Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

E și vina lor…

Posted by on 23 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

În ultima vreme a devenit clar că, după 11 decembrie, România va juca din nou poker cu aceeași gașcă de trișori pe care ne chinuim de ani buni să o dăm afară din cazinou.

De când direcția politicii „marilor partide” a devenit clară, mai toată suflarea online se dă de ceasul morții să găsească un vinovat pentru masochismul susținut al populației. Mai serioși decât votanții americani, dar nu la fel de amuzanți, oamenii din cele două „tabere” de pe Facebook și de pe bloguri jonglează zilnic cu extremele. Mobilitatea asta e mai ușor de observat în rândul hipsterimii care a trecut într-un timp relativ scurt de la „e vina ălora din Teleorman” la „nu e vina lor, ei au nevoie doar de educație”.

Deci, cine e de vină pentru faptul că un partid de infractori câștigă principalul oraș al țării cu un procentaj mai slab decât o piesă Voltaj? De ce se votează foști pușcăriași în funcții cheie din administrație? De ce Gigi Becali încă mai are capital de încredere și de ce nu e Tăriceanu în distribuția următorului Star Wars? În mod sigur, nu doar masele pe care unii le privesc de sus, de parcă ele n-ar fi formate și din oamenii care i-au crescut (sau măcar inspirat într-o perioadă a vieții).

Nu, nu numai asistații social, bugetarii, pensionarii și populația din județele sărace votează și nu doar de ei depinde succesul unui candidat. Sigur, există mase manipulabile, politicieni de-a dreptul malefici și posturi de televiziune plasate la limita demenței clinice, dar lucrurile nu sunt chiar atât de clare. E stupid să arunci tot răul în cârca unor grupuri sociale. Din păcate însă, oricât aș continua pe firul ăsta al argumentării, nu pot să neg că… e și vina lor. Să vă explic și de ce, folosind principalele acuzații la adresa „maselor” drept punct de plecare.

  1. Românii nu vor să muncească

Pe tema lipsei de ocupare a locurilor de muncă din România, tabăra supăraților va aduce drept argument faptul că sunt mii de locuri de muncă neocupate și zeci de reportaje cu oameni care nu vor să se angajeze. Drept contraargument, stângiștii de ocazie vor urla că „nimeni nu vrea să muncească pe un salariu de nimic” și că o combinație între ajutoare sociale și munca la negru devine mai avantajoasă pentru mulți. Problema este însă următoarea: salariile ălea mici (care nu sunt tocmai mici, nici la stat și nici la privat) sunt pentru forța de muncă necalificată. Aia abundă în România și tot aia o să se găsească din plin în continuare.

De ce? Pentru că nu poți obține o calificare decât prin cursuri sau prin muncă. Ori, educația necesită timp și bani, iar munca… muncă. Argumente de tip „mai bine se duc în Anglia să muncească” nu țin, pentru că dacă puteau sau voiau să facă asta, ar fi făcut-o. Prin urmare, românii nu vor să muncească pe salarii de nimic, dar nici nu fac nimic pentru a merita remunerații mai decente. Leneși? Poate că nu, dar când ești la nivelul la care nu poți oferi lumii altceva decât forța brațelor, nimeni nu mai stă să despice firul social în patru. Și nu, discursul violent „anti-săraci” nu duce la nimic bun, în condițiile în care nimeni nu știe exact unde e granița sărăciei în România.

(Sursa: Calvin & Hobbes – Bill Watterson)

  1. Pensionarii trag țara în jos

Asta e probabil cea mai dură afirmație a celor care par să-și fi găsit deja vinovatul. Motivele pentru care ea irită sunt simple: pensionari sunt sau vor fi bunicii și părinții tăi. De fapt, aici este și prima problemă: „pensionari” sunt și bunicii tăi, dar și nea Gică, administratorul care fură pe factură și care a participat la Revoluție doar pe hârtie. Dintre cele două exemple, cel mai vocal și evident va fi al doilea. Totuși, oricâte contraexemple am căuta, bătrânii din România sunt o categorie prost tratată, prost recompensată și fără prea multe opțiuni de petrecere a timpului. Sunt o categorie pentru care orice promisiune e un licăr de speranță și asta nu pentru că ar fi formată din tâmpiți, ci pentru că s-a obișnuit să nu i se dea nimic. Pensionarii din România mor pe capete, apărați fizic de un sistem medical ineficient și financiar de o imensă schemă piramidală. Nu pensionarii sunt problema, ci sistemul de pensii. Asta și imensul gap dintre generația care a prins opresiunea sinistră, dar ordonată, a comunismului și cea care vrea totul acum. Lucrurile sunt și mai ciudate când știi că, într-o țară normală, cele mai active categorii (civic și politic) ar trebui să fie cele cu cel mai mult timp liber: studenții și pensionarii. Prin țări ceva mai apropiate de anul în care trăim, pensionarii sunt cei care merg la primărie în număr mare când li se demolează parcul din fața blocului.

  1. Se votează pe ulei și făină

Mita electorală e un obicei vechi al partidelor cu socialism în nume și feudalism în program. Din păcate sau din fericire, oricât de iraționali și de prost instruiți ar fi alegătorii, nu mita electorală este principala problemă și nici măcar frauda, ci faptul că oamenii ăia ar fi votat oricum la fel. Ar fi ales o sărăcie vizibilă și o ignoranță dulceagă, în detrimentul unei minime rezistențe. Oricâte cartele, ulei și salam ai arunca peste gard, nimic nu-ți va garanta că omul ăla îți va alege partidul (de ce să o facă, din pură recunoștință?), dacă nu avea oricum intenția să facă asta. Mita electorală este cel mult o garanție că oameni care nu au de ales vor ieși să voteze… ceva de neales. Altfel, alegerile în sine sunt de multă vreme un spectacol, iar procesul electoral a fost mereu o „afacere” emoțională. Chiar și așa, o minimă educație te poate împiedica să pui ștampila pe „Vadim” sau pe „domnu’ Dan”. Dacă ea lipsește, rămâi la mila DNA-ului sau, în primul caz, a timpului.

  1. Masele needucate decid

Surprinzător, dar educația chiar este soluția. Din păcate, educația nu se rezumă doar la sistemul de învățământ, oricâte reforme am promite că facem. Educația se primește și (sau mai ales) din familie, prin contact social și anturaj și, nu în ultimul rând, prin mass-media, online sau offline. În lipsă de altceva, o minimă educație se poate primi chiar și din biserică. Prin urmare, soluția asta are atât de multe variabile, încât tot ce-ți rămâne de făcut este să schimbi ce poți, pas cu pas, și să speri că în câteva generații, lucrurile vor evolua în bine. Până atunci, masele care cred că Pământul are 4000 de ani și că dinozaurii și oamenii au trăit în același timp îți vor da lecții despre nocivitatea vaccinurilor. Că veni vorba despre generații…

  1. Unii oameni n-ar trebui să voteze

Legal vorbind, când vine vorba despre drepturi cetățenești fundamentale, orice formă de discriminare este un abuz care va da naștere la alte abuzuri. Logic vorbind, avem generații tinere (dar nu prea tinere pentru a împărți fluturași electorali) care n-au văzut niciodată dincolo de marginea propriului sat, dar își dau cu părerea despre imigranți. Avem și generații prea bătrâne și slab informate pentru a mai judeca limpede. Mai mult, avem și o moștenire ideologică a unui sistem care nu doar că nu te învăța să gândești, dar te și pedepsea pentru asta. Dacă adăugăm la vârf și siguranța omului care nu știe mai nimic, dar e dispus să-și apere golurile (efectul Dunning-Kruger), putem observa în sfârșit ce au făcut și peste 20 de ani de tranziție pentru România. Toți oamenii ar trebui să poată vota, dar dreptul de vot ar trebui să fie reînnoit prin câteva teste de bun simț. Unul ar fi să te prezinți efectiv la un ghișeu și să demonstrezi că ești în viață. Celălalt ar trebui să fie un pliant cu sfaturile de viață ale Oliviei Steer. Dacă selecția naturală funcționează, nu mai apuci următoarele alegeri.

  1. E vina bugetarilor

Proprietarii de mici afaceri și patronii firmelor medii au tot dreptul să fie supărați pe sistemul excesiv de taxare și pe faptul că susținem un aparat bugetar ineficient. Adevărul este însă că, raportat la nevoile din domeniul educației și al sănătății publice, sistemul bugetar este subdimensionat. Nu m-aș hazarda să spun că munca la Stat este prost plătită pentru că, în comparație cu ce se întâmplă prin multe companii multinaționale, salariile multor bugetari sunt decente. Nu, nu se compară cu ce ar trebui să fie sau cu ce e afară, dar nici performanța sistemului românesc nu intră în vreo competiție. Problema aici este că talentul adevărat nu poate fi răsplătit, grila de salarizare recompensând vechimea și loialitatea, nu performanța (și lucrul ăsta e extrem de vizibil la angajații din sănătate și educație, dar și din turism sau domenii adiacente). Angajații din sistemul bancar sunt mai prost plătiți decât mulți bugetari, însă, în anumite zone, mulți își suplimentează salariul din comisioane. Bugetarilor le rămân „veniturile nefiscalizate”.

E adevărat, prin alte părți, sistemul bugetar chiar produce bani (prin întreprinderi ale Statului, turism etc), dar chiar și așa, problemele există. În România, problema nu sunt bugetarii în sine, ci, din nou, sistemul. Oamenii prost plătiți și supramunciți știu că sunt prost plătiți și supramunciți, pentru că au colegi de birou cu salarii enorme care să le-o amintească. Cei care rămân într-un sistem neperformant și opresiv fie se „acresc” suficient încât să se integreze, fie nu erau în stare de mai mult de la bun început. Foarte puțini au șansa să devină exemple pozitive. Da, oamenii ăștia există, dar ei sunt eroii sau excepțiile, nu norma.

  1. E vina Bisericii

În teorie, Biserica nu ar mai trebui să aibă vreun impact real asupra societății. Nu în ziua de astăzi. În România însă (și în alte câteva țări cu educație și idei precare), Biserica este încă genul de organism care scoate oamenii în strada și le dă teme de gândire precum „familia tradițională”. Asta pentru că o gașcă de oameni care iese pentru prima dată din satul natal (unde și-a bătut timp de generații copiii) are toate calificările să definească o normă precum familia. Problema e că Biserica, chiar și cea ortodoxă română, ar putea avea un impact pozitiv asupra societății. Ar putea face donații, plăti taxe și facilita accesul la educație în zonele sărace, așa cum fac multe alte culte și religii. Ar putea inclusiv facilita adopțiile. Ea preferă însă ca, în loc să se deschidă spre nou și să-și lărgească „oferta”, să încurajeze intoleranța și frica. Din punct de vedere al marketingului, aș spune că strategia merge, fiind o strategie de „retenție” și de păstrare a clienților fideli. Din păcate însă, piața pe care operează BOR se schimbă foarte repede, iar strategia asta nu funcționează mereu pe termen lung.

Am mai putea vorbi și despre naționalism și despre obsesia pentru o „voință populară” care nu prea există, dar și ele sunt tot reacții de apărare în fața unei lumi pentru care actuala societate românească nu te pregătește. Nu fără un preț, cel puțin. Cert este că da, vina a fost și este și a puținelor elite rămase, cum este și a nou formatei clase de mijloc și a „poporului online”. Dar, oricât am vrea să iubim pe toată lumea, nu avem ce face: e și vina lor!

Da, în câteva generații am putea avea genul de votanți care, deși nu vor rupe norma în testele de inteligență și cultură, își vor putea măcar argumenta alegerile. Da, copiii copiilor asistaților social ar putea fi antreprenori de succes. Da, analfabetismul funcțional și intoleranța ar putea fi eliminate treptat și, în 2040, România ar putea fi genul de stat unde copiii de clasa a doua știu cu siguranță cum și când s-a format Pământul și când a apărut viața pe el.

Până atunci însă, trăim în 2016 și există o pătură semnificativă a populației care va vota. Va vota pentru a rămâne în aceeași bulă de limitare și sărăcie pentru că fie nu știe că se poate și altfel, fie nu vrea să abandoneze confortul unei existențe simple. Vorbim în același timp și despre niște oameni care nu te văd prea bine. Da, pe tine, individul aproape tolerant și mult prea certăreț, care zilnic salvează trei delfini din Like-uri. Tu nu ești și nu vei fi ca ei, oricât ți-ai da ochii peste cap „pentru oamenii simpli”. Din fericire pentru „mase”, tu nu vei vota și sunt sigur că îți vei găsi niște argumente bune pentru treaba asta. Ce e mai important este că te vom putea citi cu interes după… văitându-te că „leneșii, pensionarii și asistații social îți decid destinul”.

P.S: Da, știu că există și oameni care chiar sunt „pur și simplu proști” (indiferent de tabăra lor), dar am senzația că de la un nivel de înțelegere în jos, dezbaterile și articolele nu prea mai contează.

Bine pentru toată lumea

Posted by on 16 Oct 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Bucățica asta de text a fost scrisă pe telefon, în timp ce, pe parcursul a trei stații de metrou, un domn de maxim 45 de ani a demonstrat visătorilor că „mai e mult până departe”…

Agitat și prea sigur pe el, domnul menționat mai sus argumenta din răsputeri că lucrurile nu merg în România pentru că nimeni nu se gândește la binele celor mulți, așa cum, bineînțeles, se gândeau ăia dinainte. Aș putea scrie articole întregi pe tema greșelilor din afirmația asta. De fapt, am și făcut-o și n-are sens să mă repet. Orice tentativă de uniformizare care depășește ideea de „șanse egale” este o tâmpenie și nu este nevoie de exemplul comunist sau de Venezuela pentru a demonstra că animalele bipede nu sunt egale. Ce m-a neliniștit pe mine în discursul colegului de metrou și ce mă preocupă de câțiva ani buni este că ideea binelui democratic împărțit încă n-a murit.

Mai mult chiar, ideea că există un „bine absolut” care poate fi aplicat fără discriminare pare să fie ținută sus tocmai de generațiile tinere, de studenții și hipsterașii care n-au înțeles prea mult din politică, dar visează comunism utopic și socialism nordic. E o idee întreținută atât de ei, cât și de alte specii deconectate de la realitate… până ajung în poziții de conducere. Nu râdeți, pentru că oamenii care au scris viitoarele programe de guvernare ale unor partide politice de la noi par mai periculoși decât hoții care nu le vor aplica. Să copiezi fără discernământ o directivă U.E. e mult mai puțin alarmant decât să încerci să implementezi măsuri precum cea propusă cu ani în urmă de Partidul Poporului (20 000 de euro pentru fiecare român care va deschide o afacere?) Programele fanteziste nu rezistă mult, mai ales dacă sunt susținute de analfabeți politic și de autiști din punct de vedere economic. Se poate ajunge în situația de a nu vota un om în ideea că, odată ajuns la putere, ar putea fi în stare să se țină de promisiuni!

Motivul pentru care există alegeri, indiferent de domeniu, nu este nevoia de a alege o soluție de compromis care să nu deranjeze pe nimeni. La nivel politic (ideal și ireal), alegerile democratice ar trebui să promoveze un om care reprezintă interesul unei părți a populației. Nu, nu interesul majorității, ci al majorității care votează, se implică, participă (inclusiv financiar, vezi PAC-urile americane). Dacă ai norocul ca grupul și reprezentantul ales să se țină de promisiuni și ca pătura populației care a ales să fie una cu viziune, lucrurile pot progresa sau pot măcar continua să funcționeze pe același făgaș. Dacă nu, nu. Oamenii care susțin despre ei că „reprezintă poporul” sunt fie populiști est-europeni, fie dictatori sud-americani. Motivul este simplu: poporul e format într-o covârșitoare parte din oameni cu o educație precară și cu motivații extrem de egoiste. Oameni care în general trebuie grupați în jurul unui scop comun, tocmai pentru a menține o urmă de rațiune în acțiunile lor.


(Sursa: Poorly Drawn Lines)

Poate că ce am scris mai sus nu are vreo aplicabilitate în România, o țară în care de fiecare dată suntem forțați să alegem între oameni care nu reprezintă pe nimeni, dar care promit că vor avea grijă de toți. Și tocmai asta e problema. Oamenii care-și definesc destul de clar o țintă vor avea oricând de câștigat, chiar și într-un peisaj politic unde alegerile se fac pe principiul „ăla nu pare a fi un hoț infect”. De-asta mulți au apreciat recentul program USR, un program de dreapta, coerent și mult mai puțin „hipsteric” decât spuneau gurile rele. Nu știu ce șanse are respectivul partid și am dubiile mele față de el, dar măcar face o încercare onestă de a spune ceva. De-asta partidul căpușă al României încă există: are un public îmbătrânit și din ce în ce mai obosit, dar unul bine definit.

În orice caz, dacă vrei să ajuți o țară precum România, nu are absolut niciun sens să te concentrezi pe „binele majorității”, cât timp majoritatea e analfabetă funcțional (dar votează!) și are carențe serioase la mai toate capitolele, de la igienă la bun simț. Ce poți face acum pentru majoritate este să investești în educație elementară și în sănătate și să creezi locuri de muncă decente pentru a te asigura că următoarea generație va avea capacitatea să aleagă. Nu poți face asta decât printr-o clasă de mijloc puternică și prin niște măsuri care nu par foarte populare în primă fază. Nu poți face asta prin politicieni care „sunt din popor” și „spun lucrurilor pe nume”, pentru că e clar că genul ăsta de oameni nu înțelege absolut nimic din ce se întâmplă în jur (dar pricepe suficient cât să-și ia partea). Nu poți conduce un stat aruncând cu bani în probleme, de parcă ești la o nuntă perpetuă și ți-e lene să te ridici de la masa nașilor.

De fapt, putem scoate lejer discuția asta din spațiul național. Ultimii ani au adus cu ei zeci și sute de acțiuni internaționale „populare” (singulare sau prin crowdfunding), de donații către instituții de caritate și către țări defavorizate. Suntem în plin trend al „binelui” și al responsabilității sociale duse la extrem, fie că este vorba despre miliardari filantropi, fie despre start-up-uri bine finanțate și corporații ce se simt vinovate. Oamenii vor ca munca lor zilnică să aibă un impact pozitiv și asta nu poate decât să ne bucure. Partea proastă e că mulți nu înțeleg încă faptul că binele nu se face nici pentru tine, nici pentru toți, ci pentru cei care pot face o diferență pe termen lung.

Vrei să salvezi o țară? Investește în educație, în elevii din școlile generale și licee. Creează facultăți. Educă-i în spirit critic pe cei ce pot fi încă educați și oferă-le un impuls să construiască ceva. Rezolvă problemele medicale presante pentru cât mai mulți și dă-le celor puțini (celor ce reușesc să se ridice) ceva la care să aspire. Vrei să adâncești criza? Copleșește un guvern ineficient cu bani, trântește ajutoare alimentare prin sate și construiește adăposturi cu ajutorul unor voluntari plictisiți de munca la birou, consumând astfel resursele și joburile care s-ar fi creat la nivel local. Dă bani unor oameni care au demonstrat că nu știu să-i gestioneze sau multiplice. Eventual, la final, arată-le și puțină „milă”, mai ales că ăsta e fix sentimentul din care se hrănesc extremiștii. Fundația Gates a înțeles cum stă treaba și rezultatele pozitive s-au văzut (după decenii de muncă), dar alții încă te cheamă să „salvezi Africa”. Cam tot așa te cheamă și politicienii noștri să salvezi România, o țară cu suficienți bani, dar cu prea puțini oameni.

Istoria ne arată că binele tuturor și voința „majorității” sunt exact genul de de concepte pe care teoreticienii le adoră, dar pe care marile imperii le au scrise pe piatra de mormânt. Utopiile egalitariste nu rezistă mult și nici țările fără vârfuri (populațiile pre-columbiene sunt o dovadă). Concluzia? Dacă vrei un stat bine condus, construiește-ți o elită suficient de abilă încât să nu alieneze masele, dar suficient de calificată încât să vâneze scopuri mai mari decât propriile egouri. Nu de alta, dar… când e bine pentru toată lumea, este de rău pentru fiecare.

P.S: Știu că articolul ăsta pare irelevant, dar mentalitățile de tipul celor amintite mai sus sunt picături care umplu paharul celor ce în scurtă vreme vor prefera singurătatea altor nații.

Mă descurc și te încurc

Posted by on 24 Sep 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Sunt anumite fraze pe care le auzi atât de des, încât începi nu numai să le crezi, dar ajungi chiar să le apreciezi, ca pe niște adevăruri strămoșești puse de însuși Zamolxis în ciorba cu daci…

Una dintre frazele în cauză, care a luat naștere sub comunism și s-a transmis din român în român, de la muncitor local la student străin, este și celebra afirmație conform căreia “românii se descurcă”. Înrudită cu “las-o bă, că merge așa”, obsesia descurcatului ne face să ne credem un fel de veșnici concurenți la Supraviețuitorul (ediția americană, nu finala pe sate).

Cum se descurcau românii în comunism? Cu mândrie, din păcate. Am mai discutat în trecut despre asta și orice aș spune pe temă, o să sun ca un moș care n-a prins războiul, dar l-a văzut pe Sergiu Nicolălescu când îl regiza. Cert este că românii chiar se descurcau în comunism, în condiții pe care o ființă umană normală nu avea de ce să le accepte. Se descurcau și se lăudau. Experiența individuală a comunismului este în continuare un lucru pe care trebuie să îl acceptăm, dar despre care ar trebui să vorbim cu rușine, nu cu mândria țăranului care a supraviețuit doi ani cu mămăligă și nămol.

Când își reparau rablele cu sârmă și chit pentru a le umple cu benzină furată și pentru a circula cu ele în zilele pare, românii se descurcau. Când mâncau resturi furajere luate pe sub mână de la alimentară, românii se descurcau. Când se încalzeau de la reșoul pe care și găteau, românii se descurcau. Când se prefăceau că nu trăiesc sub dictatura unor gunoaie analfabete și se amuzau de rime de grădiniță, românii se descurcau. Se descurcau și supraviețuiau.

După Revoluție, lucrurile nu s-au schimbat cu mult. Părinții noștri au ajuns să suporte abuzurile unor imbecili, pentru că reușeau totuși să “pună ceva pe masă”. Cu alte cuvinte, se descurcau. Înainte de aderare, ne durea pe toți că nu putem să sărim gardul la vecini, dar ne descurcam și cu o vacanță la Jupiter. Am fi vrut să mergem la un festival străin, dar ne descurcam și cu trei albume piratate. Educația era la pământ, dar am știut mereu să găsim alternative. Birocrație? Ne descurcăm cu celebra trusă de pile și spăgi. Probleme în sistemul medical? La fel. Rezolvam noi cumva, chiar dacă plătisem deja pentru serviciile inițiale.

Nu numai că am adus “descurcatul” la rang de mândrie națională, dar am început să-i considerăm fraieri pe cei care nu o fac. După ce lucrurile s-au mai relaxat și am început să avem o brumă de turism, eram șocați că străinii voiau condiții de cazare civilizate și servicii de transport decente. Mai mult, erau dispuși să facă plângeri pentru asta. Fraierii, nu s-ar fi descurcat și ei cu o budă în curte și cu un loc în microbuzul local, ca toată lumea? Cum adică, vrei trei ani garanție pentru ce cumperi? Da’ ce nene, nu poți să-ți repari singur televizorul? Fraiere! Românii se descurcă, ei supraviețuiesc, ei n-au nevoie de…

N-au nevoie de ce? De servicii corecte? De angajați care să îi trateze cu bun simț? De produse care să corespundă propriilor cerințe? De un stat care să conștientizeze că, fie că vrea sau nu, e în slujba cetățeanului? E clar că nu avem nevoie de lucrurile ăstea, din moment ce nu le-am cerut aproape niciodată. Nu le-am cerut, pentru că ne-am descurcat. Deceniile noastre de găsit “soluții alternative” la “probleme colective” au scutit mii de oameni de muncă și de corectitudine. Spiritul nostru descurcăreț s-a asigurat că rămânem faliți financiar și moral și au transformat toți gherțoii în oameni de afaceri. Faptul că supraviețuim în orice condiții sociale (și uneori morale) nu ne-a făcut neapărat mai rezistenți, dar i-a făcut pe alții mai lacomi și nesimțiți.

Profesori slabi pregătiți și dezinteresați? Stai liniștit, tu te descurci, înveți și singur. Ai primit un produs prost sau defect? Nu face reclamație la ANPC, că te descurci și îl repari singur, pe banii tăi. Ai apelat la un serviciu al statului și ai fost tratat mizerabil? E în regulă, te-ai descurcat și singur până la urmă, nu are sens să faci reclamație. Politicieni lacomi și criminali? E în regulă, stai acasă și nu spune niciodată nimic, că tu oricum nu ai treabă cu ei. Deși lucrurile s-au mișcat vizibil în ultimii ani, ping-pongul cu responsabilitatea e încă sport național. E un sport pe care-l practică și cei care știu că “restul se descurcă”, oamenii pentru care nu există noțiunea de vină, mai ales nimeni nu le-a arătat vreodată consecințele ei.

“Fraierii” din țări poate prea civilizate (pentru epoca asta) nu sunt nici fițoși, nici leneși și nici inadaptați. Ei sunt pur și simplu oameni care au impresia că trăiesc în sisteme funcționale. Sunt oameni care s-au obișnuit ca atunci când plătesc pentru un serviciu, să-l și primească și, atunci când lucrurul ăsta nu se întâmplă, să facă o reclamație. Sunt oameni care înțeleg că banii sunt rezultatul muncii lor și al modului în care ea este apreciată. Ăsta e și motivul pentru care nu acceptă să-i arunce în buzunarul unora care nu înțeleg conceptul de muncă în general. De-asta vă și îndemnam mereu să cumpărați software original (alături de cărți, muzică și multe altele). Cumpărătorii sunt singurii care pot face un serviciu să evolueze. Odată ce ai înțeles exact ce vrei de la banii cheltuiți, nu poți să lași orice eroare sau greșeală să treacă neobservată, pentru că o face pe banii tăi. Odată ce “descurcatul” nu mai este o soluție, revolta devine iminentă.

Nu, nu e normal ca atunci când lucrurile pentru care alții sunt responsabili nu merg bine, tu să fii cel care vine cu o soluție. Mai mult, nu e normal să nu existe un responsabil pentru o lipsă evidentă, chiar dacă, de cele mai multe ori, el nu este nici omul din stradă, nici cel de la ghișeu sau din cabinet. Până la urmă, cineva trebuie să achite dauna și, dacă alegi să te “descurci”, acel cineva e posibil să fii tu. Sigur că există și urgențe, dar situațiile cu adevărat importante sau periculoase sunt rare și, în cazul lor, orice ființă umană, nu numai românii, acționează cam la fel. În orice alte condiții, “descurcatul” nu e supraviețuire, ci frică și obișnuință. Mai rău chiar, este “obișnuire cu răul”. Recunosc că multe din soluțiile compatrioților noștri sunt ingenioase și interesante, dar aș prefera ca, în loc să ne lăudăm cu efortul și banii pierduți în ultimele decenii, să începem mai des să tastăm: Reclamație…

P.S: Dacă nu ați observat, am plasat în bara din dreapta și un panou cu joburi cu o serie de poziții din zona IT, disponibile în București și în țară. Dacă vă inoportunează cu ceva, strigați. Dacă vă atrage cu ceva sau știți vreun om interesat, băgați un click. În orice caz, nu veți fi lovit de reclame sau alte prostii.

Scump, dom’le, scump!

Posted by on 24 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Când o parte semnificativă din viaţa profesională şi socială ţi se desfăşoară în faţa unui monitor, lipsa de relevanţă devine o marcă a vieţii zilnice, nu foarte diferită de claxonatul la stop…

Nicăieri însă răspunsurile pe lângă subiect şi aberaţiile insistente nu se văd mai clar ca în momentul în care, împins de un masochism feroce, ajungi să ceri ajutor. Că vorbim despre un forum, site dedicat, un blog sau o reţea socială, indiferent unde decizi să pui întrebarea, e musai să pleci la luptă înarmat cu răbdare şi ceai de tei.

Vrei să afli care-i cea mai bună sapă electrică? Câţiva o să-ţi recomande modele utilizabile, dar majoritatea te vor întreba nonşalant: dar de ce-ţi trebuie sapă, când poţi săpa cu mâna? Îţi cauţi laptop de gaming? Stai să-ţi recomandăm noi un desktop făcut din bucăţi, că e fix acelaşi lucru. Vrei să afli adresa unui avocat bun? Stai, că-ţi spune Gigel69 cum să te aperi singur în instanţă. Şi peste toate, aceeaşi concluzie zdrobitoare la orice soluţie mai decentă: scump, dom’le, scump! Totul, urmat eventual de discuţii despre cum era mai bine înainte şi despre cum modelele second hand sau de-acum cinci generaţii sunt mai avantajoase.

Şi de-aici problema capătă o consistenţă ciudată, greu de turnat în borcanele cu „bine” şi „rău”. Adevărul e că lucrurile de calitate nu sunt tocmai scumpe în România. Nu vă uitaţi de parcă aţi citit un eseu despre biologie moleculară, scris de un preşcolar. Cu puţină atenţie, din România puteţi cumpăra lucruri la preţuri similare cu cele de pe pieţele internaţionale, mai ales dacă urmăriţi suficient de mult timp promoţiile şi reducerile centrate pe categoria dorită de produse. Sau, mai bine, puteţi comanda direct de pe pieţele internaţionale, din moment ce transportul nu vă mai costa 25% din produs, ca „înainte”, când U.E. nu era nici măcar în cărţi. Şi atunci, de ce „e scump”?

Pentru că, ignorând orice logică economică, bocitorii profesionişti raportează totul la salariul mediu sau, mai grav, la „banii noştri”. Aici, răspunsul cinic ar putea fi: Băi nene, nu e nimeni de vină că aţi votat 25 de ani aceeaşi mizerie şi că aţi pus timp de trei mandate botul la „Nu ne vindem ţara”! Preţul de producţie şi distribuţie al unui produs nu ţine cont de salariile românilor atotcunoscători şi nici de părerile lor despre cum ar trebui să fie lumea. Pe de altă parte, aceiaşi bocitori profesionişti au şi partea lor de dreptate…

România e ţara unde clasa de mijloc se manifestă de mai puţin de 10 ani şi unde aceeaşi clasă de mijloc încape integral în vreo treizeci de cafenele. Mai mult, vorbim despre o ţară unde clasele sociale sunt mai degrabă clase speciale, destinate unor oameni cu nevoi foarte specifice, incapabili să se conecteze la realităţile din jur (chiar dacă nu e vina lor). Tot România este ţara unde graniţa dintre „viaţă decentă” şi „sărăcie” se poate prăbuşi în fiecare lună. România e o ţară de proprietari intraţi în panică, o ţară unde o investiţie de 700 de euro într-o bicicletă sau una de 1200 de euro într-un laptop pare fantasmagorică, deşi pentru orice ţară din Vest, ambele investiţii sunt absolut naturale şi îşi pot amortiza cu uşurinţă costul. Nici măcar nu mă gândesc acum la oamenii cu 5-6000 de euro salariul lunar, din marile corporaţii occidentale, ci la omul de rând pentru care un produs bun de 300 de euro este clar o investiţie mai inteligentă decât unul prost de 150, care face „cam acelaşi lucru”.

Deci da, pentru un om care trăieşte de la lună la lună, să explici că o investiţie mai costisitoare este în general mai avantajoasă nu e cel mai uşor lucru. Chiar dacă le vorbeşti despre o folosire mai îndelungată şi, per total, despre costuri mai mici de utilizare şi întreţinere, argumentele raţionale pălesc în faţa realităţii concrete şi a propriilor convingeri. În plus, mai apare şi disonanţa cognitivă, diferenţa dintre bunul simţ intern şi alegerile deja făcute, disonanţă care trebuie „musai” redusă cu orice ieşire publică, online sau offline. Este de multe ori dureros să recunoşti că nu ai avut bani de mai mult şi că asta a fost alegerea ta, pentru că atât ţi-ai permis la momentul respectiv. Nu dom’le, tu ai ştiut mai bine şi, în plus, ai şi economisit. Pentru că eşti deştept şi informat!

De-asta sunt pline forumurile auto de oameni care îţi jură că „bemveul” lor din 2002 „trage mai bine” decât un Volkswagen nou-nouţ. Şi, dacă prima maşină ar putea avea un motor mai puternic (şi probabil are, având în vedere trendul în materie de motorizări), a doua maşină este clar alegerea raţională pentru cineva care are banii pentru ea. O maşină din 2002 e o rablă prin comparaţie cu una din 2016, indiferent cum ai învârti problema. Exclud aici comunităţile de colecţionari sau de tuning, dar le pot foarte bine şi include, având în vedere că românii consideră clasice Daewoo-urile şi că există multe cluburi de tuning auto care se limitează la abţibilduri şi bare de protecţie (nu contest că sunt şi pasionaţi adevăraţi, dar câţi?).

Cum spuneam, preferăm să-i spunem tuning, upgrade sau pasiune, dar este în esenţă disonanţă cognitivă, un fenomen apărut în urma unei alegeri făcute din raţiuni financiare sau, uneori, din pură necunoştinţă de cauză. Sigur că există şi produse unde vina este exclusiv a producătorului, la fel cum există şi produse unde diferenţele de preţ nu prea contează (a se vedea celebra şi inutila discuţie pe tema cablurilor HDMI). Am insistat puţin pe comunitatea auto nu pentru că m-aş pricepe (cred că lucrul ăsta era clar oricum), ci pentru că este o comunitate extrem de gălăgioasă şi de puţin dispusă să-şi susţină afirmaţiile cu investiţii. Din păcate, fenomenul ăsta se vede peste tot şi este, la fel ca multe altele, o rămăşită a gândirii comuniste, unde cârpeala şi micile „şmecherii” făcute pentru a ţine un produs prost pe linia de plutire deveneau dovezi de ingeniozitate. Rar auzeai pe cineva să recunoască faptul că Daciile ălea cu piese legate cu sârmă erau consecinţa sărăciei şi a unui sistem care nu putea produce valoare pentru că se compara cu el însuşi.

Vreţi alt exemplu? Iată unul pe care am mai insistat şi la care voi mai reveni şi pe viitor: software-ul original. Pe lângă scuzele absolut tâmpite ale luptătorilor pentru piraterie (care, nu-i aşa, e o luare de poziţie socială şi face parte din presupusul nostru „drept la divertisment” şi nu-i nicidecum o potlogărie la care oamenii mari apelează din lipsă de alternative), mai aud din când în când una absolut amuzantă: software-ul piratat este exact la fel, doar că e gratis. Practic, să intru pe un site infestat de mizerii (să zicem că nu e o problemă, nu pentru generaţia care a prins zilele de „aur” ale CIH-ului), să caut o variantă „autentică” a produsului contrafăcut, să descarc un pachet imens şi neactualizat, să îl scot dintr-o imagine a unui DVD, să-i aplic un crack şi apoi să nu-l pot juca online… este varianta uşoară. Varianta scumpă ar fi să dau 2-3 euro pe Steam sau pe un serviciu similar, să am jocul legal la îndemână când vreau, să-l instalez la discreţie şi să primesc actualizări automate şi mici recompense în joc (cu ajutorul cărora îmi pot cumpăra ulterior, tot legal, alte jocuri).

Nu ştiu cu cât îşi vând cei care susţin logica asta ora de muncă, dar pentru un om normal şi matur e mai important ca lucrurile să meargă corect, repede şi fără bătăi de cap, decât să fie „puţin mai ieftine”. De-asta au succes şi multe produse Apple (mă rog, şi de-asta). Pentru că, în ciuda statutului construit şi a imensului adaos de brand, majoritatea MacBook-urilor, iPhone-urilor şi iPad-urilor pur şi simplu funcţionează, chiar dacă sunt mai slabe la alte capitole decât echivalentele lor PC. Oamenii ajunşi la o anumită vârstă şi uneori la un anumit nivel profesional vor lucruri care funcţionează imediat ce le scoţi din cutie, nu BMW-uri din 2002 în care să mai investească nişte mii bune de euro. Ăsta e şi motivul pentru care unii cheamă electricianul când au o problemă, nu se apucă să repare singuri tabloul electric. Da, e mai scump, dar mitul lui ieftin şi bun e cam din aceeaşi perioadă cu cel al lui „poţi să faci şi singur”. Uneori poţi, dar merită oare efortul?

Revenind la titlul articolului, motivele pentru care ajutorul util este mai rar decât opiniile politice coerente sunt două: sărăcia şi cultura sărăciei. Aşa cum am văzut, ultima este rezultatul unei educaţii precare care ne spune că a pierde timp şi a investi bani pe parcurs într-un produs prost e cumva mai ieftin decât a plăti o singură dată. Aceleaşi motive sunt cele care ne arată că lucrurile nu se vor îmbunătăţi prea curând. Chiar dacă recenziile profesioniste (câte sunt) şi opinia generală migrează treptat spre calitate, până când nivelul de trai nu-i va permite omului de rând nişte investitiţii esenţiale, fenomenul nu va dispărea. Prin urmare, de fiecare dată când vreun norocos va avea bani să-şi cumpere maşina, telefonul sau PC-ul visat, dar nu-şi va găsi pe loc perechea, vor exista cel puţin trei indivizi care să-i recomande un produs complet irelevant „care e mai bun şi mai ieftin, ascultă-mă pe mine!”.

P.S: Aş fi vrut să revin cu ceva mai serios, dar parcă îmi vine greu să scriu despre locuri pe care le-am văzut şi admirat, acum devenite puncte roşii pe o hartă a Europei din ce în ce mai neclară. 

Suntem puțini

Posted by on 18 Feb 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

O pauză forțată de câteva zile m-a făcut să mă gândesc mai serios la niște aspecte absolut banale ale vieții cotidiene…

Și, cum lucrurile lipsite de valoare sunt deseori răspândite fără discernământ (în mod similar mătreții), am decis să împărtășesc aceste gânduri cu cititorii blogului care foarte probabil că au migrat demult spre alte locuri, mai des vizitate de muză. Ce anume m-a iritat în ultimele zile? Ei bine, nefiind tocmai mobil în ultima perioadă, am putut citi (mai degrabă din plictiseală, mai degrabă decât din curiozitate) comentariile pe tema avalanșei de evenimente sociale și politice din ultima vreme. Trecând peste vehemența autorilor și peste gramatica precară a multor acuzații, trebuie să recunosc că m-am îngrijorat puțin.

Nu, nu m-am îngrijorat că o masă de analfabeți medical au impresia că știu perfect ce n-au reușit medicii să descopere în cazul îmbolnăvirii bebelușilor din Argeș. Nici faptul că doi reprezentanți ai minorităților și-au jefuit colegii de etnie pe care i-au numit nonșalant „ciori” nu m-a mirat. Nu m-a speriat nici faptul că un așa zis „trust de presă” a decis să-și spele rufele în Parlament sau că un președinte a decis să cedeze presiunilor unui grup de infractori. Nici faptul că Tariceanu… ba da, de fapt, existența lui Călin Popescu Tăriceanu este unul din semnele sfârșitului (vezi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Capitolul 13, Versetul 2).

Sunt lucruri inacceptabile, dar cumva de înțeles, ca o serie de consecințe naturale ale propriei noastre neglijențe. Ce nu înțeleg eu este cum oameni relativ lucizi sau, cel puțin, peste medie, încă fac apel la majoritate. Nu nu e vorba despre apelul la majoritate ca eroare logică, ci despre ideea că ar exista o majoritate sau mai bine zis, majorități care să te reprezinte. Despre eroarea incluziunii și despre faptul că nu există cu adevărat un „noi” (noi ăia care ne revoltăm, dar plătim și impozite) am mai scris, dar insuficient. Din păcate, rețelele sociale au grijă să ne înconjoare cu oameni cu gusturi și păreri similare, creându-ne nu atât falsa impresie că lumea e de acord cu noi, ci impresia că există o „lume”. Că oamenii care pot schimba ceva există, sunt activi și ne citesc nouă postările (sau blogul ăsta).

Da, știu că mobilizarea de forțe din cadrul mișcării Colectiv ne-a dat tuturor speranțe că o majoritate există și contează, dar să nu uităm că vorbim despre un eveniment tragic, unde puțini oameni sănătoși psihic sau moral ar fi avut ceva de comentat. Și să nu uităm că vorbim în principal despre București, unde mobilizarea a fost exemplară, dar încă minoritară, dacă ne raportăm la populația orașului. Pentru luări de atitudine mai dure, nu Like-uri și Share-uri supărate, am avea nevoie de o clasă de mijloc reală, care pe moment lipsește.

Prin urmare, indiferent de ce ne-ar spune Facebook-ul, noi suntem puțini… sau sunteți, pentru că nu știu cât de lucid sau informat sunt. Mai grav în toată povestea asta este că majoritatea e periculoasă, iar lucrul ăsta e valabil și pentru chestiunile minore (cum ar fi adaptarea limbii române la „cum vorbește lumea”), dar mai ales pentru problemele majore (cum ar fi politica, acum făcută de oameni care nu știu diferența dintre stânga și dreapta… în istorie sau în trafic). Majoritea e periculoasă pentru că e formată nu neapărat din tâmpiți, cât din oameni pentru care calea cea mai ușoară este să spună „Da” și să meargă mai departe. Oameni cărora existența și educația nu le permit luxul de a alege. Oameni ale căror limitări ajung să definească lumea „noastră”.

În ordine. Nu suntem o majoritate, deci… ce facem sau ce faceți? Simplu, înființăm un ONG imens și ne plângem că românii ne discriminează. Glumesc (cred). Când ești minoritate, te porți ca o minoritate, nu ca un senator proaspăt ales în Parlamentul Zuckerberg. Știm că suntem puțini, dar mai știm și că avem posibilități intelectuale peste medie (nu chiar toți, zise el în timp ce încerca să construiască propoziții din cuvinte fără sens). Mai știm că avem și niște drepturi de care nu răspund doar autoritățile române. Avem și posibilitatea de a ne mobiliza, cât timp înțelegem exact cine și câți suntem.

Minoritățile sunt relevante cât timp au un mesaj concret, puternic susținut. Minoritățile sunt relevante cât timp toți ceilalți știu că există. Poate că e timpul să ignorăm majoritatea care oricum nu va face nimic să ne oprească și să le demonstrăm zecilor de plagiatori, hoți și învățătoare greviste că existăm!

P.S: Articolul ăsta ar putea fi rezumat în trei sfaturi pe care nimeni nu vrea să le audă: protestați inteligent, scrieți mai puțin online și enervați-vă mai mult offline. Ahh, și nu fiți Victor Ciorbea, indiferent de cât de tentantă v-ar părea reîncarnarea.

Next»