Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Agregatoare de Pretenții

Posted by on 22 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Cu decenii în urmă, ai fi spus că puține meserii sunt mai nesuferite decât cea de “critic”. Din păcate, în epoca recenziilor agramate și a steluțelor colorate, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă la începutul anilor 2000 diatribele criticilor începuseră să fie înlocuite de vocea publicului, Internetul a reușit cumva să valideze prostia contagioasă a celor cu prea puține studii pentru a-și susține opinia și prea puțin talent pentru a o aplica. Sigur, vocea publicului a venit în multe domenii și cu o moarte a expertizei, cocoțată pe valuri de imbecilitate colectivă. În divertisment însă și în ceea ce numim artă în general, selecția unor bufoni fandosiți pentru a reprezenta “opinia populară” nu a făcut decât să întrețină artiștii de mucava.

Una dintre plăgile care au chinuit visele și vânzările multor creatori a fost creșterea în popularitate a agregatoarelor de recenzii, în special a celor “profesioniste”. Vorbim despre acele site-ulețe iritante care, în loc să-ți spună ce cred cei care au jucat jocul, consumat produsul sau văzut filmul, îți spun ce cred oamenii invitați la lansare de producător sau cei pe care agenția de PR nu-i suportă, motiv pentru care o înjură. Aici ar fi multe exemple de dat, de la site-urile generaliste de tip Metacritic, până la Imdb, GameRankings sau Goodreads. Din fericire pentru site-urile amintite, amestecul opiniei populare cu cea a criticilor de specialitate face lucrurile mai clare pentru internautul debusolat.

Există însă un site împotriva căruia am de ceva vreme o problemă personală: Rotten Tomatoes. Început cu ani în urmă ca un agregator de recenzii cinematografice, site-ul și-a schimbat algoritmul și deținătorii de câteva ori în ultima vreme, fără însă a-și corecta metehnele. Deși între timp a apărut și un așa zis scor al “publicului”, Rotten Tomatoes s-a bazat deseori pe părerile unor critici de carton, pe clișee animate sau pe autori ai unor bloguri dubioase, al căror merit principal a fost de multe ori viteza publicării. Sigur că printre ei s-au găsit și voci culte și interesante și sigur că multe din filmele declarate “putrede” de site chiar au fost proaste, însă același site a îngropat și multe francize cu potențial.

O să mă întrebați ce vină are RT pentru îngroparea unor francize. Cel mult, ai spune că e vina criticilor sus amintiți. Nu chiar. Autorii și redactorii site-ului au înotat în oala propriilor aberații de câte ori au avut ocazia, transformând “neutralitatea” într-o glumă. Cu alte cuvinte, dacă trei oameni și algoritmul lor sărăcuț au spus că un film e prost, atunci redactorii au făcut tot posibilul ca el să fie perceput ca atare. Rotten Tomatoes e un site citat de Wikipedia, dar și de mulți critici locali. E un site cu influență, unul de care mulți țin cont când se duc la cinematograf. Știu, pare un scenariu tras de păr, dar până acum vreo trei-patru ani, eram printre ei. Neavând extrem de mult timp pentru cinematografe, dar plătind vreo 2-3 bilete la ele lunar, primul site pe care-l consultam atunci când eram în dubii era… exact, Rotten Tomatoes.

Probleme cu scorurile și recomandările erau și atunci și au fost și cu zece ani în urmă. În ultima vreme însă, scorurile afișate pe site, fie că sunt de la “masa de critici” (All Critics), fie de la cei considerați selecți (Cream of the Crop sau Top Critics) nu par să aibă vreo legătură cu filmele vizionate. Motivele sunt ușor de bănuit, de la recenzii plătite înainte de lansare, recenzii care popularizează hipsterismele Hollywood-ului, până la inundația de articole scrise prea repede de oameni foarte frustrați sau prea prost de oameni foarte înceți. Totul, condimentat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Criticul X vede pe site recenziile existente și, deși știe că părerea lui ar putea schimba nota, termenele limită, lenea sau nesimțirea îl fac să scrie ceva ce se pliază perfect pe părerile deja publicate.

Când e vorba despre o experiență de maxim două ore pe care nu stai să o rumegi două săptămâni (nu faci asta nici pentru un film considerat “de artă”, dar pentru o producție Hollywood), părerea celui mai titrat site contează. Nu de alta, dar poate pe IMDB, un loc unde “grămada” pare să dea sfaturi mai bune decât elita, agregarea de recenzii durează. La fel și în cercurile tale de social media sau pe blogurile pe care le urmărești, unde oamenii așteaptă puțin până să scrie zeci de pagini. Publicul obișnuit dă banii pe bilet la lansare sau după, nu e invitat cu două săptămâni înainte pentru a spune că filmul e o mizerie, deși pe tot parcursul vizionării a stat și a mâncat pufuleți.

Practic, sunt zeci de filme unde frustrările artistice ale unora și lipsa altora de verticalitate au afectat notele inițiale și finale ale unui film. De altfel, mulți dintre amatorii cu pretenții de critici, dornici și ei să ajungă la festinul cu pișcoturi al elitelor, au preferat să arunce rapid cu rahat într-un film sau, din contră, să-l laude necondiționat, la fel ca mentorii lor. Asta până când opinia publicului și încasările (un criteriu obiectiv, până la urmă) l-au readus la suprafață.

Nu poți să dai 20% (inițial 7%) lui Transcendence, dar să dai 67% mizeriei numite Lucy, deși notele publicului sunt apropiate. Incoerența de care a fost acuzat Transcendence, un film inspirat totuși din scrierile lui Kurzweil, se transformă în prostie și amatorism în cazul lui Lucy. Dar n-am vrea să-l jignim pe Luc Besson, nu? El nu poate fi trimis la culcare cu un 0%. Nu poți să spui că te-ai bucurat sincer la viziunea comunistoidă a lui Elysium (67%), dar că Chappie al aceluiași regizor a fost cea mai mare mizerie a anului următor (32%). Deja discuția despre standarde duble nu își mai are rostul.

Nu poți să spui că Suicide Squad e cel mai prost film inspirat din benzi desenate și să-l omori cu 25%, dar să afirmi că un film subțirel, doldora de efecte strălucitoare și cu un mesaj social pueril merită 90% (Captain America: Civil War – dacă nu l-ați văzut, ați pierdut capodopera anului, după Rotten Tomatoes). De fapt, mai toate filmele care pornesc din universul DC Comics pleacă din start cu un handicap în ochii criticilor, pe când cele Marvel sunt candidate la preamărire. Din nefericire, tendința asta nu se oprește la filmele cu supereroi. Hail, Caesar! a fost un film plin de referințe mișto la epoca McCarthy, regizat de frații Coen, dar tot Hail, Caesar! a fost și un căcat de film care a făcut jumătate de sală să se ridice și să plece după 30 de minute. Deși nu a cumpărat nimeni DVD-urile, iar publicul a fost profund dezamăgit (inclusiv Wikipedia notează asta), agregatoarele de recenzii încă îl consideră o capodoperă.

Warcraft, Assassin’s Creed și multe altele și-au pierdut deja șansa la o continuare. Filme bune? Nu chiar, dar sunt filme digerabile, acceptate de fanii francizelor din care s-au inspirat. Sunt filme mediocre, dar cu potențial pentru mai mult, nu catastrofe. Să ne amintim totuși că am trăit anii ’90, când aproape toate simfoniile vizuale ale lui Steven Seagal ajungeau pe marile ecrane.

(Toate filmele astea au avut la un moment dat 100% pe RT, iar Zootopia, o animație drăguță, dar cu o coloană sonoră oribilă, încă are 98%. Sursa: Disney Film Facts)

Mai grave sunt scorurile date pe vechiul principiu “să nu se supere nimeni”. Filme care nu trezesc nimic nicicui sunt validate cu un generos 60% pe site pentru că… actori și studiouri mari, buget sănătos de PR. Să mai dea și altă dată invitații gratis, că-s scumpe biletele. Altfel, filme cu indivizi care sunt în general dezagreați de Hollywood sau de mediul online ajung să nu mai încaseze nimic (a se vedea ultimul film al lui Shia LaBeouf, un om care nici nu face efortul de a fi plăcut). Asta nu ar fi până la o problemă, dacă articolele existente n-ar sugera faptul că nimeni nu pare să fi văzut respectivele filme, deși toți au o problemă cu ele.

Nu mai spun ce se întâmplă atunci când, iritat de vreo remarcă tembelă, încerci să și citești textele care transformă filme acceptabile în dezastre culturale. Multe sunt bine scrise, însă conținutul intră în două categorii mari. Prima este cea în care lipsa de cultură cinematografică (literară, vizuală și așa mai departe) duce inevitabil la spoiler-e (dureroase în cazul unor avanpremiere). A doua este cea în care conținutul efectiv lipsește, autorul vorbind despre actori, casa producătoare și despre cât s-a muncit la producție. Asta dacă nu e cumva vreun stângist pierdut în peisaj, obsedat de lipsa personajelor de culoare și transgender. Cu alte cuvinte: niciun câștig pentru cei care caută o simplă părere de tip “mi-a plăcut” sau “m-a enervat”.

Au mai scris și alții pe tema filmelor devenite clasice, filme pe care Rotten Tomatoes și alte site-uri similare le-au făcut inițial praf. Concluzia e mereu aceeași: publicul (mai mult sau mai puțin educat, în funcție de film) și încasările contează pe termen lung, părerile criticilor și premiile date pe datorie mai puțin. Indiferent de algoritm. De-asta o să vă recomand ca, înainte de o ieșire la cinematograf, să vă consultați prietenii, spammerii de pe Facebook și pe taica IMDB. Glumesc. Ignorați toate trailer-ele, posterele și recenziile online și alegeți un film cu bătaie… cum dădea ProTV-ul în ’98.

P.S: Cred că ăsta e momentul în care să-mi promovez propriile eforturi în direcția criticii de film, nu-i așa? Exact, uitați un link către Taste of Cinema!

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

Posted by on 19 Mar 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

Mulțumim, 2016. Te contactăm noi dacă mai avem ceva disponibil!

Posted by on 31 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Mafioți, egipteni și păsări furioase

Posted by on 17 Aug 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Există momente în care, în ciuda căldurii zăpuşitoare, îți concentrezi toată energia pentru a oferi o bucățică interesantă și bine scrisă de text…

Din păcate pentru cititori, ăsta nu e un astfel de moment. De fapt, căldura și perioada de acomodare post-concediu m-au făcut să-mi folosesc mai mult tastatura decât creierul și să mă lansez în diatribe infinite pe teme absolut banale. Una din aceste teme a constat în apărarea unor filme văzute în ultima vreme și în atacarea dușmanului personal de clasă, agregatorul de snobism, Rotten Tomatoes.

Bunul simț îmi spune să mă opresc temporar din recenzat filme, însă dacă aș fi ascultat de el, probabil că nu v-aş fi plictisit acum, dintr-un colț prăfuit al Internetului. Să vedem deci ce titluri au mai iritat criticii în ultimele două luni şi să punem şi câteva seriale în ciorbă, pentru gust…

Suicide Squad (2016)

La filmul ăsta am fost la avanpremieră şi, ţineţi-vă bine, l-am revăzut tot la cinematograf, la o săptămână după. Nu, nu pentru că ar fi fost o capodoperă, ci pentru că nişte prieteni buni voiau să-l vadă, iar eu voiam să mă conving că nu e prost. Şi nu, Suicide Squad nu este un film prost, chiar dacă mi-ar fi greu să-l recomand unei audiențe generale. Cum adică nu e prost? Dar zecile de recenzii negative (unele au declanşat şi o petiţie de susţinere), criticile la adresa susţinătorilor lui financiari şi sutele de mizerii aruncate în direcţia DC Comics? Ei bine, dacă eliminaţi orice aşteptări şi micile infatuări ale celor care nu vor să recunoască faptul că totuşi le-a plăcut, ajungeţi la o concluzie absolut banală: Suicide Squad e un film ok, ceva mai bun decât Batman vs. Superman, dar mai slab decât Civil War (mult supraapreciat, dar peste medie).

Am făcut ultimele comparaţii pentru că, la fel ca cele două filme amintite anterior, Suicide Squad aduce la un loc un ansamblu interesant de personaje cu abilităţi remarcabile, doar că aflate de partea “rea” a baricadei. Odată cu treaba asta, filmul aruncă pe tapet şi un comentariu social legat de mediu, anturaje şi şanse, comentariu care mă aşteptam să fie placul micilor socialişti (care au jubilat la temele mult mai subţiri din filmele Marvel). Pentru a nu vă spune însă ce naiba fac Harley Quinn, Deadshot, Diablo şi Joker-ul în acelaşi film, nu o să intru prea mult în detalii.

La capitolul părţi negative, ar fi de amintit vechea problemă cu 3D-ul cam obositor, deşi grafica filmul se pretează pe alocuri la nişte efecte interesante (pe care cu siguranță le veți remarca). Firul narativ la rândul lui este destul de subţire şi mult prea bombastic pentru peisajul întunecat al filmelor DC. Deşi totul e cusut cu aţă CGI, cred că putem ierta până la un punct aspectul structural, deoarece am făcut-o deseori şi pentru Marvel (nici The Avengers 2 și Guardians of the Galaxy nu aveau povești bine argumentate). Unele personaje apar mult prea puţin pe ecran pentru a putea fi integrate corect în context, inclusiv Joker-ul, iar altele nu-şi prea justifică lipsa (Batman, unde eşti tată când Pământul are nevoie de tine?). Pe de altă parte, Suicide Squad are o paletă de culori senzațională, nişte unghiuri de filmare faine, o coloană sonoră absolut beton (de la CCR și Queen la Kanye West și Eminem) şi câteva momente de poezie vizuală. Margot Robbie e excelentă în rolul lui Harley Quinn, Will Smith joacă la fel cum joacă orice rol “serios” (cu gura închisă şi privirea tristă), iar Viola Davis şi Jay Hernandez au roluri peste medie, fără stereotipuri etnice.

Legat de Joker, acum interpretat de Jared Leto, e greu de dat un verdict. Nu, nu e un Joker dezastruos, decât dacă îl compari cu Heath Ledger… şi cam asta este și problema. Ultimele serii de benzi desenate şi efortul regretatului Ledger au transformat un clovn sociopat (adică fix ce este Joker-ul) într-un metapersonaj de la care toată lumea vrea “mai mult”. Joker-ul nu mai poate fi un antagonist clasic, pe când Leto joacă exact genul de Joker care îi trebuie Batman-ului lui Ben Affleck (violent şi determinat) şi asta aparent i-a iritat pe fanii personajului. Altfel, Suicide Squad este o adaptare de bandă desenată ce poate fi descrisă drept un film “săţios” din mai toate punctele de vedere. Nu, nu este nimic mai mult şi asta i-a iritat pe cei care încă suspină după Batman-ul lui Nolan. Suicide Squad este un film care dacă ar fi ieşit pe piaţă acum 5-6 ani, nu ar fi avut nicio problemă să se impună în viziunea atât de strâmtă a criticilor.

The Secret Life of Pets (2016)

Animaţia asta mi-a plăcut datorită faptului că am văzut-o alături de nişte oameni faini, într-un loc interesant. Altfel, cred că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, inclusiv vieţile animalelor de casă. Și nu pentru că ar ascunde cine știe ce mistere, ci, pentru că, dacă e să luăm filmul ăsta drept referinţă, sunt ale naibii de plictisitoare. Produs de oamenii din spatele lui Despicable Me şi similar cu Zootopia, dar mai slăbuţ şi fără comentariul social evident, The Secret Life of Pets e un film foarte nehotărât. Practic, vorbim despre combinaţia dintre aventura a doi maidanezi care-şi caută casa şi ambiţiile sociopate ale unui iepuraş abandonat, iepuraș căruia Kevin Hart îi dă exact vocea de care avea nevoie. Continue Reading»

Next»