Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Asumarea apartenenței și afirmarea identității

Posted by on 24 Aug 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

Radiografie post ”Sarbatori”

Posted by on 12 Mar 2014 | Tagged as: Viata de zi cu zi

Vallentine’s, Dragobete, 1 Martie, 8 Martie, Aniversare, Aniversare, Aniversare…

Sau, in cuvintele internautilor, ”ce-ti mai place sa dai cadouri…”. Dupa un obositor, dar simpatic maraton de invadat publicul feminin cu flori, carti, dulciuri si simboluri necomestibile, ma gandeam sa fac un bilant al zilelor numite popular ”triunghiul groazei”. Din pacate, am ramas fara glume de zidar si nici regrete nu am pentru cele daruite. Deci, cu ce as putea lipi laolalta randurile acestui articol? Nu, nu cu glume de mestecat si nici cu jocuri puerile de cuvinte.

Raspunsul este: “cu intelepciune populara”, bineinteles! Ca un James Blond autohton, am avut grija sa-mi notez cateva franturi din viata celorlalti, in speranta ca imi vor oferi o imagine clara asupra asupra unor zile tulburi. Vi le afisez in continuare, exact asa cum le-am prins. In timp ce voi va prefaceti ca le cititi, eu voi merge sa fac o jertfa de cuvinte pentru zeii textului. Nu de alta, dar am deja doua jocuri de cuvinte in articol. Trei, daca-l punem si pe-asta in engleza: Miley Cyr…rhosis.

In ziua de opt, fiecare cotlon mallului era plin de oameni imbracati prea festiv pentru un loc unde se vinde saorma la punga. Printre pusti debusolati, domnite confuze si oameni care “voiau doar sa-si ia un tricou, frate”, existau si ei: cuplurile pentru care filmul la mall era o ocazie speciala! Distractivi nu sunt oamenii care nu-si permit cateva zeci de lei pentru un film sau cei care au gasit metode mai placute de a-si umple timpul. Distractivi sunt cei care au impresia ca in 2014 iesitul la mall depaseste cu ceva iesitul in piata. De la unul dintre ei am auzit urmatoarele: “Hai ma, cum sa nu-ti iei popocorn? E ziua ta! Hai ma, lasa ciocolata aia! Suntem la cinema, la mall. Stii ceva? Ia doua pungi mari, sa ne vada astia in sala! Hai ca io’ ma duc sa ma pis. Le urci tu sus, ca esti fata desteapta! Si stii ce? Ia de-aici si pentru o Cola cu gheata, ca m-am si enervat!”.


(Hai ia-ti si o jucarie cu dinozaur! Meriti! – Sursa Imaginii)

Pentru unii, cele trei zile sunt mai putin o sarbatoare a ”ei”, cat un spectacol al propriei ”masculinitati”. Cam asta gandea si pustiul de 14-15 ani, ale carui urme de mustata se asortau cu hanoracul Puma, ambele amintind sfios de valutistii arabi. Vocea lui de tenor constipat graia urmatoarele, in statia de metrou: “Bai deci, m-am epilat complet la salonul ala de care mi-ai zis tu. A fost greu frate la inceput, dar ma simt asa, pa trend, ca aia din reviste. Sa vezi cum o sa se uite fraiera diseara!”. Intr-adevar, sa vezi cum o sa se uite fraiera…

In drumul spre mallul amintit, am avut curiozitatea si nesimtirea de a-l observa pe colegul meu de bancheta, coleg ce manuia dibaci o tableta imensa. O chestie finuta, romaneasca, cu viteza de raspuns a unei telefoniste CFR. Ce facea maestrul langa mine? Ei bine, scria un mesaj generic de La Multi Ani…pentru toate fetele frumoase (subiectiva treaba!). Dupa ce l-a scris si a dat si link la o poza cu flori, omul s-a holbat la notificari timp de trei statii. Nimic! N-au apreciat, nerecunoscatoarele! Tot el trebuia sa faca primul pas: Like la propriul articol! Cum nici asta nu a mers, fix inainte sa cobor, l-am vazut pe mascul luandu-si inima in dinti…si dandu-si primul comentariu: Hai fetele, curaj!

O categorie speciala de oameni la fel de speciali o reprezinta adolescentii. Capacitatea lor de a se crede centrul universului, cuplata cu naivitatea si prostia varstei dau nastere unor sublime dileme existentiale. O astfel de dilema a fost vocalizata de un alt coleg de autobuz: “Frate, nu cred ca e cuplata. Pe Facebook spune ca nu e! Si mama ce poze are. Cum? N-are cum sa nu vrea sa iesim! De doua saptamani i-am dat Like la toatea alea si ea la mine! Iti spun eu, e combinatie!”. Eh, lasa ca vine o varsta cand poti face mai usor diferenta dintre o tipa cuplata si una cu plata.  N-o sa cer clementa pentru jocul asta de cuvinte, mai ales ca e piesa preferata a lui Matei.

O alta pustoaica, adolescenta cu indulgenţă, urla din rasputeri in iPhone in timp ce-si indesa un covrig ”brasovean” in gura. Performanta ei mi s-a parut laudabila, mai ales ca intreaga statie de autobuz se ferea de asaltul de firimituri. Ce spunea domnisorica, in varsta de vreo 11 primaveri si inalta de un metru si-un iepure? Ioana pisi, eu de-acum nu o sa mai pot iubi cu-adevarat vreodata…

Sa nu credem totusi ca problema”cadourilor din suflet” le-a ocolit pe doamne si domnisoare. Nici pe departe. Pe langa martisoarele si florile pe care fetele si le ofera reciproc, o parte din reprezentantele sexului spumos au simtit nevoia sa pregateasca ceva special si pentru parteneri. Un astfel de caz era domnisoara care-si misca centrul gravitational printre rafturile de la Meta Image. La telefon, de data asta un Nokia mai vechi, eroina vorbea cu o prietena: “Mai, m-am dat si cu parfumul ala scumpu’, ala luat cu tine de la mustaciosul ala din masina! Pai normal, normal! In seara asta fac si ceva mai exotic de mancare, asa. Stii ca io nu gatesc, da’ incerc, ca merita si el, saracu’. Cum ce gatesc? Nu ti-am zis, fata? Cred ca incerc o mamaliga!”.

Aveam de gand sa mai fac un joc de cuvinte, dar simt nevoia sa inchei aici. Fara concluzie. La fel ca mamaliga exotica, sarbatorile primaverii raman o chestie de…gust.

P.S: De cand baietii de la reactii.ro mi-au publicat un articol mai vechi, Facebook-ul si sectiunea de comentarii au gemut de oameni care regreta comunismul, desi nu l-au trait. Ma distreaza ca oamenii suficient de lucizi cat sa contra-argumenteze, nu sunt suficient de inteligibili sa conteze. In plus, mai copii, daca nu ieseam din comunism, mai puteati voi sa dati saorma pe post de martisor?

La Multi Ani, bă fetelor!

Posted by on 08 Mar 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

La sfarsitul sfintei zile internationale a femeilor de pretutindeni, as dori sa urez tuturor posesoarelor acestui sex un sincer…La Multi Ani?

Pe bune? Tot “La Multi Ani”? De Revelion si Anul Nou, la zilele de nastere si onomastici, de 1 si 8 martie, de Vallentine’s Day, de 1 Decembrie, de 9 Mai si de Craciun spunem…”La Multi Ani”? Nu am neaparat o problema cu faptul ca francezii fac o minima diferenta intre “Vive la France!”, “Joyeux Noel” sau ca popoarele asiatice au atatea saluturi cate zile in calendar. Sa fim seriosi: pana si americanii fac diferenta intre “Happy Birthday!” si “Happy New Year”. In Romania insa, se pare ca totul, de la ”Craciun Fericit!” la ”Aniversare frumoasa!”, a intrat in sub umbrela unui sec “La Multi Ani!”.

Faptul ca folosim o singura expresie pentru sute de ocazii s-ar putea sa nu fie atat de grav. Problema e ca, pentru aceleasi ocazii, avem injuraturi diferite. Pe bune, stiti vreo situatie in care romanii nu au o injuratura la indemana? Stiu ca pana la urma e vorba despre un talent est-european, dar noi excelam la el. Ne bagam fara probleme oponentii in “Pastele mamei lor”, in “Dumnezeii” aceleiasi mame, in crucile stramosilor decedati, in Cristosi, in pui, in organele sexuale. Cu toate astea, cand e de bine, “La Multi Ani” e tot ce putem incropi. Asta daca spunem totusi ceva si nu combinam o tacere stanjenitoare cu un holbat dubios.

Micul-Scamosila2

Mai mult, “La Multi Ani!” cere si un raspuns standard. Care ar fi ala? La Multi Ani, bineinteles! Bine, poti multumi incurcat sau poti pur si simplu confirma, de parca viata e o banala certitudine. In Romania se ureaza atat de multi ani incat ai impresia ca populatia tinde spre nemurire. In lumina acestei constatari deloc originale mi-ar placea sa gandim impreuna cateva sugestii de urari pentru diferite ocazii. Sunt convins ca oamenii care ne-au adus pe locul I la injuraturi ar putea veni cu lucruri interesante, sau macar marginal amuzante.

De exemplu, ziua de nastere ar putea fi sarbatorita cu un simplu “Cred ca ai tai inca regreta!”. E simplu si surprinde in cateva cuvinte dihotomia dintre depresia imbatranirii si chiolhanul obligatoriu. Bucuria unui nou an va fi rapid marcata printr-un ”Iar am scapat!”, spus la momentul potrivit. De 1 Decembrie, locatarii satelor din nord-estul Romaniei pot spune cu mandrie “Vive la France!” sau “Viva España!”, dupa caz.

Ma rog, imi intelegeti frustrarea. Nu stiu daca e o plaga extinsa sau pur si simplu un blocaj al unei limbi aproape agrare. Cert este ca voiam si eu sa urez tardiv ceva fetelor si tot ce pot spune este: La Multi Ani!

P.S: Daca fetele merita sigur un “La Multi Ani” si cititorii mei merita un articol mai bun, asa ca o sa-mi dau silinta mai mult cu urmatorul.

Tricouri ude

Posted by on 29 Aug 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Daca tot v-am livrat un articol cu subtile aluzii la industria porno, eu zic sa ramanem, metaforic cel putin, in aceeasi zona…

Fascinatia tricourilor ude este una din porcarioarele alea la care barbatii fac constant referinta. Vorbim de “o alegorie” a carei forta vizuala este mai slaba decat forta metaforica (v-am spart, nu?). Pana la urma, ce e cel mai interesant la un concurs de tricouri ude? O buna parte dintre voi va veti gandi la sanii vreunei domnisoare dezinhibate, pe cand celalta parte, care in momentul asta rade un bax de seminte, va striga fericita: “Ţâââţeeeeee!”.

Acum vine insa lovitura de teatru. Cel mai important la un tricou ud nu este promisiunea de dedesubt! Tricourile ude sunt interesante pentru ca iti dau senzatia unei indiscretii. Esti printre singurii care are acces vizual la ceva, chiar daca experienta nu e completa. Sunt un “teaser” inteligent si foarte bine “targetat”. Mai mult, privirea fastacita a tintei spune tot, indiferent daca actiunea a fost sau nu voluntara. E privirea omului care se stie admirat, pus fata in fata cu hazardul. Cand te gandesti la “tricouri ude”, nu te gandesti la vreo studenta la Automatica care incearca sa-si stearga apa cu un servetel, in timp ce urla ca ai calcat-o pe picior. Te gandesti la o femeie care se joaca cu tine, fara a-si transforma mica demonstratie intr-un numar de strip-tease.


(Desigur, s-ar putea sa fi asistat eu la prea multe concursuri de tricouri ude la MIT si CERN – Sursa: Zcache.com)

Ca o nota separata, mentionez n-am inclus viziunea feminina in ecuatie nu pentru ca doamnele n-ar putea aprecia un tricou ud pe vreun mascul bine lucrat la sala. Nu, problema cu noi barbatii este ca  suntem intr-un razboi personal cu tot ce inseamna tricou, maieu sau fibra textila. Daca avem asa ceva pe noi si temperatura a trecut vag de 30 de grade, dezvoltam o reactie alergica la bunul simt. Cand burta de bere vrea sa va cunoasca, noi nu ne putem opune!

Revenind insa la tricourile ude si la miza lor. De ce m-am apucat sa scriu idiotenia asta, la ora asta? Pentru ca, de fiecare data cand ai privilegiul de a fi primul emitent al unei opinii, esti pus in pozitia organizatorului unui concurs de tricouri ude. Exact, toata aiureala asta era o comparatie intre scriitura si tricouri ude! Va rog sa notati momentul istoric si sa multumiti in soapta divinitatii. Sa revin insa la subiect. Ca privilegiat al unui eveniment, scopul tau este sa starnesti curiozitati si pasiuni de moment.

Cuvintele tale trebuie sa incite, fara insa a revela prea mult. Nu poti sa incepi cronica unei premiere de film cu finalul. Nu poti sa faci o recenzie de produs, incepand cu opinia ta pur subiectiva. Nu conteaza ca esti primul care spune ceva, daca vorbesti de parca ai dat startul stagiunii de teatru radiofonic! E vital sa starnesti si sa te joci cu publicul. E vorba de atitudine pana la urma. Daca ratezi asta, textul tau va arata precum angajata de la APACA care tocmai si-a dat o mana de gel pe mustata si acum iti face ochi dulci. Invata-ti publicul sa caute sensurile, nu-i pune in fata o pancarta pe care scrie “Aici tâţe!”.

P.S: Stiu ca n-a avut prea mare sens ce-ati citit, dar sunt inca traumatizat de calatoria nocturna cu un taxi antic, fara aer conditionat. Tind sa cred ca taxiurile din Romania sunt mai economice decat o vaca constipata. Mai traumatizanta a fost discutia cu soferul, despre conspiratia Iluminatilor. Cred ca pe legitimatia fiecarui taximetrist ar trebui sa exista o singura regula “Daca nu intelegi tu, nu inseamna ca e gresit sau nu exista!”.

Printre pustoaice razvratite…

Posted by on 10 Mar 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

In ultima vreme, ma surprind din ce in ce mai deranjat de feminismul de birt devenit moda in Romania. Dar, pentru ca sunt un monument de pufosenie, am intarziat cu o zi jumate publicarea, pentru a lasa sa treaca 8 martie…

Voiam sa incep articolul cu o metafora care sa surprinda esenta feminismului de duminica si sa incheie majestic cu o gluma despre caluti de mare. N-am gasit-o. Din fericire, odata cu raspandirea blogurilor, specia feministelor de duminica a devenit mai vizibila decat un elefant in haine de camuflaj. Le stiti prea bine. Sunt fetele care scuipa truisme despre “barbati in general” si argumenteaza cu perle de intelepciune care se pot reduce la “n-ai ţâţe, nu exişti”. Atitudinea lor generala e un mix de sictir si aroganta bazate nu pe un fundal solid, ci pe apartenta la un sex. Daca le cunosti, e imposibil sa intelegi din prima cat de femei sunt ele. Trebuie sa ti se explice, bai brută analfabetă!

Atitudinea nu e limitata la pustoaice de liceu cazute in admiratia propriului vagin. Nu. Feminismul de birt apare si la boboace de la ASE, cum apare si la femei intrate sanatos in a doua tinerete. Apare si la junioare, cat apare si la managerite de companie care au investit 15 ani din viata intr-un scaun de birou. Apare si la femei care il citesc pe Murakami pe plaja, dar si la suparatele din ONG-uri. Apare si la…in fine, daca mai fac o analogie cred ca-si da demisia tastatura. Ce vreau sa spun e ca atitudinea este nociva pentru autoare, cat si pentru cei cu care intra in contact si, nu in ultimul rand, e o atitudine naspa.

In primul rand, vorbim despre un comportament care ii ajuta pe barbati sa separe usor fetitele de femei, indiferent de varsta categoriilor implicate. Da, om fi noi prostalai si grobieni, dar dupa un timp, ajungem simtim diferenta. Putem mirosi (metaforic, metaforic!) o pustoaica, fie ca are 19 ani, fie ca are 32. Pana la urma, diferenta se reduce la care dintre ele va fi intampinata cu ocheade si replici de genul ”esti frumoasa” si care va primi respectul cuvenit. Nu de alta, dar feminitatea impune respect, nu il cere insolent, de parca ar fi un drept divin.

Noile ”feministe” nu accepta argumente, din moment ce-si considera partenerii de discutie inferiori din start. Pentru pseudo-feministe e clar ca barbatii au ceva cu femeile…in general. E imposibil ca un barbat sa aiba ceva cu tine si atitudinea ta in mod particular. Tu, in orice moment a vietii tale, reprezinti femeile din intreaga lume. Atunci cand incerci sa-ti acoperi lacunele prin fraze de tip ”oricum voi barbatii nu intelegeti”, aceeasi barbati vor renunta frumos la dialog si-i voi pasa microfonul fratelui de la subsol. Aluziile si glumele porcoase nu sunt placute, dar o dezbatere dezechilibrata merita un partener pe masura.

(Sursa: Saturday Morning Breakfast Cereal)

Da, o buna parte dintre barbati, si aici nu ma exclud, au accese de misoginism. Din pacate, tinta mesajului trebuie sa fie suficient de inteligenta si matura incat sa separe o intepatura nevinovata, de o manifestare reala a frustrarii. Faptul ca un coleg face cu tine o gluma cu tenta sexista ar putea inseamna ca te place, nu ca trebuie pus pe acelasi palier cu un muncitor care fluiera din sant. Il poti altoi fara probleme pe primul, pentru ca merita. Conditia e sa o faci cu stil. Si nu, barbatii care “inteleg” si va dau dreptate intr-o atitudine deloc necesara nu sunt tocmai oamenii ai caror copiii o sa vreti sa-i purtati. Exista barbati care castiga razboaie si barbati care agita pancarte.

Poate ca atitudinea asta nici n-ar fi o problema, daca de multe ori n-ar machia propriile frustrari. Multe asa zise aparatoare ale drepturilor femeilor nu fac decat sa-si ascunda propriile excese sub o masca a ”independentei” (independentei fata de cine?). In conversatia cu orice om mai dezghetat, mica feminista va deveni defensiva si irascibila. In schimb, la primul gealat cu ochi albastri care ii da mai multa atentie, masca se prabuseste. Pentru ca el, nu-i asa, nu e ca restul! Desigur, draga luptatoare, e absolut ok sa te imbraci ca o traseista. E clar din motiv ca esti independenta, nu pentru ca ai gusturile in moda ale unei fetite de 9 ani.

Pe final, ar fi bine sa clarific inca odata ca n-am nimic cu feminismul ca miscare si cu cele care il sustin acolo unde e nevoie. Aportul miscarilor feministe la o serie de schimbari majore de politica si mentalitate a secolului trecut e greu de negat. Pe de alta parte, exceptand cazurile in care chiar e nevoie de asa ceva, e si mai greu sa justifici existenta unei atitudini anti-discriminare fara un scop.

Ce sa intelegem deci, ca vreti sa fiti egale, dar speciale? Egalitatea nu e de dorit pe toate planurile. Nu vrem sa gasim aceleasi defecte si metehne dubioase in jumatatile noastre “mai bune”. O sa par din nou nesimtit, dar as spune ca nici speciale nu sunteti. Nu pentru ca nu meritati, ci, pentru ca, pur si simplu, nimeni nu e special! Oricum, daca erati speciale, va sunam pana acum…

P.S: Intr-o maniera mai putin iritanta pentru publicul feminin, tin sa aduc in fata cititorilor o capodopera editoriala .  Da, ati citit bine: e o carte inspirata din viata ”senatorului Dan Voiculescu”. Puteti citi un extras al naibii de lung aici.

Next»