Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Uniți, ne salvăm!

Posted by on 10 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

După zile și zile de proteste, vechea discuție despre “noi” și “ei” a ieșit din nou la suprafață, ca un izvor de nervi dintr-un munte de angoase.

Indiferent dacă vă preferați opiniile servite cu umor sau dacă sunteți amatori de abordări analitice, mai toate vocile din online au ținut să ne avertizeze cu privire la o realitate evidentă: prăpastia din stradă dintre “tinerii frumoși și liberi” și “pensionarii de la Cotroceni” nu mai poate fi ignorată. Ea nu mai poate fi redusă nici cu dalta bunăvoinței, nici cu târnăcopul speranței. Cu alte cuvinte: suficient! Părinți, bunici, oameni săraci sau indivizi ocoliți de “miracolul” educației s-au trezit încadrați în aceeași categorie. Cât timp au ștampila în mână și RTV-ul pe ecran, cu toții au devenit dușmani ai celor ce-și cer drepturile în stradă și, implicit, spun unii, ai bunului simț.

Da, știam cu toții că în masa aia de votanți automatizați exista un subgrup pentru a cărui existență suntem cu toții responsabili (i-am ignorat, jignit prin atitudine și deseori neglijat). Lor li se adaugă, fără a fi complet separată, o mulțime ușor de manevrat și manipulat, dar și un grup pur și simplu rapace. În ultimul caz vorbim despre genul de oameni care înjură binomul și pe Soroș, deși nu sunt capabili să se iscălească. Oameni care cred că ajutoarele sociale li se cuvin, deși nu ar ieși să dea o lopată de zăpadă la o parte din drum. Ăștia sunt oamenii pe care nici socialiștii de duminică (așa-zișii “progresiști”) și nici stângiștii autentici (dacă vechiul clivaj ar mai exista) nu vor să-i salveze. De ce? Pentru simplul motiv că nu pot.

Au explicat alții mai bine decât mine că vârsta, educația comunistă, educația socială sau lipsa ei ulterioară precum și convingerile validate călduț de intelecte limitate și de manipulatori grosolani sunt o combinație greu de contracarat. Ce să-i mai spui unui om de 70 de ani, pensionat la 50, care-ți spune că Soroș vrea să-i fure pensia? Cu ce să-l îmbunezi pe zilierul cu două clase care a venit să lupte împotriva “corporatiștilor lui Iohannis”? Cum îi explici unuia care de-abia știe să numere că o “față de om bun” nu e criteriu electoral? Până la urmă, ce le spui unor oameni plătiți să urle că alții sunt plătiți?

Până să explici mulțimii fiecare concept în parte, ai de explicat concepte de bază, care țin de autocontrol, de reguli, scopuri și aspirații. Până să ai un dialog cu mulțimea, trebuie să explici principiile de bază ale dialogului, principii care n-au ținut niciodată cont de spumele Floricicăi Dansatoarea. Articolele cu multe cuvinte nu înseamnă nimic pentru oameni care de-abia silabisesc titluri de tip “Cioloș e fiul lui Soroș”. Din păcate, istoria ne arată cam ce poate face genul ăsta de oameni, dacă e suficient de îngrozit de monștri imaginari.

Da, știam cu toții că e și vina lor. Știam că printre masele de oameni la care ne uitam cu falsă sau reală compasiune au existat mereu și ticăloși, profitori și oameni nu foarte înzestrați. Ce nu știam până acum a fost numărul lor. Judecând după reacțiile multora și mai puțin după “contramanifestații”, ai spune că sunt mulți, procentual cel puțin (și raportat la grupul din care fac parte). Prea mulți pentru a justifica obsesia pentru posturi TV paranoice și surse de informare toxice.

Prea mulți pentru a justifica efortul de a-i sorta și educa. Mult prea mulți pentru a nu vedea că există și altfel de exemple. Când ai sau ai avut bunici la țară cu pensia mai mică decât jumătate din chiria ta, bunici care au luptat toata viața împotriva comunismului și au încurajat mereu “tineretul”, începi să îți pui întrebări despre ceilalți. La fel și când ai bunici pe care ideologia comunistă i-a prins, dar care tot nu agreează legiferările în secret și ordonanțele surpriză. Asta nu e o confruntare între tineri și bătrâni sau între “oameni de la țară” și “orășeni”. E o luptă dintre cei care s-au săturat și între cei care încă nu-și înțeleg deceniul. Serios, chiar nu e nevoie să îl adulezi pe Prelipceanu sau să stai non-stop pe Facebook pentru a fi apreciat de “ceilalți”. Nu e nevoie să intri în bula lor. E suficient să ai o minimă doză de bun simț, una pe care școala nu ți-o poate oferi singură.

E deja evident că momentul în care lucrurile se vor calma se apropie. Asta nu va fi neapărat în favoarea celor care țin economia în picioare. Problema este că prăpastia de mai sus nu se va închide. După episoadele de isterie din ultima vreme, după ieșirile la înaintare programate și după toate “confruntările” virtuale dintre cele două tabere, lucrurile nu se mai pot întoarce la falsa acalmie dinainte. În orice caz, cei care vor ieși terfeliți nu vor fi corporatiștii și “manipulații” care s-au strâns cu sutele de mii în Piața Victoriei și în mai toate piețele din țară. Din contră, ei au observat din nou că sunt mai mulți și mai uniți decât sperau.

Tabăra lovită va fi tocmai cea pe care o compătimeau puținii membri ai “clasei de mijloc“, până recent. Confuză și dezbinată (e greu să împaci războiul “psihotronic” cu binomurile fictive), mulțimea celor ce s-au simțit amenințați de proteste nu a făcut altceva decât să se expună. Mesajul lor a fost: Hei, știți cum voiați voi să ne ajutați prin donații și ONG-uri și să investiți în educație? Stați liniștiți, că la noi nu merge cu d-astea! Ha, ha, v-am tras-o, soroșiștilor!

Drept concluzie, mă feresc de la a propune alte soluții. Confruntarea directă nu este și nu va fi niciodată un răspuns. Chiar și în astfel de condiții, tot tabăra care nu înțelege democrația și capitalismul ar avea de pierdut. Majoritatea banilor dați statului tot spre ei se duc, iar un nou val de emigrare și dezamăgire din partea “tinerilor” tot spre bugetul lor s-ar îndrepta. Chiar și o simplă evitare în masă a obligațiilor fiscale ar face extrem de mult rău unui stat și așa șubred. Cine o să îi identifice pe vinovați? O administrație pe care politicul și-o dorește coruptă și ineficientă?

În cel mai rău caz, va fi la fel ca în anii ’90: un spațiu public dominat exclusiv de nebuni și de instituții de presă aservite și paranoice (asta când nu atentează direct la siguranța națională). Un spațiu unde politicienii fac întotdeauna ce vor, pentru că legea e un concept abstract și orientativ. Un spațiu în care Marțea Neagră se sărbătorește zilnic.

P.S: Fără nicio legătură cu articolul precedent, v-am promis niște articole pe Taste of Cinema și inteționez să mă țin de cuvânt. Iată și prima apariție. 

 

Vechea problemă cu dacii

Posted by on 24 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Indiferent de ce sărbătoriți săptămâna asta, de la nașterea unei țări la moartea lui Caligula, e imposibil să nu vă loviți de micii naționaliști ieșiți la război cu steaguri, lupoaice și istorii apocrife.

Având în vedere recentele și încă nestinsele proteste, e de așteptat ca producătorii locali de mizerii să evite complet subiectele reale de știre. Cel mai probabil, ziua dedicată micii uniri va fi umplută cu aiureli irelevante despre cum am fost noi un neam asuprit și oropsit, dar ne-am dorit mai mult victoria. Din păcate, la fel ca ecranele televizoarelor (la care aparent nu se uită nimeni, dar toți fac screenshot-uri), și conturile voastre de Facebook se vor prăbuși sub greutatea eternei lupte dintre bufonii istoriei și demolatorii ei.

Și totuși, de ce e toată lumea atât de pornită pe “dacopați” și pe protocroniști în ultima vreme? În fond și la urma urmei, anii ’90 au fost un bazar de aiureli despre uriași, popoare antice, piramide și fapte de vitejie ale unor eroi mai puțini plauzibili decât Batman. De ce urlă toți, de la Dan Alexe la oameni care nu pot enumera doi voievozi, că nu ne tragem din daci și romani și că toată istoriografia comunistă e o minciună? (ce surpriză) La naiba, de ce nu ne plac serialele cu geți furioși și zecile de trupe de folk metal românesc apărute în ultimii ani?

Păi, răspunsul e simplu și nu are legătură neapărat cu trecutul mitologic al poporului român. Într-adevăr, dacă știi două-trei lucruri despre istoria europeană și, de ce nu, despre haplogrupuri și impactul lor, este imposibil să nu te râcâie delirul dacopaților. E imposibil să nu vezi că toată tevatura cu daci și romani se susține cam cât se susțin și intențiile unioniste ale voievozilor medievali, adică mai deloc. E de așteptat ca, dacă judeci puțin la rece, să realizezi că vechii noștri “luptători” pentru libertate au făcut uneori mai mult rău decât bine și că, uneori, tocmai boierii ăia dubioși din poveștile semănătoriste au păstrat provinciile române pe hartă.

De fapt, dacă te uiți numai la cât de des se întâlneau pe câmpul de luptă Moldova și Țara Românească, ți se taie pofta de preamărit neamul. Chiar dacă nu știi toate lucrurile ăstea, trebuie să ai câteva piulițe sărite să fii convins că știi totul despre geto-daci (sau despre popoarele pe care noi le numim colectiv “strămoșii noștri”). Trebuie să jonglezi cu analfabetismul funcțional pentru a face o legătură de sânge între popoare aflate la mii de kilometri distanță sau pentru a pretinde că ești familiar cu stilul de viață al unor civilizații “avansate” care ar fi trăit pe teritoriul țării. Și totuși…


(Sursa: Poorlydrawnlines.com)

Toate popoarele au miturile lor fondatoare și mai toate națiunile, indiferent de cât de tolerante și primitoare ar fi statele care le găzduiesc, au pretenția legitimității. Există grupuri etnice despre care nici acum nu e clar dacă pot sau nu să fie considerate națiuni, dar care și-au croit întreaga istorie pe documente mai subțiri decât multe cronici române (aș da exemplul macedonenilor, dar risc să-mi pierd singurul amic din zonă). Totuși, genul ăsta de mituri fondatoare a fost baza pe care pașoptiștii și naționaliștii din secolul XIX au construit o națiune (similar mișcărilor echivalente din Germania și din state mai titrate).

Aici apare însă și pericolul: națiunile mici, cele ușor frustrate și cele balcanice în mod deosebit, au darul de a duce lucrurile la extrem. Noi n-avem mituri fondatoare, noi avem certitudini. Vorbim relaxați despre perioade istorice încă necunoscute (ne lipsesc niște secole, aparent) și apoi ne transformăm afirmațiile în titluri de noblețe. Problema nu e cu ce spunem când deschidem subiectul originilor românești, ci cu modul și contextul în care o spunem. Mesajul românilor pentru vizitatorii externi este: suntem un neam ales, din daci și romani, și voi nu puteți fi ca noi, nu vă puteți integra. Exact, e un mesaj de excludere, izvorât cumva din nevoia de a ne simți speciali. În anii 90′ mergea, pentru că habar n-aveam că suntem parte din Europa. În 2017, numai sârbii și națiunile rămase în testamentul fostei Iugoslavii se mai comportă așa.

O spun din nou: în loc să mulțumim istoriei că existăm și să încercăm să fim o națiune „altfel”, o ținem pe-a noastră cu „suntem speciali, dar n-am avut noroc”. Ne bântuie nevoia de excepționalism. „Da, băi, dar noi ne-am păstrat graiul latin!” vor comenta unii. În regulă. Aveți idee câte limbi europene seamănă cu limba vecinilor de peste Tisa? Dar rudele lor îndepărtate, finlandezii, știți câtă vreme n-au avut stat? Ar putea să-mi spună oare vreun expert în geto-daci cât de vechi este poporul georgian? Mai toate marile și micile națiuni au propriii „ași” istorici în mânecă, doar că mai toți preferă realizările recente, în defavoarea gloriei trecute (mă rog, Georgia nu e un exemplu strălucit).

De fiecare dată când apare o dezbatere istorică, noi fie ne retragem în interbelic, fie o ținem pe-aia cu lupta anti-otomană care n-a avut (cu mici excepții notabile) mai nicio treabă cu țările române. Suntem o națiune unită și deosebită, dar ne înjurăm între noi pe bază de județ, oraș și comună. Am fi făcut noi multe, dar… n-am avut noroc. Altfel, dacă ne uităm puțin mai atent, se vede că am avut un noroc istoric fără pereche, scăpând din regimuri și greșeli care au dărâmat popoare mai puternice.

Oamenii nu au fost și nu sunt acum în stradă din cauza istoriei, ci din cauza altor oameni, tot pui de daci. Și partea proastă e că, de fiecare dată când am eșuat ca națiune, ne-am dovedit extrem de rezistenți la bun simț. Am folosit istoria pentru a ne îngropa gafele sub preș și am ținut-o în continuare pe-a noastră: Decebal, Mihai, Ștefan, Corvine.

Genul ăsta de atitudine nu îndepărtează numai “imigranții permanenți”, dar și investitorii, “expații”, turiștii și oamenii pur și simplu curioși. Dacă inviți oamenii în țara ta numai pentru a le împuia capul cu propriile convingeri, ai o problemă. Care? Aia că nu intenționezi să înveți nimic de la ei. Nu vrei să deschizi un dialog real. Până la urmă, de ce ai vrea? Doar te tragi din daci și romani.

Prin urmare, nu mi se pare nimic greșit să-ți cinsteși miturile fondatoare și figurile legendare, oricât de exagerate ar părea. Ce mi se pare greșit este ca tu, stat “național” care se târăște pe drumul normalizării, să ai pretenția ca alții să îți cinstească idolii. Deci, dacă tot e să facem ceva astăzi, să ridicăm paharul pentru Alexandru Ioan Cuza, nu pentru Burebista!

P.S: V-am tot promis de ceva vreme un articol nou din seria glorioasei istorii a neamului românesc. Ei bine, n-a fost ăsta!

Puțin cam mult

Posted by on 20 Jan 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Alături de flatanta întrebare “Auzi, tu ai jucat cumva în La Bloc?”, în ultima vreme m-am tot lovit de cunoștințe și prieteni care îmi reproșează că nu iau mai des atitudine online.

Cu alte cuvinte, am fost întrebat de ce nu scriu din nou despre politică sau despre ce pretind ai noștri că fac între ei, când sting lumina și gonesc presa din sală. Înțeleg că cele două articole despre vot și rezultatul lui, precum și articolul despre evoluția spectaculoasă a unor lideri locali au fost prea puțin vizibile în marea de înjurături și acuze din online. E nevoie de un articol ferm, în care să condamn clar vinovații, cu nume, prenume și cazier! E nevoie de spume!

Aici urma să sintetizez întregul haos politic și social într-o singură frază și să găsesc un vinovat ușor de transformat într-o imagine simpatică. Din păcate, nu sunt omul care să umple pagini întregi de injurii și nici nu suntem în punctul în care ele să mai aibă impact. Antreprenorul a scăpat neprins, votul a trecut, iar partidul care a deținut mai des puterea decât concertează Delia este din nou la putere. Acum asistăm aproape neputincioși la un bombardament de legi pe care poporul nu le dorește, dar pe care media nu e capabilă să le dezbată și combată.

Sigur, ne putem indigna și ieși în stradă și simt că vom tot face asta în următoarea perioadă, însă contextul național și internațional nu este unul favorabil gândirii. O gașcă de hoți încearcă să-și elibereze camarazii de arme, în timp ce șefii lor își întind tentaculele în instituțiile și așa nefuncționale ale statului român. America a căpătat un președinte imprevizibil, pe când Europa se dezintegrează treptat și se grupează în nuclee pe care istoria le-a mai văzut. Și totul se întâmplă nu la nivel de decadă, ci la nivel de săptămână.

În condițiile date, e normal ca puținii oameni care cu un an în urmă țineau pancarte în stradă să vrea să le scoată din nou (am mai scris despre ei și dintre ei). E o consecință normală a disperării și, de data asta, lucrurile chiar arată negru. Arată negru pentru că nu știi unde să fugi și, serios vorbind, dacă nu erau lucruri care să te țină aici, probabil ai fi citit demult textul ăsta de pe alt IP. Disperarea asta acumulată este probabil și motivul pentru care lumea e atât de șocată de comportamentul actualei guvernări.

Dacă te uiți atent la istoricul și CV-urile oamenilor care ne conduc, realizezi că nu te puteai aștepta la cine știe ce revelații. Doar că, după un an de guvernare aproape normală într-o Europă bipolară, parcă ai fi lăsat acolo un licăr de speranță (înainte de alegeri, cel puțin). În plus, când dispare vocea aia din cap care-ți spune “lasă, bă, că poți să pleci mereu la mai bine!”, atunci începe să-ți pese. Când impozitele îți sunt încărcate cu promisiuni politice, făcute pentru oameni cărora educația nu le mai poate oferi un viitor, atunci începe să-ți pese. Când ești sfidat pe față sau înjurat de vreun individ care, conform Constituției, ar trebui să se teamă de tine, atunci îți pasă.

Dar nu, nu am scris textul ăsta siropos pentru a spune că mă dau bătut. Sunt doar puțin copleșit, ca mulți alții care-și strigă neputința sau furia, atât online, cât și offline. Pur și simplu nu cred că în punctul ăsta se mai pot adăuga lucruri constructive discuției. Prin urmare, prefer să susțin efortul general sau bat câmpii și să-mi văd de propriile proiecte (precum o răceală teribilă care mă chinuie de o săptămână). Pe foaie, mi-am făcut datoria de “om închis în bula Facebook”: am votat mereu, am ieșit la proteste când am simțit că merită și, când am avut ocazia, mi-am promovat propriile inițiative (votul alb și balotajul, în trecut).

Da, știu că ar trebui să ne implicăm mai mult și că nu e suficient să facem “campanii”. Mai știu însă și că oamenii care spun asta sunt în general ăia care nu fac absolut nimic. Ei și jurnaliștii români, adică exact oamenii care nu fac absolut nimic. Pe moment însă, tot ce se întâmplă în perioada asta este… puțin cam mult. Este puțin cam mult și nouă, tuturor, ne e puțin cam scârbă.

P.S: Altfel, noroc cu geții din serialul ăsta, altfel n-ar fi avut cine să apere pârloaga (sau bârloaga, după caz).

Oameni si umanitate

Posted by on 08 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Uneori, printre zecile de comunicate despre Lorzii Sith din Parlamentul României, gafele demnitarilor străini și scandalurile mondene, se mai strecoară și câte o știre care ar merita promovată…

Săptămâna trecută, știrea asta a fost anunțarea planului lui Elon Musk de a duce oamenii pe Marte în șase ani. Da, sunt serios! Hai, hai, ștergeți-vă lacrimile de râs. Evident, pentru un om rațional, apar niște întrebări elementare legate de cum va face Elon Musk asta, cu sau fără SpaceX în spate, și despre cât de realist poate fi un om care e ferm convins că trăim într-o simulare. Da, Elon Musk și încăpățânarea lui creatoare sunt într-adevăr extraordinare, iar povestea vieții lui a deschis mai multe prezentări live decât citatele din Confucius, însă, acum, nici el nu cred că a mers mai departe de un exercițiu de PR. Totuși, lucrurile de mai sus pot fi considerate… simple detalii.

Ce e de remarcat în articolul despre Musk este că un vizionar, responsabil și pentru alte concepte considerate utopice (Hyperloop), dar și pentru idei care și-au dovedit fezabilitatea (Tesla) a reafirmat una dintre vechile misiuni ale umanității. Nu, nu una dintre misiunile oamenilor, ca indivizi, ci una dintre vechile dorințe ale maimuțelor bipede care cândva se speriau de fulgere. Vorbim despre dorința de a ajunge la stele. Fie că suntem sau nu singuri în univers, fie că vom putea sau nu coloniza o planetă din sistemul solar, important e să ajungem cât mai aproape de necunoscut. Să ne extindem orizontul dincolo de petecul nostru de pământ și să realizăm cât de mici și, în același timp, cât de nelimitați suntem.

Mai percutantă în articol este expresia “the crowd went absolutely wild”. Faptul că mai mulți oameni au lăsat scepticismul (natural, în cazul ăsta) la o parte și au zis „da, asta ne-am dori pentru copiii noștri” e adevărata știre. Faptul că, undeva, printre refugiați și oameni speriați de refugiați, printre homofobi și feministe, luptători pentru credință și atei militanți, mai există și oameni care și-ar dori să facă, nu doar să vorbească despre cum ar trebui să “se întâmple”. Oameni care realizează crudul, dar eliberatorul adevăr: omul ăla unic, minunat, frumos și plin de visuri, dar și de ură, idei fixe și limitări… nu contează. Umanitatea însă, așa tânără cum e, a dat naștere piramidelor, artei, avioanelor și Internetului. Umanitatea e totul.

Unii vor spune: dar stai, că umanitatea a fost împinsă de oameni, fie ei nebuni frumoși, fie nebuni calculați precum Musk. Da, doar că toți au fost produsul mediului și societății lor, adică a ceea avea umanitatea mai bun sau mai “altfel” de oferit la momentul respectiv. Oamenii ăia au ieșit în față indiferent de clasa socială, religia, rasa sau sexul lor. Timp de mii de ani, colectivul a găsit metode de a promova indivizii capabili să aducă o schimbare, chiar dacă schimbarea aia a fost de multe ori traumatică și privită ulterior drept “crudă” și “nedreaptă”.

În același articol ni se sugerează că, rămânând cu picioarele pe Pământ (la propriu), vom ajunge să ne exterminăm, alternativa fiind să devenim o societate multiplanetară. Nu știu dacă va fi vreodată așa, dar afirmația vine de la un om care își consideră toți semenii drept “software și hardware” (un om pe care nu-l interesează câte femei urmărește pe Twitter). Prin urmare, dacă și indivizii detașați de norma socială simt că nu ne va fi bine dacă rămânem “închiși”, sunt tentat să cred în ipoteză. De ce? E simplu: pentru că ne place pe Pământ și ne complacem în situația asta. Ne e frică de contactul cu nimicul, de plonjonul în infinit. Mai mult, ne place să credem că “avem o misiune aici”.

Drept concluzie, mi-ar plăcea ca toți oamenii care se pregătesc să dea share unor poze cu pisici pe care nu le-au mângâiat și unor copii din țări pe care nu le pot pronunța să se oprească pentru 10 secunde. Nu putem nici iubi și nici ajuta pe toată lumea. Putem însă să ne ajutăm pe noi ca parte dintr-un întreg. Putem ca, prin orice facem și prin modul în care privim lumea, să mișcăm fie și milimetric lucrurile în direcția potrivită. Da, suntem doar mamifere, dar nu ne-a interzis nimeni să ne căutăm aripile.

P.S: Blogul a fost blocat timp de câteva zile pe unele desktop-uri și pe mobil din cauza unor probleme cu un plugin. Sper că acum totul e în regulă. Ahh, și n-am uitat de recenzia aia în engleză.

Suntem puțini

Posted by on 18 Feb 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O pauză forțată de câteva zile m-a făcut să mă gândesc mai serios la niște aspecte absolut banale ale vieții cotidiene…

Și, cum lucrurile lipsite de valoare sunt deseori răspândite fără discernământ (în mod similar mătreții), am decis să împărtășesc aceste gânduri cu cititorii blogului care foarte probabil că au migrat demult spre alte locuri, mai des vizitate de muză. Ce anume m-a iritat în ultimele zile? Ei bine, nefiind tocmai mobil în ultima perioadă, am putut citi (mai degrabă din plictiseală, mai degrabă decât din curiozitate) comentariile pe tema avalanșei de evenimente sociale și politice din ultima vreme. Trecând peste vehemența autorilor și peste gramatica precară a multor acuzații, trebuie să recunosc că m-am îngrijorat puțin.

Nu, nu m-am îngrijorat că o masă de analfabeți medical au impresia că știu perfect ce n-au reușit medicii să descopere în cazul îmbolnăvirii bebelușilor din Argeș. Nici faptul că doi reprezentanți ai minorităților și-au jefuit colegii de etnie pe care i-au numit nonșalant „ciori” nu m-a mirat. Nu m-a speriat nici faptul că un așa zis „trust de presă” a decis să-și spele rufele în Parlament sau că un președinte a decis să cedeze presiunilor unui grup de infractori. Nici faptul că Tariceanu… ba da, de fapt, existența lui Călin Popescu Tăriceanu este unul din semnele sfârșitului (vezi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 13, Versetul 2).

Sunt lucruri inacceptabile, dar cumva de înțeles, ca o serie de consecințe naturale ale propriei noastre neglijențe. Ce nu înțeleg eu este cum oameni relativ lucizi sau, cel puțin, peste medie, încă fac apel la majoritate. Nu nu e vorba despre apelul la majoritate ca eroare logică, ci despre ideea că ar exista o majoritate sau mai bine zis, majorități care să te reprezinte. Despre eroarea incluziunii și despre faptul că nu există cu adevărat un „noi” (noi ăia care ne revoltăm, dar plătim și impozite) am mai scris, dar insuficient. Din păcate, rețelele sociale au grijă să ne înconjoare cu oameni cu gusturi și păreri similare, creându-ne nu atât falsa impresie că lumea e de acord cu noi, ci impresia că există o „lume”. Că oamenii care pot schimba ceva există, sunt activi și ne citesc nouă postările (sau blogul ăsta).

Da, știu că mobilizarea de forțe din cadrul mișcării Colectiv ne-a dat tuturor speranțe că o majoritate există și contează, dar să nu uităm că vorbim despre un eveniment tragic, unde puțini oameni sănătoși psihic sau moral ar fi avut ceva de comentat. Și să nu uităm că vorbim în principal despre București, unde mobilizarea a fost exemplară, dar încă minoritară, dacă ne raportăm la populația orașului. Pentru luări de atitudine mai dure, nu Like-uri și Share-uri supărate, am avea nevoie de o clasă de mijloc reală, care pe moment lipsește.

Prin urmare, indiferent de ce ne-ar spune Facebook-ul, noi suntem puțini… sau sunteți, pentru că nu știu cât de lucid sau informat sunt. Mai grav în toată povestea asta este că majoritatea e periculoasă, iar lucrul ăsta e valabil și pentru chestiunile minore (cum ar fi adaptarea limbii române la „cum vorbește lumea”), dar mai ales pentru problemele majore (cum ar fi politica, acum făcută de oameni care nu știu diferența dintre stânga și dreapta… în istorie sau în trafic). Majoritea e periculoasă pentru că e formată nu neapărat din tâmpiți, cât din oameni pentru care calea cea mai ușoară este să spună „Da” și să meargă mai departe. Oameni cărora existența și educația nu le permit luxul de a alege. Oameni ale căror limitări ajung să definească lumea „noastră”.

În ordine. Nu suntem o majoritate, deci… ce facem sau ce faceți? Simplu, înființăm un ONG imens și ne plângem că românii ne discriminează. Glumesc (cred). Când ești minoritate, te porți ca o minoritate, nu ca un senator proaspăt ales în Parlamentul Zuckerberg. Știm că suntem puțini, dar mai știm și că avem posibilități intelectuale peste medie (nu chiar toți, zise el în timp ce încerca să construiască propoziții din cuvinte fără sens). Mai știm că avem și niște drepturi de care nu răspund doar autoritățile române. Avem și posibilitatea de a ne mobiliza, cât timp înțelegem exact cine și câți suntem.

Minoritățile sunt relevante cât timp au un mesaj concret, puternic susținut. Minoritățile sunt relevante cât timp toți ceilalți știu că există. Poate că e timpul să ignorăm majoritatea care oricum nu va face nimic să ne oprească și să le demonstrăm zecilor de plagiatori, hoți și învățătoare greviste că existăm!

P.S: Articolul ăsta ar putea fi rezumat în trei sfaturi pe care nimeni nu vrea să le audă: protestați inteligent, scrieți mai puțin online și enervați-vă mai mult offline. Ahh, și nu fiți Victor Ciorbea, indiferent de cât de tentantă v-ar părea reîncarnarea.

Next»