Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Între noi, fetele…

Posted by on 08 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Deși informația promitea să dărâme imperiul preconcepției, omenirea trăiește acum o nouă epocă a certitudinii.

Astăzi, orice analfabet știe cum trebuie să fie societatea, cum trebuie să gândească ceilalți, ce e adevăr și ce e conspirație. Orice habotnic îți poate spune cum vorbește o “femeie bună” și ce înseamnă un “bărbat adevărat”. Orice stângist de duminică te va numi ignorant pentru că încă mai crezi în genuri, pe când tradiționaliștii vor urla că ai uitat de sfânta taină a căsătoriei. Asta în timp ce societatea evoluează mai repede decât frica ta de izolare.

E drept, la categoria sfaturi, sexul “frumos” a fost mai oropsit decât sexul păros. De decenii întregi revistele pentru femei au știut cum trebuie să se comporte o femeie, cum să se îmbrace și, nu în ultimul rând, cum să-și tundă părul pubian în funcție de zodie (mulțumim, Unica!). Pe lângă asta, prezența unor demente precum Gwyneth Paltrow și presiunea unui feminism prost înțeles, face din feminitate un ideal tot mai greu de atins.

Deși la prima vedere nu ai zice, și în cazul bărbaților lucrurile sunt la fel de dificile. După secole în care bărbatul adevărat era o combinație dintre un taur educat și basistul de la Manowar, ne-am trezit într-o epocă în care mușchii se fac la sală, inteligența se măsoară în biți și popularitatea în Like-uri. O epocă în care trebuie să fii suficient de sensibil încât să o înțelegi pe cea de lângă tine, dar în același timp ușor labil, să nu creadă societatea că ești slab. O epocă în care nu mai e cool să fii bărbat.

Acum nu mai ai voie să fii nici băiatul mamei, dar nici leit taică-tu. E în regulă să fii “tocilar” și pasionat de ciudățenii, cât timp le împărtășești numai pe Facebook. Trăim o eră ciudată pentru bărbați și femei, dar și pentru orice alt gen cu care s-ar mai putea identifica cineva. Într-o astfel de lume, e normal să cauți repere, fie printre cei care au reușit, fie printre cei pe care îi admiri. Uneori e bine pur și simplu să cauți indivizi coerenți.

Din păcate, mediul online nu abundă nici de povești reale, nici de oameni lucizi. Ăștia sunt prea ocupați să fie bărbați de succes, încât să mai scrie articole despre cum să faci asta. Nouă ne rămân oamenii cu certitudini, adică nebunii. Unii dintre ei au ales calea întoarcerii la “reperele tradiționale” (nu e greu, având în vedere îmblânzirea masivă a hoardei masculine). Din păcate, panta asta duce într-o singură direcție: Evul Mediu. O direcție în care publicitatea ne îndreaptă de ani buni.

Cealaltă direcție, cea a iubirii necondiționate și a lenei fără granițe, a produs însă materiale mult mai ilare. Un astfel de material mi-a atras atenția zilele trecute (când mi-a fost pasat cu bună intenție, de altfel). Benjamin Hardy, un viitor psiholog organizațional în vârstă de 29 de ani, căsătorit de 5 ani și cu 3 copii adoptivi, a reușit să scrie o colecție de sfaturi atât de proastă, încât e imposibil să o ignori. Nu, nu e greu să o ignori din perspectiva de bărbat, ci din perspectiva de ființă rațională.

Articolul original este intitulat “10 Habits That Change Boys Into Men” (10 Obiceiuri care Schimbă Băieții în Bărbați) și se găsește aici dar, în caz că-l ratați, am făcut și un print screen. A fost deja modificat de două ori, deci este posibil să dispară. Scrisă de un om prea tânăr să vorbească și prea bătut în cap să conteze, bucata asta de text are un potențial imens de a face rău, motiv pentru care o voi diseca și demola rapid. Da, știu că nu e stilul meu, dar peste unele lucruri trec mai greu. Voi traduce frazele în limba română, dar vă sfătuiesc să râdeți de articolul original.

Articolul începe promițător. După ce citează o serie de statistici reale legate de sinuciderea în rândurile bărbaților, de alcoolism și de rata de școlarizare, Ben al nostru aruncă următoarea dumă: „Femeile merită succesul primit. Au fost oprimate pentru prea multă vreme. Sunt mai motivate și mai eficiente decât majoritate bărbaților.” Serios, maestre? Ai vreun studiu pe temă sau o spui doar pentru a nu-ți sări feministele în cap? Insinuez asta pentru că întreaga tentă a articolului e una ușor misogină…

Nu că femeile n-ar merita o mai bună promovare sau egalizare a rolurilor sociale, dar actuala orientare a militanților pentru dreptate socială caută să dărâme modelele tradiționale de gen. Media care promovează genul ăsta de atitudine (o atitudine întru-câtva necesară) e în parte responsabilă și pentru confuzia bărbatului modern. Benjamin nu a făcut decât să evite o temă controversată pentru a-și putea umple articolul cu ambiguități.

Mai mult, autorul e profund confuz în legătură cu publicul lui și cu adaptarea mesajului la el. Când pare că vorbește cu tineri adulți, când cu bărbați rătăciți. De cele mai multe ori însă, el pare să vorbescă cu puști, copii și adolescenți. Pentru ei are sfaturi ca:

  1. Gândește dincolo de tine – Afirmația asta nu e tocmai un sfat, ci o colecție de învățături spirituale, amestecate aleatoriu și exprimate incoerent. Problema nu e că bărbații ar fi mai imaturi, așa cum susține autorul, ci că întreaga generație este una imatură și prinsă într-o veșnică adolescență. Sfaturile în sine nu sunt greșite, dar sunt imposibil de înțeles atât pentru un puști de 14 ani, cât și pentru unul de 29. Pe bune, câți dintre noi suntem “umili față de propria umanitate” (Be humble about your own humanity)?
  2. Nu mai juca jocuri video – După ce citează niște studii neconcludente legate de dependență, Benjamin dă un sfat care nu este doar greșit, ci de-a dreptul imbecil. Când ai jocuri video folosite ca terapie anti-traumă și anti-bullying, când jocurile video sunt recunoscute drept formă de artă și au propria secțiune la premiile BAFTA de peste un deceniu, să emiți cretinisme de genul ăsta mi se pare trist. Mai mult, ignorând complet gaming-ul competitiv, autorul se dă pe sine drept exemplu de dependență, uitând să menționeze sau refuzând să înțeleagă ideea de personalitate dependentă (cuvântul adictiv nu există în limba română). Deși DSM-ul nu vorbește deloc despre jocurile video, e clar că un om cu o astfel de personalitate poate deveni dependent de păcănele, Counter-Strike sau șah pe bani, cu aceeași ușurință. Un băiat care vinde obiecte virtuale cu sute de euro pe lună e de preferat unuia care vinde obiecte din casă pentru a juca poker electronic. Totuși, ce înțelegere să ceri de la un psiholog care are senzația că doar bărbații joacă jocuri video?
  1. Învață în medii sănătoase și lasă medicamentele – Un sfat bun, mai ales că vorbește despre ADHD-ul diagnosticat prost. Un sfat bun, care n-are nicio legătură cu masculinitatea, ci cu niște elemente de care toți copiii trebuie să dispună, dar pe care nu le pot controla. Câți puști din ghetourile americane sau românești au șansa să învețe în medii sănătoase?
  2. Practică efortul fizic susținut – Alt sfat decent, dar e ilar cum un om cu meseria asta (da, înțeleg că este sau vrea să devină psiholog “instituțional”) se miră că femeile experimentează durerea diferit față de bărbați. Oricum, e interesant cum activitatea fizică este asociată cu masculinitatea, ba chiar cu ceva care te transformă în bărbat (ai pus-o, Simona Halep)!
  3. Asumă-ți responsabilitatea pentru propria viață și fixează-ți scopuri înalte – Nu am văzut nici băieți și nici bărbați care să-și pună scopuri prea joase, dar oricum sfatul ăsta nu are niciun sens. Pe lângă faptul că vorbim despre un fenomen profund uman, nu despre o activitate masculină, scopurile personale nu sunt ceva cuantificabil. Și dacă noi, ca bărbați (biologic vorbind), avem o problemă, aia e tocmai supraestimarea.
  4. Rugăciune, Meditație și Jurnale – Sfatul ăsta n-are nicio legătură cu masculinitatea, dar nici cu sănătatea mentală în generală. Dacă tehnici precum meditația sau ținerea unui jurnal au efecte terapeutice probate, vizita la un psiholog te-ar putea ajuta mai mult, dacă ai o vârstă și o problemă mai serioasă. Dacă însă nu o ai, introducerea rugăciunii în peisaj s-ar putea să îți înlocuiască problemele, nu să le rezolve. Mai mult, autorul emite și perle de înțelepciune precum “De multe ori combin rugăciunea cu ținerea unui jurnal, ca formă de meditație.”
  5. Fă-ți prieteni buni – Serios? E atât de ușor?
  6. Dedică-te complet altcuiva – Aici autorul nu mai vorbește nici cu puștanii, nici cu adulții. Vorbește cu și despre propria persoană, încercând să-și justifice alegerea de a se căsători la o vârstă tânără și de a adopta copii. O frază merită reținută: “Mulți caută cuceriri sexuale rapide, urmate de un hău interior al goliciunii – le este prea frică să-și scoată la iveală sau să-și confrunte propria identitate. Da, puteți să râdeți.
  7. Îndrăgostește-te de învățare – Un sfat bun, dacă Ben ar înțelege că învățarea nu înseamnă exclusiv cititul de cărți. Mai mult, adâncindu-se din nou în propria ignoranță, autorul trage concluzia: “Nu vă mai jucați și începeți să citiți”. Pentru el, un RPG cu sute de pagini de text și cărți scrise în joc e inferior experienței de a reciti Winnie the Pooh.
  8. Asumă-ți riscuri mai mari – Un sfat decent, dacă e vorba despre oameni de 30 de ani, blocați în rutină, dar periculos când te adresezi adolescenților și când nu explici și partea negativă a unei astfel de atitudini. În plus, asta contrazice alte îndemnuri la echilibru din articol.

În final, după pagini și pagini de aberații, psihologul organizațional trage concluzia că poți avea orice viață alegi să ai”. Mi-ar plăcea să-l corectez puțin: poți să ai orice viață muncești să ai. În plus, autorul a șters un paragraf (vedeți print screen-ul) în care afirma cu certitudine că “economiile tale sunt în dezordine, ai pierdut controlul, iar sănătatea ta mentală și fizică sunt pe butuci. Pentru că, nu-i așa, nu poți avea nimic din toate astea fără rugăciune și jurnale…

Și totuși, cu ce drept îl demolez pe “puștiul” ăsta de 30 de ani? O fac din postura de bărbat “adevărat”? În niciun caz. La fel ca feminitatea, masculinitatea e un deziderat, ceva la care lucrezi continuu, acasă, la job, pe stradă. E rezultatul confruntării dintre aspirații, roluri sociale și ego. Dacă în cazul femeilor rolurile sociale au fost mereu autoritare și restrictive, la bărbați au început să lipsească cu desăvârșire. Noroc cu Benjamin.

De fapt, cam asta e și problema cu el și articolul lui. Sunt convins că omul nu are intenții rele, însă vorbește cu siguranța unuia trecut prin viață, când propria experiență pare destul de limitată și limitativă, după propriile descrieri. Vorbește atât pentru frumoșii rebeli, cât și pentru tații sensibili. Vorbește pentru carieriști, dar și pentru hipioți. Vorbește, dar n-are absolut niciun răspuns. Și, ce e mai grav, vorbește nu doar din postura de “bărbat”, dar uneori și din cea de psiholog, ceea ce-i face sfaturile toxice.

Calitatea de bărbat nu este o cucerire definitivă și nici răspunsul la îndemnul “Fii bărbat!”. E un deziderat, dependent de latura socială și culturală, dar și de propriile aspirații. Nu e o stare de luptă, ci o virtute demonstrată circumstanțial. E ceva personal. În plus, cred că după o vreme și după câteva doze de maturitate, ajungi să înțelegi și singur ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă pentru tine, nu pentru societate. Cu alte cuvinte: o să te prinzi, când va fi nevoie.

P.S: Pe aceeași temă, a modului în care băieții traumatizați devin bărbați traumatiza(n)ți, vă recomand un articol scris de Mark Manson. Unul bun, de data asta.

P.S 2: Pe complet altă temă, după șase articole elogiate, am reușit să scriu un text pe Taste of Cinema care a strâns cam toată ura posibilă din partea anti-fanilor Suicide Squad.

Asumarea apartenenței și afirmarea identității

Posted by on 24 Aug 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

Radiografie post ”Sarbatori”

Posted by on 12 Mar 2014 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Vallentine’s, Dragobete, 1 Martie, 8 Martie, Aniversare, Aniversare, Aniversare…

Sau, in cuvintele internautilor, ”ce-ti mai place sa dai cadouri…”. Dupa un obositor, dar simpatic maraton de invadat publicul feminin cu flori, carti, dulciuri si simboluri necomestibile, ma gandeam sa fac un bilant al zilelor numite popular ”triunghiul groazei”. Din pacate, am ramas fara glume de zidar si nici regrete nu am pentru cele daruite. Deci, cu ce as putea lipi laolalta randurile acestui articol? Nu, nu cu glume de mestecat si nici cu jocuri puerile de cuvinte.

Raspunsul este: “cu intelepciune populara”, bineinteles! Ca un James Blond autohton, am avut grija sa-mi notez cateva franturi din viata celorlalti, in speranta ca imi vor oferi o imagine clara asupra asupra unor zile tulburi. Vi le afisez in continuare, exact asa cum le-am prins. In timp ce voi va prefaceti ca le cititi, eu voi merge sa fac o jertfa de cuvinte pentru zeii textului. Nu de alta, dar am deja doua jocuri de cuvinte in articol. Trei, daca-l punem si pe-asta in engleza: Miley Cyr…rhosis.

In ziua de opt, fiecare cotlon mallului era plin de oameni imbracati prea festiv pentru un loc unde se vinde saorma la punga. Printre pusti debusolati, domnite confuze si oameni care “voiau doar sa-si ia un tricou, frate”, existau si ei: cuplurile pentru care filmul la mall era o ocazie speciala! Distractivi nu sunt oamenii care nu-si permit cateva zeci de lei pentru un film sau cei care au gasit metode mai placute de a-si umple timpul. Distractivi sunt cei care au impresia ca in 2014 iesitul la mall depaseste cu ceva iesitul in piata. De la unul dintre ei am auzit urmatoarele: “Hai ma, cum sa nu-ti iei popocorn? E ziua ta! Hai ma, lasa ciocolata aia! Suntem la cinema, la mall. Stii ceva? Ia doua pungi mari, sa ne vada astia in sala! Hai ca io’ ma duc sa ma pis. Le urci tu sus, ca esti fata desteapta! Si stii ce? Ia de-aici si pentru o Cola cu gheata, ca m-am si enervat!”.


(Hai ia-ti si o jucarie cu dinozaur! Meriti! – Sursa Imaginii)

Pentru unii, cele trei zile sunt mai putin o sarbatoare a ”ei”, cat un spectacol al propriei ”masculinitati”. Cam asta gandea si pustiul de 14-15 ani, ale carui urme de mustata se asortau cu hanoracul Puma, ambele amintind sfios de valutistii arabi. Vocea lui de tenor constipat graia urmatoarele, in statia de metrou: “Bai deci, m-am epilat complet la salonul ala de care mi-ai zis tu. A fost greu frate la inceput, dar ma simt asa, pa trend, ca aia din reviste. Sa vezi cum o sa se uite fraiera diseara!”. Intr-adevar, sa vezi cum o sa se uite fraiera…

In drumul spre mallul amintit, am avut curiozitatea si nesimtirea de a-l observa pe colegul meu de bancheta, coleg ce manuia dibaci o tableta imensa. O chestie finuta, romaneasca, cu viteza de raspuns a unei telefoniste CFR. Ce facea maestrul langa mine? Ei bine, scria un mesaj generic de La Multi Ani…pentru toate fetele frumoase (subiectiva treaba!). Dupa ce l-a scris si a dat si link la o poza cu flori, omul s-a holbat la notificari timp de trei statii. Nimic! N-au apreciat, nerecunoscatoarele! Tot el trebuia sa faca primul pas: Like la propriul articol! Cum nici asta nu a mers, fix inainte sa cobor, l-am vazut pe mascul luandu-si inima in dinti…si dandu-si primul comentariu: Hai fetele, curaj!

O categorie speciala de oameni la fel de speciali o reprezinta adolescentii. Capacitatea lor de a se crede centrul universului, cuplata cu naivitatea si prostia varstei dau nastere unor sublime dileme existentiale. O astfel de dilema a fost vocalizata de un alt coleg de autobuz: “Frate, nu cred ca e cuplata. Pe Facebook spune ca nu e! Si mama ce poze are. Cum? N-are cum sa nu vrea sa iesim! De doua saptamani i-am dat Like la toatea alea si ea la mine! Iti spun eu, e combinatie!”. Eh, lasa ca vine o varsta cand poti face mai usor diferenta dintre o tipa cuplata si una cu plata.  N-o sa cer clementa pentru jocul asta de cuvinte, mai ales ca e piesa preferata a lui Matei.

O alta pustoaica, adolescenta cu indulgenţă, urla din rasputeri in iPhone in timp ce-si indesa un covrig ”brasovean” in gura. Performanta ei mi s-a parut laudabila, mai ales ca intreaga statie de autobuz se ferea de asaltul de firimituri. Ce spunea domnisorica, in varsta de vreo 11 primaveri si inalta de un metru si-un iepure? Ioana pisi, eu de-acum nu o sa mai pot iubi cu-adevarat vreodata…

Sa nu credem totusi ca problema”cadourilor din suflet” le-a ocolit pe doamne si domnisoare. Nici pe departe. Pe langa martisoarele si florile pe care fetele si le ofera reciproc, o parte din reprezentantele sexului spumos au simtit nevoia sa pregateasca ceva special si pentru parteneri. Un astfel de caz era domnisoara care-si misca centrul gravitational printre rafturile de la Meta Image. La telefon, de data asta un Nokia mai vechi, eroina vorbea cu o prietena: “Mai, m-am dat si cu parfumul ala scumpu’, ala luat cu tine de la mustaciosul ala din masina! Pai normal, normal! In seara asta fac si ceva mai exotic de mancare, asa. Stii ca io nu gatesc, da’ incerc, ca merita si el, saracu’. Cum ce gatesc? Nu ti-am zis, fata? Cred ca incerc o mamaliga!”.

Aveam de gand sa mai fac un joc de cuvinte, dar simt nevoia sa inchei aici. Fara concluzie. La fel ca mamaliga exotica, sarbatorile primaverii raman o chestie de…gust.

P.S: De cand baietii de la reactii.ro mi-au publicat un articol mai vechi, Facebook-ul si sectiunea de comentarii au gemut de oameni care regreta comunismul, desi nu l-au trait. Ma distreaza ca oamenii suficient de lucizi cat sa contra-argumenteze, nu sunt suficient de inteligibili sa conteze. In plus, mai copii, daca nu ieseam din comunism, mai puteati voi sa dati saorma pe post de martisor?

La Multi Ani, bă fetelor!

Posted by on 08 Mar 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

La sfarsitul sfintei zile internationale a femeilor de pretutindeni, as dori sa urez tuturor posesoarelor acestui sex un sincer…La Multi Ani?

Pe bune? Tot “La Multi Ani”? De Revelion si Anul Nou, la zilele de nastere si onomastici, de 1 si 8 martie, de Vallentine’s Day, de 1 Decembrie, de 9 Mai si de Craciun spunem…”La Multi Ani”? Nu am neaparat o problema cu faptul ca francezii fac o minima diferenta intre “Vive la France!”, “Joyeux Noel” sau ca popoarele asiatice au atatea saluturi cate zile in calendar. Sa fim seriosi: pana si americanii fac diferenta intre “Happy Birthday!” si “Happy New Year”. In Romania insa, se pare ca totul, de la ”Craciun Fericit!” la ”Aniversare frumoasa!”, a intrat in sub umbrela unui sec “La Multi Ani!”.

Faptul ca folosim o singura expresie pentru sute de ocazii s-ar putea sa nu fie atat de grav. Problema e ca, pentru aceleasi ocazii, avem injuraturi diferite. Pe bune, stiti vreo situatie in care romanii nu au o injuratura la indemana? Stiu ca pana la urma e vorba despre un talent est-european, dar noi excelam la el. Ne bagam fara probleme oponentii in “Pastele mamei lor”, in “Dumnezeii” aceleiasi mame, in crucile stramosilor decedati, in Cristosi, in pui, in organele sexuale. Cu toate astea, cand e de bine, “La Multi Ani” e tot ce putem incropi. Asta daca spunem totusi ceva si nu combinam o tacere stanjenitoare cu un holbat dubios.

Micul-Scamosila2

Mai mult, “La Multi Ani!” cere si un raspuns standard. Care ar fi ala? La Multi Ani, bineinteles! Bine, poti multumi incurcat sau poti pur si simplu confirma, de parca viata e o banala certitudine. In Romania se ureaza atat de multi ani incat ai impresia ca populatia tinde spre nemurire. In lumina acestei constatari deloc originale mi-ar placea sa gandim impreuna cateva sugestii de urari pentru diferite ocazii. Sunt convins ca oamenii care ne-au adus pe locul I la injuraturi ar putea veni cu lucruri interesante, sau macar marginal amuzante.

De exemplu, ziua de nastere ar putea fi sarbatorita cu un simplu “Cred ca ai tai inca regreta!”. E simplu si surprinde in cateva cuvinte dihotomia dintre depresia imbatranirii si chiolhanul obligatoriu. Bucuria unui nou an va fi rapid marcata printr-un ”Iar am scapat!”, spus la momentul potrivit. De 1 Decembrie, locatarii satelor din nord-estul Romaniei pot spune cu mandrie “Vive la France!” sau “Viva España!”, dupa caz.

Ma rog, imi intelegeti frustrarea. Nu stiu daca e o plaga extinsa sau pur si simplu un blocaj al unei limbi aproape agrare. Cert este ca voiam si eu sa urez tardiv ceva fetelor si tot ce pot spune este: La Multi Ani!

P.S: Daca fetele merita sigur un “La Multi Ani” si cititorii mei merita un articol mai bun, asa ca o sa-mi dau silinta mai mult cu urmatorul.

Tricouri ude

Posted by on 29 Aug 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Daca tot v-am livrat un articol cu subtile aluzii la industria porno, eu zic sa ramanem, metaforic cel putin, in aceeasi zona…

Fascinatia tricourilor ude este una din porcarioarele alea la care barbatii fac constant referinta. Vorbim de “o alegorie” a carei forta vizuala este mai slaba decat forta metaforica (v-am spart, nu?). Pana la urma, ce e cel mai interesant la un concurs de tricouri ude? O buna parte dintre voi va veti gandi la sanii vreunei domnisoare dezinhibate, pe cand celalta parte, care in momentul asta rade un bax de seminte, va striga fericita: “Ţâââţeeeeee!”.

Acum vine insa lovitura de teatru. Cel mai important la un tricou ud nu este promisiunea de dedesubt! Tricourile ude sunt interesante pentru ca iti dau senzatia unei indiscretii. Esti printre singurii care are acces vizual la ceva, chiar daca experienta nu e completa. Sunt un “teaser” inteligent si foarte bine “targetat”. Mai mult, privirea fastacita a tintei spune tot, indiferent daca actiunea a fost sau nu voluntara. E privirea omului care se stie admirat, pus fata in fata cu hazardul. Cand te gandesti la “tricouri ude”, nu te gandesti la vreo studenta la Automatica care incearca sa-si stearga apa cu un servetel, in timp ce urla ca ai calcat-o pe picior. Te gandesti la o femeie care se joaca cu tine, fara a-si transforma mica demonstratie intr-un numar de strip-tease.


(Desigur, s-ar putea sa fi asistat eu la prea multe concursuri de tricouri ude la MIT si CERN – Sursa: Zcache.com)

Ca o nota separata, mentionez n-am inclus viziunea feminina in ecuatie nu pentru ca doamnele n-ar putea aprecia un tricou ud pe vreun mascul bine lucrat la sala. Nu, problema cu noi barbatii este ca  suntem intr-un razboi personal cu tot ce inseamna tricou, maieu sau fibra textila. Daca avem asa ceva pe noi si temperatura a trecut vag de 30 de grade, dezvoltam o reactie alergica la bunul simt. Cand burta de bere vrea sa va cunoasca, noi nu ne putem opune!

Revenind insa la tricourile ude si la miza lor. De ce m-am apucat sa scriu idiotenia asta, la ora asta? Pentru ca, de fiecare data cand ai privilegiul de a fi primul emitent al unei opinii, esti pus in pozitia organizatorului unui concurs de tricouri ude. Exact, toata aiureala asta era o comparatie intre scriitura si tricouri ude! Va rog sa notati momentul istoric si sa multumiti in soapta divinitatii. Sa revin insa la subiect. Ca privilegiat al unui eveniment, scopul tau este sa starnesti curiozitati si pasiuni de moment.

Cuvintele tale trebuie sa incite, fara insa a revela prea mult. Nu poti sa incepi cronica unei premiere de film cu finalul. Nu poti sa faci o recenzie de produs, incepand cu opinia ta pur subiectiva. Nu conteaza ca esti primul care spune ceva, daca vorbesti de parca ai dat startul stagiunii de teatru radiofonic! E vital sa starnesti si sa te joci cu publicul. E vorba de atitudine pana la urma. Daca ratezi asta, textul tau va arata precum angajata de la APACA care tocmai si-a dat o mana de gel pe mustata si acum iti face ochi dulci. Invata-ti publicul sa caute sensurile, nu-i pune in fata o pancarta pe care scrie “Aici tâţe!”.

P.S: Stiu ca n-a avut prea mare sens ce-ati citit, dar sunt inca traumatizat de calatoria nocturna cu un taxi antic, fara aer conditionat. Tind sa cred ca taxiurile din Romania sunt mai economice decat o vaca constipata. Mai traumatizanta a fost discutia cu soferul, despre conspiratia Iluminatilor. Cred ca pe legitimatia fiecarui taximetrist ar trebui sa exista o singura regula “Daca nu intelegi tu, nu inseamna ca e gresit sau nu exista!”.

Next»