să-și recupereze șeful. Ultimul, ales să fie țap ispășitor pentru niscaiva mizerii financiare, se retrăsese la un resort de tratamente cu ape curative din Elveția.

Premisa filmului este cel puțin interesantă, cadrele din prima jumătate sunt absolut superbe, efectele sonore aduc aminte de clasici, iar referințele la Lovecraft nu pot fi ignorate. Mai mult, actorul din rol principal, Dane DeHaan, promite să ia locul lui DiCaprio în vreo 10 ani. A Cure for Wellness a avut toate premisele să umple buzunarele studiourilor, dar și palmaresul regizorului. Din păcate, ceea ce începe ca un film polițist inteligent se termină ca un horror mediocru, prelungit inutil.

Practic, există un moment al filmului în care ești tentat să te ridici din sală pentru că, deși nu ți s-a răspuns la întrebări, îți place ce ai văzut și auzit. Se pare însă că producătorii au ratat momentul ăla. Montajul final mai include 30 de minute de bătaie, alergătură, incest și explicații inutile. În final, A Cure for Wellness e greu de încadrat. Personal, aș spune că filmul ăsta e fix ce vrea fiecare privitor să vadă: un thriller inteligent și bine construit, cu o premisă actuală, sau un horror încâlcit, cu final previzibil. Din păcate, creația lui Verbinski nu poate fi ambele.

Personal Shopper (2016/2017)

Având în vedere că regizorul lui Personal Shopper a împărțit podiumul cu Mungiu la Cannes-ul din 2016, puteți avea o idee la ce să vă așteptați: incoerență narativă, cadre fără sens și multe pretenții (Mungiu e totuși modest și are momentele lui). Personajul principal, interpretat de o Kristen Stewart alimentată de drogurile lui Nicholas Cage, lucrează în Paris pe post de valet de lux. Și e și medium, la fel ca fratele ei decedat. Și mai primește și mesaje de la un individ necunoscut, posibil mort. Și are și un iubit de la distanță, fără un scop în film. Și cam ăsta e tot Personal Shopper, cu tot cu punct culminant și deznodământ. Serios.

Personal Shopper nu are numai probleme de coerență, dar are și probleme la capitolul montaj, adică fix realizarea pentru care a fost lăudat. Ai senzația că e făcut din bucăți independente, lipite pentru a crea ceva artistic, dar nu pentru a face un film. În mod bizar, văzându-i eforturile din producții nepremiate la Cannes (și care nu sunt Twilight), îmi dau seama că mai rău îmi pare de Kristen Stewart decât de poveste. Serios, după trei paragrafe de laudă din partea criticilor, pe Wikipedia găsim următorul rezumat al lui Personal Shopper: “The film was booed at its initial screening at Cannes”. Hulit de public, apropo.

Nocturnal Animals (2016)

Nocturnal Animals este unul dintre rarele filme care îmbină simbolistica filmului așa-zis “de artă” cu filmul polițist și reușește cumva să nu le facă praf pe amândouă. Dacă acțiunea cadru a filmului (partea lui “artistică”) e mai mult un recital al lui Amy Adams, filmul polițist oferă câteva performanțe ce merită menționate, printre care cele ale lui Jake Gyllenhal și Aaron Taylor Johnson (Kick-Ass) care e genial în rolul de băiat rău.

Michael Shannon joacă excelent, ca în toate filmele în care apare, iar pe Isla Fisher o suspectez demult de a fi aceeași persoană cu Amy Adams. Mi-ar plăcea să dau mai multe detalii despre acțiune în sine, dar Nocturnal Animals e mai mult un film de văzut, decât de povestit și analizat.

(Amy Adams și Isla Fisher sau o singură doamnă foarte promiscuă. Sursa Imaginii.)

Pet (2016)

M-am gândit să amintesc și filmul ăsta pentru că a trecut foarte rapid prin cinematografe. Pe moment poate fi cumpărat prin iTunes și Google Video (indirect). O producție scurtă și fără multe cadre de umplutură, Pet e un horror psihologic inteligent și pe alocuri dement. Pe scurt, filmul urmărește un îngrijitor de animale ciudat și însingurat care răpește o femeie pentru care făcuse o obsesie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la intriga asta și la încercările captivei de a evada, Pet ar fi fost un film banal. Din fericire, în vâltoarea evenimentelor din film, călăii și victimele își schimbă mai des decât te-ai aștepta rolurile. În final, merită menționată și prestația lui Dominic Monaghan, unul dintre hobiții din Lord of the Rings. Cariera lui recentă, incluzând filmul ăsta, a constat în filme cu buget mic în care a jucat de parcă ar fi primit repartiție în Shakespeare.

Ar mai fi încăput câteva titluri pe listă, dar mă îndoiesc că a ajuns cineva la paragraful ăsta. Dacă totuși ați făcut-o, ar fi păcat să nu înșir și niște seriale văzute recent. Astfel, am pierdut puțin timpul cu Legion (o serie cu mutanți irelevanți, dar cu idei excelente), The OA (o idee bună, dar executată așa și așa), Big Little Lies (un serial scurt, dar inteligent, destinat mai ales femeilor) și ecranizarea American Gods care reușește să fie puțin mai bună decât romanul omonim.

Am adormit puțin și la noul Twin Peaks și am aruncat o privire și pe A Handmaid’s Tale, dar ambele au prea mulți fani pentru a vă spune ce le lipsește. Oricum, dacă spui că ultima capodoperă a lui Lynch e mult sub serialele apărute în ultimii ani, imediat te lynch-ează fanii (dacă nu v-a distrat gluma asta, probabil n-o să vă distreze nici serialul).

P.S: Pentru că în articolul ăsta am inserat și o răutate gratuită, o să vă las cu interviul ăsta pe care o reporteriță deconectată de la univers îl ia lui Cristian Mungiu, un regizor și producător mai ancorat în realitate decât ai zice. Trecând peste ultimele paragrafe și peste titlul absolut cretin, aș spune că Mungiu răspunde echilibrat și conștient de faptul că nu poți separa comercialul de artistic.

Fete, filme sau filme.

Posted by on 07 Jun 2013 | Tagged as: Filme & Carti

E din nou timpul pentru un articol cu titlul promitator, dar continut sforaitor…

In cazul de fata, voi insira din nou cateva filme vazute recent, iar voi imi veti marturisi cu toata sinceritatea ca nu ati adormit la jumatatea textului. Nu serios, precizarea asta a fost utila si necesara. Cam ca stema aplicata in Paint pe drapelul Romaniei.

The Great Gatsby (2013) e un film la care mi s-a dat ocazia sa ajung in mod absolut neasteptat. Intr-un mod la fel de neasteptat,  filmul a necesitat ochelari 3D. Pentru ca multi sunteti familiari cu nuvela lui Fitzgerald, nu o sa insist prea mult asupra actiunii din film. E o sclipire fugara in stralucirea si mizeria New York-ului interbelic. O poveste ecranizata corect si poate putin prea empatic cu personajul principal (care nu e un erou), dar cam atat. Adevarata surpriza a filmului vine tocmai din ochelarii aia 3D pe care nu stiam de ce i-am primit. The Great Gatsby demonstreaza ca regizorul Baz Luhrmann si echipa lui isi merita cu prisosinta lotiunea de plaja. De la montajul alert pana la decorurile si efectele vizuale senzationale, nimic nu-ti da senzatia ca filmul a fost turnat in Sidney si montat intr-un studiou inchis. Impresionant vizual, ”Marele Gatsby” vine si cu cateva nume sanatoase pe afis. Intre ele, Lenordo DiCaprio (Gatsby) straluceste vizibil si pe afis si pe ecran. Desi omul are probleme serioase cu accentele (la fel ca in Blood Money) si aparent si cu cazutul in apa (viu sau mort), e greu sa negi ca “Leo” e un nume si ca prezenta lui ridica filmul. Tobey Maguire (Nick Carrawy) insa nu e si as prefera sa nu-l mai vad prea curand in vreun film. Oricum ar fi, The Great Gatsby este un senzational exercitiu de regie. Cu alte cuvinte, nu e un film ”la care simti”, ci un film ”la care te uiti”.

Iron Man 3 (2013). Robert Downey Jr. e inca genial, dar Iron Man a cam ruginit, cel putin pe marele ecran. Al treilea film din serie vine cu cateva artificii inteligente fata de anterioarele si fata de The Avengers. In primul rand adauga o dimensiune umana pronuntata unui personaj principal greu de incadrat. In al doilea rand, se foloseste in mod elegant de imaginea unui adversar considerat de multi simplist (Mandarinul din benzile desenate, aici jucat excelent de Sir Ben Kingsley). Pe de alta parte, personajul lui Gwyneth Paltrow (Pepper Potts) pare a fi fost adaugat cu forta in scenariu, iar principalii adversari ai barbatului in costum sunt un fel de petarde umane. Din punct de vedere al spectaculozitatii in sala de cinema, Iron Man nu exceleaza. Scenariul rupe de multe ori conventia cu privitorul si devine necredibil. Il pot insa recomanda, fiind in continuare peste multe productii similare. Nu stiu cum de scenaristul s-a abtinut de la gluma cu ”Iron Lady” la vederea (mini-spoiler) lui Gwyneth Paltrow in armura. S-ar fi sincronizat in mod nefericit cu trecerea in nefiinta a altei ”doamne de fier”.


Basarabia e Romania!  (sursa imaginii)

Lincoln (2013): Steven Spielberg e in spatele filmului, iar Daniel Day Lewis in fata. Niciunul nu-si face treaba cum trebuie, dar Lincoln merita totusi vazut. Filmul da apa la moara obsesiei americanilor pentru ”Abe cel Onest” si-l pune pe presedintele american in centrul unei acerbe lupte rasiale. Un scop nobil, dar mult prea ”corect politic” si istoric neadevarat. Nu va asteptati la momente de actiune de la filmul asta, dar asteptati-va la cateva dialoguri bine scrise si la un Tommy Lee Jones (in rolul lui Thaddeus Stevens) care pur si simplu straluceste. Sally Field este o doamna Lincoln exceptionala, iar Joseph Gordon-Levitt reuseste, ca de obicei, sa nu joace prost.

Hitchcock (2012) e unul dintre filmele in care Sir Anthony Hopkins isi foloseste cu succes atat figura de canibal, cat si pe cea de catelus obez. Axat pe turnarea filmului Psycho, Hitchcock urmareste cu succes cea mai tensionata perioada din viata unui regizor titanic. Ambitia filmului este mare, insa executia lasa pe alocuri de dorit. Totusi, pentru chimia dintre Anthony Hopkins si Helen Mirren (aici sotia si cel mai aprig critic al lui Hitchcock) filmul primeste o extra recomandare. O aparitie interesanta are si Kurtwood Smith (Red din That 70’s Show), intr-un rol mic, dar potrivit tipologiei actorului. Nici pe Scarlett Johansson si Jessica Biel nu merita sa le neglijam, desi replicile lor sunt cu siguranta neglijabile (nu si atuurile naturale).

Citadel (2012) e un horror irlandez regizat de Ciaran Foy. Daca numele nu va spune nimic, e in regula: sunteti sanatosi psihic. In orice caz, Citadel e un film cu buget mic, dar cu o atmosfera de zile mari. Agorafobie, claustrofobie, frici urbane si un personaj adus la limitele bolii psihice. In aparenta, Citadel este un film despre o gasca de aurolaci ucigasi (nu foarte indepartat de Ils ca tema, dar mult peste) si despre un proaspat vaduv care incearca sa-si apere copilul. In substrat, Citadel este un film despre drog, boala, abandon si ura. Un film despre frica si mizerie care reuseste sa transmita asta fara a fi moralist. Unele cadre sunt grabite, altele putin incoerente, dar regizorul promite mult. Pe moment a scos un horror asa cum trebuie sa fie un horror: greu de vazut cu o femeie alaturi (serios, multe cadre nu vor face bine mamicilor aspirante).

P.S: Titlul e o aluzie si la jocul copilariei, dar si la o piesa de teatru. Ma gandeam ca, pentru somnul dulce al cititorilor, as putea face si cateva recenzii la genul asta de iesiri (n-am cultura teatrala necesara, dar asta nu m-a impiedicat niciodata).

Accesul la cultura

Posted by on 18 Apr 2013 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Revin si astazi cu un raspuns la o intrebare pe care nu mi-a adresat-o nimeni…

Dilema vine din categoria “inainte era mai bine” si suna cam asa: depreciază accesul la informatie calitatea produselor artistice? Stiu, fraza seamana cu o contributie la “Prolegomene pentru opera Sandrei Brown”. Sa mai incerc odata: a scazut nivelul a ceea ce numim ”artă”, odată cu aglomerarea de scriitori, regizori si muzicieni amatori? Sunt vechile tomuri superioare in continut datorita epocii aparitiei si eruditiei autorilor, sau Alexandre Dumas si Dan Brown ar fi putut bea o bere impreuna?

Despre obsesia autorilor moderni pentru marea opera si despre prostmodernism am mai scris. Desi nu diger multe curente artistice, nu mi-am oprit ceasul la 1900 pentru a-l comenta pe Slavici impreuna cu prietenul meu imaginar, Pintea. De altfel, consider majoritatea “capodoperelor” literaturii romanesti, dar si o buna parte dintre cele universale, ca fiind mult  suprapreciate. De ce? Fix din cauza accesului limitat la informatie si la cultura livrească din perioadele in care au fost scrise. Pintea imi sopteste ca se scrie ”livrescă”. Multumesc, dragul meu dinozaur invizibil!

In statele asa-zis ”civilizate” din Europa invatamantul obligatoriu n-a fost stabilit prin forme legale decat prin secolul XVIII. Mai mult, accesul la formele superioare de invatamant a fost rezervat nobililor si negustorilor prosperi, timp de secole bune. Exista bineinteles alternativa scolilor manastiresti care, desi au produs si valori, nu ofereau un grad prea mare de libertate. In Romania problema a fost mai accentuata si s-a resimtit masiv pana in perioada interbelica, cand rata alfabetizarii era extrem de scazuta fata de media europeana. Serios, ai nostri citeau ca brazii!

Sa revenim insa la arta, folosind predominant exemple romanesti. Sunt mai amuzante. Neavand cu-adevarat o perioada renascentista, am avut totusi cateva timide si oarecum rusinoase incercari artistice, din care merita amintita perioada ”poetilor Vacaresti”. Cred ca in documentul asta puteti gasi ceva mai multe referinte despre valoarea poetilor romani de vita nobila. Nici cu autorii canonici nu stam prea bine. In perioada in care boierul Alecsandri descria iarna in mai multe cuvinte decat Ion Cristoiu, francezii ni-l dadeau pe Rimbaud. Erau Slavici, Sadoveanu, Calinescu si altii cu-adevar niste valori? Probabil ca erau, insa nu imi e foarte clar cu cine se comparau.

Intr-o perioada in care daca voiai sa devii scriitor iti trebuiau ceva resurse, nu intalneai un Mo Yan la fiecare pas. Mai mult, odata ce accesul la informatie s-a ”democratizat”, gasirea unui subiect original a devenit o preocupare secundara. Principala a ramas calitatea scriiturii si forta stilului. Din punctul meu de vedere, accesul la informatie si toata cascada de text, imagine si sunet din jur ajung sa creeze opere mai puternice. De ce? Pentru ca e al naibii de greu sa razbati intr-o lume in care kitschul ocupa galerii intregi, asa cum va poate confirma si dinozaurul Pintea.

Cand toti sunt critici, cand sa scrii carti sau sa turnezi seriale web sunt simple hobby-uri, valoarea adevarata trebuie sa lupte mai mult pentru a iesi la suprafata. In 1933, un jurnalist ”chiabur” care publica la un cotidian local avea toate sansele sa fie distribuit national, daca scria o carte. Mai mult, ar fi avut usor acces si in ermetica lume a dramaturgiei. Era intr-adevar greu sa ajungi in postura de a fi luat in seama, dar destul de usor sa continui daca erai deja acolo. Astazi, un pustan privilegiat si cat de cat talentat are de muncit ani buni pentru a castiga ceva din scris, chiar daca nu se exprima beletristic.

Intrebarea ”De ce au rezistat operele considerate clasice?” nu-si are neaparat sensul. De altfel, nici intrebarea “De ce au iepurasii purici?” nu prea are logica, dar o sa o pun oricum. Raspunsul primeia e simplu: unele au rezistat prin simpla valoare, pe cand altele au inovat intr-o epoca in care concurenta se numara pe degete. Zgomotul de azi este intr-adevar enorm, la fel si cantitatea de informatie. Azi nu mai e suficient sa scrii, compui, regizezi sau dezvolti jocuri. Fie esti foarte bun, fie foarte accesibil si usor de asimilat. Nu mai poti fi ”bunicel”. Asta e dezavantajul.

P.S: Aveam de gand sa pun o poza simpatica la articol, dar era ca si cand as fi pus niste frisca pe 0 supa de hamsteri. Oricum, inca nu stiu daca Dumas Senior si Dan Brown s-ar fi inteles.

Din nou, cateva filme…

Posted by on 24 Feb 2013 | Tagged as: Filme & Carti

A venit iar “perioada aia a lunii” in care eu scriu despre filme si voi va prefaceti ca e interesant…

Ca de obicei, nu voi scrie despre vechiturile pe care le vad acasa sau despre putinele filme cu-adevarat bune pe care le gust ocazional. Motivul este cunoscut si l-am mai mentionat.  La cinematograf ma duc pentru postere colorate si filme recalcitrante. Ma rog, de cele mai multe ori nu aleg eu filmul, deci ma simt impacat. Pot sa o fac pe hipsterul si sa pretind ca merg acolo cu gandul de a fi ”sarcastic”. Nu nu, serios…nu m-am distrat la Hansel & Gretel 3D!

Hansel & Gretel: Witch Hunters 3D (2013)

N-o sa-ti vina sa crezi ce fac Hansel si Gretel in filmul asta! Click aici! Un film subestimat, o capodopera care imbina mai multe stiluri vizuale, cu referinte subtile la Guillermo Del Toro si…glumeam. Filmul iti insulta inteligenta la fiecare 10 secunde. Ciudat e ca, pana la final, ajungi sa nu te mai iriti. L-am vazut intre prieteni si am ras ca la stand-up. Literalmente. Cum aparea un personaj in scena si deschidea gura, incepeam sa rad. Pe langa lipsa oricarui contract cu privitorul (scenaristul si regizorul arunca in scena troli, mitraliere si defibrilatoare), intre cei doi actori (frate si sora in film) exista o vizibila tensiune sexuala. Asta sa nu mai spunem ca vrajitoarele arata ca un hibrid intre un goblin si un analist politic. Ma bucur insa ca i-au dat si lui Jeremy Renner o arma de foc. In The Avengers, omul s-a tinut de arcul lui timp de doua ore jumatate. Oricum ar fi, pe parcurs, filmul capata o usoara aura de “Tarantino” si incepi incet-incet sa-l savurezi. Cred.

(Un scurt rezumat al firului narativ – de aici.)

The Hobbit (2012)

Vazut la Imax cu tot “bling bling”-ul aferent. Peter Jackson a lungit povestea inutil (mercantilist, mai degraba), dar filmul arata superb. Avand in vedere ca nici in prima parte din Lord of the Rings nu se intampla mare lucru, faptul ca bataliile de pe parcurs sunt insignifiante nu mi se pare un minus enorm. Filmul merita vazut la cel putin o calitate Blu-Ray, daca nu poate fi vazut la FPS-ul pe care regizorul l-a dorit (48 FPS). Daca pe alocuri numarul mare de cadre pe secunda da uneori interactiunilor un aer de telenovela, efectul asupra claritatii si actiunii din prim plan merita. Inainte de a emigra in Noua Zeelanda, ar merge ascultata si principala piesa de pe coloana sonora (aici interpretata de Peter Hollens). Despre distributie nu am ce spune, dar am impresia ca nici nu prea conteaza. Sir Ian McKellen straluceste. Din nou.

Django Unchained (2012)

S-a scris atat de mult despre filmul asta, incat imi e greu sa intervin cu ceva nou. Desi mi se pare sub Inglorious Basterds, Django Unchained e totusi un film marca Tarantino, asociere ce vine cu povara unei anumite valori de divertisment. Christoph Waltz joaca excelent, la fel si DiCaprio. Jamie Foxx e bun, dar rolul nu-l pune complet in valoare. Pana si Don Johnson (Miami Vice, Nash Bridges) are o aparitie simpatica. Un alt cameo interesant este chiar cel al lui Tarantino care-si joaca rolul absolut oribil, cu un accent australian fara legatura cu contextul. Desigur, ma asteptam la asta, dupa aparitia din Sukyiaki Western Django. Surprinzatoare sunt si momentele lui Franco Nero, actorul care a jucat intr-un vechi western cu numele de…Django. In traditia lui Inglorious, scenariul este ceva mai elaborat, dar si mai plictisitor din pacate. Filmul merita oricum vazut, fie si pentru recompensele ”copilaresti” pe care ti le ofera. Ai vazut cum a zburat aia cand a impuscat-o? Moaaamaaa…

Looper (2012)

Joseph Gordon-Levitt stie sa joace bine si o face. La fel si Bruce Willis (desi aici imi aminteste de Surrogates). Jeff Bridges are o aparitie foarte interesanta, iar Emily Blunt joaca asa cum stie ea mai bine, adica mai deloc. Plasat intr-un viitor mult prea indepartat pentru putinele si ridicolele inovatii aduse, Looper este centrat pe o categorie de pusti ai strazii al caror job este sa omoare oamenii trimisi din viitor. Trecand peste paradoxurile temporale si situatia usor ridicola, s-ar zice ca avem un film bun. Actori maricei, o tema interesanta si un inceput promitator. Din pacate, filmul este profund cliseizat si curge foarte incet. E genul de film care-ti tot serveste lucruri pe tava, dandu-ti impresia ca la final toate banuielile tale vor fi spulberate. Ei bine, finalul nu mai vine, iar Looper ramane un film placut, dar complet previzibil.

Alex Cross (2012)

Un film cu un fel de Sherlock Holmes afro-american, vazut intamplator. Problema cu Alex Cross nu este ca Tyler Perry e incapabil sa transmita vreo emotie. Dupa ce a jucat-o atata timp pe Madea, e de inteles. Problema e ca omul foloseste psihologia ca pe o ”putere magica”. Lucrand intr-un domeniu care ma incurajeaza sa fac asta, realizez importanta capacitatii de a intelege oamenii. Cu toate astea, Alex Cross are puteri de deductie care tin de supranatural. Urme de sange pe perete? E clar, probleme cu autoritatea in copilarie! Si mai trist e ca, dupa ce ni se da de inteles ca domnul Cross e un timp grasun care lucreaza cu capul, nu cu pumnii, la final aflam ca noi urmaream de fapt Rambo. Alex Cross isi omoara cam singur nemesis-ul, un mercenar extrem de bine antrenat care-i ucisese sotia. Acelasi mercenar (Werner Daehn) este singurul lucru bun din tot filmul.

P.S: Daca aveti chef si nu intind prea mult coarda plictiselii, as face si ceva recenzii muzicale in perioada asta. Nu de alta, dar vreau sa descos ultimul album al grecilor de la Rotting Christ. In urma multipleleor vizite in Romania, baietii au prins ceva gust pentru folclor si au inclus un cover dupa “Cine iubeste si lasa” (tot fara diacritice il pronunta si ei).

P.S 2: Stiu ce-am promis cu articolele, dar sunt inca gripat. Nu va apropiati prea mult de monitor.

Ca altadata

Posted by on 31 Oct 2011 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Uitandu-ma peste comentariile de la o serie pe care n-am apucat sa o termin, m-a pocnit din nou clasica intrebare a omului trecut de 20 de ani ”’Unde sunt cartile/piesele/filmele/jocurile de alta data?”

Judecand din perspectiva istorica si psihologica, dilema asta are raspunsuri simple, dar insuficiente. Pana la alte concluzii, voi trece totusi in revista cauzele pentru care nu se mai fac lucruri ”ca alta data”.

In primul rand, am imbatranit tragic. Nici Eugenia nu mai are acelasi gust de carton gratinat, nici la revistele cu Mickey Mouse nu mai radem cu spume. Lasand glumele in cuier, fie ca recunoastem sau nu, perceptia asupra realitatii se deformeaza substantial in timp. Opiniile de tip ”am stiut de-atunci ca asist la o revolutie” sunt cel mult ilare. E foarte greu sa judeci impactul unui produs cultural in momentul in care iei contact cu el. Mai mult, copilului de 10 ani ii e imposibil sa puna in perspectiva ce traieste , pe cand adultul de 25 e prea departe de experienta pentru a o evalua corect. E posibil ca fix momentele pe care le vrei inapoi sa fie cele pe care copilul de-atunci le voia uitate. Poate ca momentele in care se holba la Power Rangers erau momentele in care prietenii nu ieseau la joaca. Pe scurt: cam tot ce-ti amintesti ca era ”mai bun” e o combinatie intre un vis cu ochii deschisi, crampeie de amintiri si influenta celor din jur.

In al doilea rand, publicul era altul. Un pusti al anilor 90′ nu e acelasi lucru cu un pusti al anilor 2000. Mentalitatea si gradul de superficialitate al publicului se reflecta in compozitia produsului cultural. Mai mult, anumite fenomene ajung sa-si schimbe radical publicul. Desi media de varsta a amatorilor de jocuri video nu a scazut foarte mult (pe PC, inca se apropie de 40 de ani), in 1996 segmentul de varsta 13-16 ani era complet irelevant. Acum este un segment vital. Cine consuma carti in 1998? Elevii, studentii si cam oricine cu o inteligenta peste medie. Cine le consuma in 2012? Cam tot aceeasi oameni, dar in cantitati cu mult mai mici. Acum, un segment extrem de mare de publicatii ajung pe mana hipsterilor si diletantilor, a celor ce prefera socantul si superficialul. Daca astia sunt, apai sa producem pentru ei!

Nu in ultimul rand, de vina e memoria selectiva. Creierul filtreaza experientele placute si pe cele cu impact. Nimeni nu-si mai aminteste filmele proaste si cartile pe care te fortau profii sa le citesti in liceu. Din anii 2000 n-o sa-ti amintesti niciodata filme ca Scary Movie 4, dar de Pan’s Labyrinth, The Dark Knight sau Avatar ai putea mentiona ceva. Cam asa e si cu amintirile. N-o sa-ti amintesti frustrarea din liceu si depresiile, o sa-ti amintesti cand ai chiulit cu toata clasa la latina si evident, de primul sarut.

Am precizat la inceput ca raspunsurile astea sunt insuficiente. De ce? Pentru ca pur si simplu nu se mai fac lucruri ca alta data! Ma duc sa joc un Mortal Kombat si sa bag un maraton de Xena: Printesa Razboinica.

P.S: Stiu ce-am promis, dar nici timp sa scot comentariile aruncate de Akismet in moderare n-am avut.

Next»