Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Fete, filme sau filme.

Posted by on 07 Jun 2013 | Tagged as: Filme & Carti

E din nou timpul pentru un articol cu titlul promitator, dar continut sforaitor…

In cazul de fata, voi insira din nou cateva filme vazute recent, iar voi imi veti marturisi cu toata sinceritatea ca nu ati adormit la jumatatea textului. Nu serios, precizarea asta a fost utila si necesara. Cam ca stema aplicata in Paint pe drapelul Romaniei.

The Great Gatsby (2013) e un film la care mi s-a dat ocazia sa ajung in mod absolut neasteptat. Intr-un mod la fel de neasteptat,  filmul a necesitat ochelari 3D. Pentru ca multi sunteti familiari cu nuvela lui Fitzgerald, nu o sa insist prea mult asupra actiunii din film. E o sclipire fugara in stralucirea si mizeria New York-ului interbelic. O poveste ecranizata corect si poate putin prea empatic cu personajul principal (care nu e un erou), dar cam atat. Adevarata surpriza a filmului vine tocmai din ochelarii aia 3D pe care nu stiam de ce i-am primit. The Great Gatsby demonstreaza ca regizorul Baz Luhrmann si echipa lui isi merita cu prisosinta lotiunea de plaja. De la montajul alert pana la decorurile si efectele vizuale senzationale, nimic nu-ti da senzatia ca filmul a fost turnat in Sidney si montat intr-un studiou inchis. Impresionant vizual, ”Marele Gatsby” vine si cu cateva nume sanatoase pe afis. Intre ele, Lenordo DiCaprio (Gatsby) straluceste vizibil si pe afis si pe ecran. Desi omul are probleme serioase cu accentele (la fel ca in Blood Money) si aparent si cu cazutul in apa (viu sau mort), e greu sa negi ca “Leo” e un nume si ca prezenta lui ridica filmul. Tobey Maguire (Nick Carrawy) insa nu e si as prefera sa nu-l mai vad prea curand in vreun film. Oricum ar fi, The Great Gatsby este un senzational exercitiu de regie. Cu alte cuvinte, nu e un film ”la care simti”, ci un film ”la care te uiti”.

Iron Man 3 (2013). Robert Downey Jr. e inca genial, dar Iron Man a cam ruginit, cel putin pe marele ecran. Al treilea film din serie vine cu cateva artificii inteligente fata de anterioarele si fata de The Avengers. In primul rand adauga o dimensiune umana pronuntata unui personaj principal greu de incadrat. In al doilea rand, se foloseste in mod elegant de imaginea unui adversar considerat de multi simplist (Mandarinul din benzile desenate, aici jucat excelent de Sir Ben Kingsley). Pe de alta parte, personajul lui Gwyneth Paltrow (Pepper Potts) pare a fi fost adaugat cu forta in scenariu, iar principalii adversari ai barbatului in costum sunt un fel de petarde umane. Din punct de vedere al spectaculozitatii in sala de cinema, Iron Man nu exceleaza. Scenariul rupe de multe ori conventia cu privitorul si devine necredibil. Il pot insa recomanda, fiind in continuare peste multe productii similare. Nu stiu cum de scenaristul s-a abtinut de la gluma cu ”Iron Lady” la vederea (mini-spoiler) lui Gwyneth Paltrow in armura. S-ar fi sincronizat in mod nefericit cu trecerea in nefiinta a altei ”doamne de fier”.


Basarabia e Romania!  (sursa imaginii)

Lincoln (2013): Steven Spielberg e in spatele filmului, iar Daniel Day Lewis in fata. Niciunul nu-si face treaba cum trebuie, dar Lincoln merita totusi vazut. Filmul da apa la moara obsesiei americanilor pentru ”Abe cel Onest” si-l pune pe presedintele american in centrul unei acerbe lupte rasiale. Un scop nobil, dar mult prea ”corect politic” si istoric neadevarat. Nu va asteptati la momente de actiune de la filmul asta, dar asteptati-va la cateva dialoguri bine scrise si la un Tommy Lee Jones (in rolul lui Thaddeus Stevens) care pur si simplu straluceste. Sally Field este o doamna Lincoln exceptionala, iar Joseph Gordon-Levitt reuseste, ca de obicei, sa nu joace prost.

Hitchcock (2012) e unul dintre filmele in care Sir Anthony Hopkins isi foloseste cu succes atat figura de canibal, cat si pe cea de catelus obez. Axat pe turnarea filmului Psycho, Hitchcock urmareste cu succes cea mai tensionata perioada din viata unui regizor titanic. Ambitia filmului este mare, insa executia lasa pe alocuri de dorit. Totusi, pentru chimia dintre Anthony Hopkins si Helen Mirren (aici sotia si cel mai aprig critic al lui Hitchcock) filmul primeste o extra recomandare. O aparitie interesanta are si Kurtwood Smith (Red din That 70’s Show), intr-un rol mic, dar potrivit tipologiei actorului. Nici pe Scarlett Johansson si Jessica Biel nu merita sa le neglijam, desi replicile lor sunt cu siguranta neglijabile (nu si atuurile naturale).

Citadel (2012) e un horror irlandez regizat de Ciaran Foy. Daca numele nu va spune nimic, e in regula: sunteti sanatosi psihic. In orice caz, Citadel e un film cu buget mic, dar cu o atmosfera de zile mari. Agorafobie, claustrofobie, frici urbane si un personaj adus la limitele bolii psihice. In aparenta, Citadel este un film despre o gasca de aurolaci ucigasi (nu foarte indepartat de Ils ca tema, dar mult peste) si despre un proaspat vaduv care incearca sa-si apere copilul. In substrat, Citadel este un film despre drog, boala, abandon si ura. Un film despre frica si mizerie care reuseste sa transmita asta fara a fi moralist. Unele cadre sunt grabite, altele putin incoerente, dar regizorul promite mult. Pe moment a scos un horror asa cum trebuie sa fie un horror: greu de vazut cu o femeie alaturi (serios, multe cadre nu vor face bine mamicilor aspirante).

P.S: Titlul e o aluzie si la jocul copilariei, dar si la o piesa de teatru. Ma gandeam ca, pentru somnul dulce al cititorilor, as putea face si cateva recenzii la genul asta de iesiri (n-am cultura teatrala necesara, dar asta nu m-a impiedicat niciodata).

Accesul la cultura

Posted by on 18 Apr 2013 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Revin si astazi cu un raspuns la o intrebare pe care nu mi-a adresat-o nimeni…

Dilema vine din categoria “inainte era mai bine” si suna cam asa: depreciază accesul la informatie calitatea produselor artistice? Stiu, fraza seamana cu o contributie la “Prolegomene pentru opera Sandrei Brown”. Sa mai incerc odata: a scazut nivelul a ceea ce numim ”artă”, odată cu aglomerarea de scriitori, regizori si muzicieni amatori? Sunt vechile tomuri superioare in continut datorita epocii aparitiei si eruditiei autorilor, sau Alexandre Dumas si Dan Brown ar fi putut bea o bere impreuna?

Despre obsesia autorilor moderni pentru marea opera si despre prostmodernism am mai scris. Desi nu diger multe curente artistice, nu mi-am oprit ceasul la 1900 pentru a-l comenta pe Slavici impreuna cu prietenul meu imaginar, Pintea. De altfel, consider majoritatea “capodoperelor” literaturii romanesti, dar si o buna parte dintre cele universale, ca fiind mult  suprapreciate. De ce? Fix din cauza accesului limitat la informatie si la cultura livrească din perioadele in care au fost scrise. Pintea imi sopteste ca se scrie ”livrescă”. Multumesc, dragul meu dinozaur invizibil!

In statele asa-zis ”civilizate” din Europa invatamantul obligatoriu n-a fost stabilit prin forme legale decat prin secolul XVIII. Mai mult, accesul la formele superioare de invatamant a fost rezervat nobililor si negustorilor prosperi, timp de secole bune. Exista bineinteles alternativa scolilor manastiresti care, desi au produs si valori, nu ofereau un grad prea mare de libertate. In Romania problema a fost mai accentuata si s-a resimtit masiv pana in perioada interbelica, cand rata alfabetizarii era extrem de scazuta fata de media europeana. Serios, ai nostri citeau ca brazii!

Sa revenim insa la arta, folosind predominant exemple romanesti. Sunt mai amuzante. Neavand cu-adevarat o perioada renascentista, am avut totusi cateva timide si oarecum rusinoase incercari artistice, din care merita amintita perioada ”poetilor Vacaresti”. Cred ca in documentul asta puteti gasi ceva mai multe referinte despre valoarea poetilor romani de vita nobila. Nici cu autorii canonici nu stam prea bine. In perioada in care boierul Alecsandri descria iarna in mai multe cuvinte decat Ion Cristoiu, francezii ni-l dadeau pe Rimbaud. Erau Slavici, Sadoveanu, Calinescu si altii cu-adevar niste valori? Probabil ca erau, insa nu imi e foarte clar cu cine se comparau.

Intr-o perioada in care daca voiai sa devii scriitor iti trebuiau ceva resurse, nu intalneai un Mo Yan la fiecare pas. Mai mult, odata ce accesul la informatie s-a ”democratizat”, gasirea unui subiect original a devenit o preocupare secundara. Principala a ramas calitatea scriiturii si forta stilului. Din punctul meu de vedere, accesul la informatie si toata cascada de text, imagine si sunet din jur ajung sa creeze opere mai puternice. De ce? Pentru ca e al naibii de greu sa razbati intr-o lume in care kitschul ocupa galerii intregi, asa cum va poate confirma si dinozaurul Pintea.

Cand toti sunt critici, cand sa scrii carti sau sa turnezi seriale web sunt simple hobby-uri, valoarea adevarata trebuie sa lupte mai mult pentru a iesi la suprafata. In 1933, un jurnalist ”chiabur” care publica la un cotidian local avea toate sansele sa fie distribuit national, daca scria o carte. Mai mult, ar fi avut usor acces si in ermetica lume a dramaturgiei. Era intr-adevar greu sa ajungi in postura de a fi luat in seama, dar destul de usor sa continui daca erai deja acolo. Astazi, un pustan privilegiat si cat de cat talentat are de muncit ani buni pentru a castiga ceva din scris, chiar daca nu se exprima beletristic.

Intrebarea ”De ce au rezistat operele considerate clasice?” nu-si are neaparat sensul. De altfel, nici intrebarea “De ce au iepurasii purici?” nu prea are logica, dar o sa o pun oricum. Raspunsul primeia e simplu: unele au rezistat prin simpla valoare, pe cand altele au inovat intr-o epoca in care concurenta se numara pe degete. Zgomotul de azi este intr-adevar enorm, la fel si cantitatea de informatie. Azi nu mai e suficient sa scrii, compui, regizezi sau dezvolti jocuri. Fie esti foarte bun, fie foarte accesibil si usor de asimilat. Nu mai poti fi ”bunicel”. Asta e dezavantajul.

P.S: Aveam de gand sa pun o poza simpatica la articol, dar era ca si cand as fi pus niste frisca pe 0 supa de hamsteri. Oricum, inca nu stiu daca Dumas Senior si Dan Brown s-ar fi inteles.

Din nou, cateva filme…

Posted by on 24 Feb 2013 | Tagged as: Filme & Carti

A venit iar “perioada aia a lunii” in care eu scriu despre filme si voi va prefaceti ca e interesant…

Ca de obicei, nu voi scrie despre vechiturile pe care le vad acasa sau despre putinele filme cu-adevarat bune pe care le gust ocazional. Motivul este cunoscut si l-am mai mentionat.  La cinematograf ma duc pentru postere colorate si filme recalcitrante. Ma rog, de cele mai multe ori nu aleg eu filmul, deci ma simt impacat. Pot sa o fac pe hipsterul si sa pretind ca merg acolo cu gandul de a fi ”sarcastic”. Nu nu, serios…nu m-am distrat la Hansel & Gretel 3D!

Hansel & Gretel: Witch Hunters 3D (2013)

N-o sa-ti vina sa crezi ce fac Hansel si Gretel in filmul asta! Click aici! Un film subestimat, o capodopera care imbina mai multe stiluri vizuale, cu referinte subtile la Guillermo Del Toro si…glumeam. Filmul iti insulta inteligenta la fiecare 10 secunde. Ciudat e ca, pana la final, ajungi sa nu te mai iriti. L-am vazut intre prieteni si am ras ca la stand-up. Literalmente. Cum aparea un personaj in scena si deschidea gura, incepeam sa rad. Pe langa lipsa oricarui contract cu privitorul (scenaristul si regizorul arunca in scena troli, mitraliere si defibrilatoare), intre cei doi actori (frate si sora in film) exista o vizibila tensiune sexuala. Asta sa nu mai spunem ca vrajitoarele arata ca un hibrid intre un goblin si un analist politic. Ma bucur insa ca i-au dat si lui Jeremy Renner o arma de foc. In The Avengers, omul s-a tinut de arcul lui timp de doua ore jumatate. Oricum ar fi, pe parcurs, filmul capata o usoara aura de “Tarantino” si incepi incet-incet sa-l savurezi. Cred.

(Un scurt rezumat al firului narativ – de aici.)

The Hobbit (2012)

Vazut la Imax cu tot “bling bling”-ul aferent. Peter Jackson a lungit povestea inutil (mercantilist, mai degraba), dar filmul arata superb. Avand in vedere ca nici in prima parte din Lord of the Rings nu se intampla mare lucru, faptul ca bataliile de pe parcurs sunt insignifiante nu mi se pare un minus enorm. Filmul merita vazut la cel putin o calitate Blu-Ray, daca nu poate fi vazut la FPS-ul pe care regizorul l-a dorit (48 FPS). Daca pe alocuri numarul mare de cadre pe secunda da uneori interactiunilor un aer de telenovela, efectul asupra claritatii si actiunii din prim plan merita. Inainte de a emigra in Noua Zeelanda, ar merge ascultata si principala piesa de pe coloana sonora (aici interpretata de Peter Hollens). Despre distributie nu am ce spune, dar am impresia ca nici nu prea conteaza. Sir Ian McKellen straluceste. Din nou.

Django Unchained (2012)

S-a scris atat de mult despre filmul asta, incat imi e greu sa intervin cu ceva nou. Desi mi se pare sub Inglorious Basterds, Django Unchained e totusi un film marca Tarantino, asociere ce vine cu povara unei anumite valori de divertisment. Christoph Waltz joaca excelent, la fel si DiCaprio. Jamie Foxx e bun, dar rolul nu-l pune complet in valoare. Pana si Don Johnson (Miami Vice, Nash Bridges) are o aparitie simpatica. Un alt cameo interesant este chiar cel al lui Tarantino care-si joaca rolul absolut oribil, cu un accent australian fara legatura cu contextul. Desigur, ma asteptam la asta, dupa aparitia din Sukyiaki Western Django. Surprinzatoare sunt si momentele lui Franco Nero, actorul care a jucat intr-un vechi western cu numele de…Django. In traditia lui Inglorious, scenariul este ceva mai elaborat, dar si mai plictisitor din pacate. Filmul merita oricum vazut, fie si pentru recompensele ”copilaresti” pe care ti le ofera. Ai vazut cum a zburat aia cand a impuscat-o? Moaaamaaa…

Looper (2012)

Joseph Gordon-Levitt stie sa joace bine si o face. La fel si Bruce Willis (desi aici imi aminteste de Surrogates). Jeff Bridges are o aparitie foarte interesanta, iar Emily Blunt joaca asa cum stie ea mai bine, adica mai deloc. Plasat intr-un viitor mult prea indepartat pentru putinele si ridicolele inovatii aduse, Looper este centrat pe o categorie de pusti ai strazii al caror job este sa omoare oamenii trimisi din viitor. Trecand peste paradoxurile temporale si situatia usor ridicola, s-ar zice ca avem un film bun. Actori maricei, o tema interesanta si un inceput promitator. Din pacate, filmul este profund cliseizat si curge foarte incet. E genul de film care-ti tot serveste lucruri pe tava, dandu-ti impresia ca la final toate banuielile tale vor fi spulberate. Ei bine, finalul nu mai vine, iar Looper ramane un film placut, dar complet previzibil.

Alex Cross (2012)

Un film cu un fel de Sherlock Holmes afro-american, vazut intamplator. Problema cu Alex Cross nu este ca Tyler Perry e incapabil sa transmita vreo emotie. Dupa ce a jucat-o atata timp pe Madea, e de inteles. Problema e ca omul foloseste psihologia ca pe o ”putere magica”. Lucrand intr-un domeniu care ma incurajeaza sa fac asta, realizez importanta capacitatii de a intelege oamenii. Cu toate astea, Alex Cross are puteri de deductie care tin de supranatural. Urme de sange pe perete? E clar, probleme cu autoritatea in copilarie! Si mai trist e ca, dupa ce ni se da de inteles ca domnul Cross e un timp grasun care lucreaza cu capul, nu cu pumnii, la final aflam ca noi urmaream de fapt Rambo. Alex Cross isi omoara cam singur nemesis-ul, un mercenar extrem de bine antrenat care-i ucisese sotia. Acelasi mercenar (Werner Daehn) este singurul lucru bun din tot filmul.

P.S: Daca aveti chef si nu intind prea mult coarda plictiselii, as face si ceva recenzii muzicale in perioada asta. Nu de alta, dar vreau sa descos ultimul album al grecilor de la Rotting Christ. In urma multipleleor vizite in Romania, baietii au prins ceva gust pentru folclor si au inclus un cover dupa “Cine iubeste si lasa” (tot fara diacritice il pronunta si ei).

P.S 2: Stiu ce-am promis cu articolele, dar sunt inca gripat. Nu va apropiati prea mult de monitor.

Cum am inventat filmele cu zombie

Posted by on 28 Apr 2012 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Facand un sumar rapid al multiplelor mele inventii (care includ pisica si masina timpului), m-am gandit sa va povestesc si despre inventarea gumei de mestecat. Pana atunci insa, voi profita de ocazie pentru a va explica sursa filmelor cu zombii…

Filmele zombie au luat nastere la scurta vreme dupa esuarea proiectului de a restarta franciza Captain Planet cu ornitorinci in rolurile principale. Initial, filmele cu zombii au fost proiectate ca simple comedii romantice. Reuniunea emotionanta dintre iubita calcata de tractor si soferul tractorului iti gadila inima pana in ventriculul stang. Evident, nu putea lipsi umorul de tip “Filmu’ asta e aproape hit, Mugur Mihaiescu n-a murit”. Ati vazut ce mocute simpatice au cadavrele ambulante cand se ineaca cu o bucatica proaspata de ficat? Absolut ilar! ne-am zis noi.

Evident, producatorii n-au fost de acord cu exploziva combinatie dintre comedie si necrofilie, asa ca am fost obligati sa adaugam un scop. La baza, scopul oricarui zombie a fost colectionarea de Pokemoni. De ce altfel ar invia cineva din morti, daca nu pentru a-i ”prinde pe toti”? Ulterior, dupa ce si iubirea a iesit de pe lista obiectivelor, am mers pe o alternativa la fel de atragatoare pentru fete: Ryan Gosling. Din pacate, ar fi fost prea scump sa-l angajam pe nene asta pentru toate filmele cu zombie si mult prea sexist ca zombiile sa fie toate femei trecute de prima tinerete.


(O schita timpurie. Sursa)

Aici am avut sincere dubii ca schema cu zombii ar fi functionat, motiv pentru care ne-am orientat brusc spre altceva. Filme cu ponei. Nu, nu genul ala de filme cu ponei. Filmele cu  ponei urmau sa fie urmatoarea descoperire in materie de divertisment. Foloseam clasicele genuri ale cinematografiei, la care adaugam ponei. Curcubee! Magie! Din pacate, primul titlu nu s-a dovedit a fi un succes la casa. Cine ar fi crezut ca un titlu precum ”Da-i bice!” va fi inteles ca altceva decat drama disperata a unui barbat trecut de tragica varsta de 19 de ani, dornic sa-si gaseasca iubirea adevarata si sa-si peticeasca egoul ranit. Evident, toata actiunea se petrecea pe un ponei.

Ne-am intors deci la schite. A fost destul de greu sa ne tinem de treaba, dat fiindca genul zombie se poate plia pe orice. Atunci a venit ideea salvatoare. Din moment ce filmele cu zombii nu sunt altceva decat comedii romantice, e normal ca zombiile sa vrea afectiune. Zombiile cu silicoane pe de alta parte, manifestau si o acuta dorinta de creier. Nu foarte departe de Sperie Ciori din Vrajitorul din Oz. Atunci ne-a lovit: putem integra si componenta familiala! Astfel, daca va intrebati, orice zombie hulpav care urla ”creierrrr'” e in adancul inimii un catelus dornic de afectiune!

P.S: De fapt, voiam sa scriu un articol despre cum am revazut Dead Snow si despre cum naturaletea personajelor transforma filmele horror nordice intr-o alternativa superioara.  Din pacate, am fost mult prea obosit pentru a lega doua fraze coerente…deci, scuze!

Ca altadata

Posted by on 31 Oct 2011 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Uitandu-ma peste comentariile de la o serie pe care n-am apucat sa o termin, m-a pocnit din nou clasica intrebare a omului trecut de 20 de ani ”’Unde sunt cartile/piesele/filmele/jocurile de alta data?”

Judecand din perspectiva istorica si psihologica, dilema asta are raspunsuri simple, dar insuficiente. Pana la alte concluzii, voi trece totusi in revista cauzele pentru care nu se mai fac lucruri ”ca alta data”.

In primul rand, am imbatranit tragic. Nici Eugenia nu mai are acelasi gust de carton gratinat, nici la revistele cu Mickey Mouse nu mai radem cu spume. Lasand glumele in cuier, fie ca recunoastem sau nu, perceptia asupra realitatii se deformeaza substantial in timp. Opiniile de tip ”am stiut de-atunci ca asist la o revolutie” sunt cel mult ilare. E foarte greu sa judeci impactul unui produs cultural in momentul in care iei contact cu el. Mai mult, copilului de 10 ani ii e imposibil sa puna in perspectiva ce traieste , pe cand adultul de 25 e prea departe de experienta pentru a o evalua corect. E posibil ca fix momentele pe care le vrei inapoi sa fie cele pe care copilul de-atunci le voia uitate. Poate ca momentele in care se holba la Power Rangers erau momentele in care prietenii nu ieseau la joaca. Pe scurt: cam tot ce-ti amintesti ca era ”mai bun” e o combinatie intre un vis cu ochii deschisi, crampeie de amintiri si influenta celor din jur.

In al doilea rand, publicul era altul. Un pusti al anilor 90′ nu e acelasi lucru cu un pusti al anilor 2000. Mentalitatea si gradul de superficialitate al publicului se reflecta in compozitia produsului cultural. Mai mult, anumite fenomene ajung sa-si schimbe radical publicul. Desi media de varsta a amatorilor de jocuri video nu a scazut foarte mult (pe PC, inca se apropie de 40 de ani), in 1996 segmentul de varsta 13-16 ani era complet irelevant. Acum este un segment vital. Cine consuma carti in 1998? Elevii, studentii si cam oricine cu o inteligenta peste medie. Cine le consuma in 2012? Cam tot aceeasi oameni, dar in cantitati cu mult mai mici. Acum, un segment extrem de mare de publicatii ajung pe mana hipsterilor si diletantilor, a celor ce prefera socantul si superficialul. Daca astia sunt, apai sa producem pentru ei!

Nu in ultimul rand, de vina e memoria selectiva. Creierul filtreaza experientele placute si pe cele cu impact. Nimeni nu-si mai aminteste filmele proaste si cartile pe care te fortau profii sa le citesti in liceu. Din anii 2000 n-o sa-ti amintesti niciodata filme ca Scary Movie 4, dar de Pan’s Labyrinth, The Dark Knight sau Avatar ai putea mentiona ceva. Cam asa e si cu amintirile. N-o sa-ti amintesti frustrarea din liceu si depresiile, o sa-ti amintesti cand ai chiulit cu toata clasa la latina si evident, de primul sarut.

Am precizat la inceput ca raspunsurile astea sunt insuficiente. De ce? Pentru ca pur si simplu nu se mai fac lucruri ca alta data! Ma duc sa joc un Mortal Kombat si sa bag un maraton de Xena: Printesa Razboinica.

P.S: Stiu ce-am promis, dar nici timp sa scot comentariile aruncate de Akismet in moderare n-am avut.

Next»