Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Păstrează distanța!

Posted by on 06 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Deși ar fi foarte potrivit în peisaj, titlul nu e o sugestie pentru distribuitorii de fluturași electorali…

În copilările, unul dintre cele mai des auzite reproșuri de la părinți era celebrul „nu mai sta atât de aproape”. Aproape de ce? Aproape de orice ți-ar fi putut face rău în secunda următoare. Nu mai sta atât de aproape de nenea de la coadă, de balustradă, de ghișeul de plăți, de sobă, de marginea străzii, de câinele fără botniță. Atât pentru mine, cât și pentru alți copilandri de vârsta mea, fraza asta intrase în folclorul sâcâitor al lui „spală-te pe mâini” și „uită-te pe unde traverserzi”.

Motivul era și este simplu: simpaticul animăluț numit copil este extrem de curios și incapabil să aprecieze corect raportul dintre propria forță și forța de gravitație. Chiar dacă mă irita teribil, fraza asta mi-a permis să transform de câteva ori inevitabilul „aoleu!” în banalul „era cât pe ce să…”. Tot ăsta e și motivul pentru care acum, într-o epocă a simțurilor atrofiate, a căștilor pe urechi și a ecranelor lipite de deget, îndemnul parental de mai sus e mai necesar ca oricând. Pericolul n-a fost niciodată tehnologia („nu mai sta atât de aproape de monitor!”), ci capacitatea ei de ne sustrage din cotidian. Și nu, nu țin neapărat să fiu considerat un moș senil, dar copiii și adolescenți observați în ultimii ani n-au nicio idee când și unde să se oprească. Vorbim aici despre o oprire fizică, adică despre necesitatea de a nu mai merge într-o direcție, mai ales când direcția aia se îndreaptă la rândul ei către tine.

Să nu mă înțelegeți greșit: am fost un campion al căștilor sculptate pe ureche. Nici când am dat de primele telefoane inteligente (da, Nokia) nu am fost mai sociabil. Dar, de voie și mai ales de nevoie, generația mea a fost forțată să nu mai stea atât de aproape de râpă și nu mai facă pipi pe gardul electric. Am învățat să îngăimăm câte un „Mă scuzați” și „Mulțumesc”, să dăm bună ziua și chiar să stăm civilizați la coadă. Evident că nu facem toți asta. O bună parte din populație încă urlă online că e plin de țărani, în timp ce îmbrâncește femei la casă pentru a fi primii români care au plătit un singur iaurt cu un card contactless. Dar, am învățat totuși să păstrăm distanța și știm de ce ăsta e un lucru important, chiar dacă nu-l respectăm.

În interacțiunile sociale, distanța minimă trebuie păstrată în mai multe situații decât poate un blog enumera. De la cozile mai sus amintite, la metrourile și tramvaiele supraaglomerate, la distanța față de bordură sau de marginea peronului, acel „nu mai sta atât de aproape” ar trebui scris și rescris pe toate semnele de avertizare. De ce? Pentru că, indiferent dacă ai în față un om, un câine sau un bou într-o rablă tunată, apropierea nepermisă înseamnă un singur lucru: agresivitate. E o invitație la conflict și un concept de bază într-o știință destul de bine definită și anume proxemica.

(Sursa Imaginii: Explosm.net)

Pentru cei care au primit deja o doză de „proxemică” în facultate, dar și pentru cei neinteresați (adică mai toată lumea), o să rezum pe scurt ce-i cu știința asta. Edward Hall, un băiat foarte deștept, a pus bazele proxemicii în anii ’60. Plecând de la observații din antropologie, psihologie și etologie (comportamentul animalelor), Hall a descoperit că mamiferele și nu numai ele, comunică inclusiv sau, în unele cazuri, exclusiv prin distanță. Gestiunea distanțelor în sine e mai mult decât o problemă de teritorialitate, e o chestiune de comunicare interpersonală și afectează tot, de la modul în care o iei la fugă când vezi că a scăpat leul de la zoo, până la modul în care se construiesc apartamentele sau modul în care sunt decise cadrele dintr-un film. Cu alte cuvinte, deși obsesia distanțelor a fost uitată în bagajul nostru genetic, efectele ei sunt imposibil de neglijat.

În tot puhoiul ăsta de informații, ar fi de reținut că distanța socială, distanța de la care ne simțim confortabil cu interacțiunile cu străini, se oprește pe undeva pe la doi metri. De-acolo începe distanța personală, rezervată prietenilor, amicilor și persoanelor pe care le considerăm apropiate, distanță continuată de teritoriul intim, plasat undeva între 15 cm sau mai puțin (pentru iubite, copii, câini și alții cărora le spunem familie) și între 15 și 46 cm pentru aceleași persoane și pentru persoanele cărora tu le permiți accesul. Da, distanțele ăstea sunt percepute drept teritorii, iar încălcarea lor este fie un pretext pentru anxietate și paranoia (distanța personală), fie o declarație informală de război (distanța intimă). Sunt convins că știința granițelor nu e tocmai exactă, dar, astăzi mai mult ca oricând, ea este cu siguranță necesară. Să nu uităm că trăim în epoca lui „nu am loc”, deși ne petrecem jumătate din zi în fața unui calculator, interacționând cu „prieteni” virtuali alături de care ocupăm același spațiu.

Acum o să-mi spuneți că știați lucrurile ăstea și că articolul nu-și are rostul. Cu a doua parte nu comentez, dar, dacă toată lumea știe, de ce e nevoie să atragi atenția celor care se holbează în cartea sau tableta ta, deși putea să nu o facă. Sigur, spațiul public justifică niște lucruri (precum “declasificarea” oricărei convorbiri telefonice), dar distanțele percepute individual sunt mai puternice decât spațiul desemnat formal. Cu alte cuvinte, faptul că suntem într-un spațiu pe care tu îl consieri public nu te scutește de a te da la o parte când vreau să trec. Până la urmă, e ciudat să scriu despre cum nu se stă lipit de ușa de la toaletă când altcineva o ocupă. Să nu mai vorbim despre situația, de data asta specific masculină, în care, deși sunt patru pisoare libere, cineva se așază fix lângă tine. Ieșind din zona nevoilor fiziologice, la fel de ciudat să scriu despre situația în care, nu e în regulă să-ți lași copilul să stea la coadă, cu capul lipit de poșeta doamnei din față. Nu e în regulă nici să te vaiți după, când pumnul soțului doamnei va sta lipit de același cap.

Sunt de acord că, cel mai probabil, ar trebui să lucrăm mai serios la carențele de comunicare verbală, maniere și bun simț, indiferent de vârstă. Totuși, când simți că generații întregi au simțul distanței complet atrofiat, începi să-ți pui întrebări. Până la o eventuală trezire a părinților, profesorilor și a oamenilor, până la urmă, îți poți antrena coatele și vorbele de duh pentru următoarea întâlnire cu cei cărora nu le-a spus nimeni să „nu mai stea atât de aproape”.

P.S: E interesant cum, pentru o națiune destul de pasivă, reușim să fim extrem de paranoici cu detalii care n-au nicio legătură cu viața cotidiană. Aici aș mai fi avut loc de o glumă cu Soroș… dacă eram în 1995.

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Să fim ca…

Posted by on 17 Jan 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Zilele trecute, cineva mi-a atras atenţia că nici n-am mai scris pe blog şi că nici “articole cu imagini” nu am mai pus de multă vreme…

Iată-mă deci răspunzând unei nevoi disperate de texte seci şi editări în Paint printr-un articol încărcat până la refuz cu referinţe dubioase şi glume mai puţin amuzante decât un clovn bipolar. Meme-uri parcă le zic copiii, nu? Nu mai ştie taica… pe vremea mea, pentru a răspândi o idee proastă, trebuia să intri pe mIRC sau, mai rău, să faci Lan Party la tine acasă. Asta ar fi una dintre glume.

Voi reveni însă la subiectul încă nedeclarat al articolului. Ideea e că, oricât de bine ar funcţiona filtrele şi reclamele programate şi oricât de bine ţi-ai cântări Like-urile, Internetul nu-ţi va permite niciodată să te izolezi complet de munţii de compost pe care locuitorii lui îi produc. E ca şi când ai locui în Pripyat (Cernobâl) şi te-ai amăgi că în faţa casei tale a crescut o tufă de echinacea. Aşa se întâmplă şi cu zecile de glumiţe traduse pe care până şi prietenii apropiaţi ţi le bagă uneori în faţă, aşa cum tu îi spamezi cu pozele tale din vara lui 2011.

Am văzut însă în ultimele săptămâni un trend care m-a scos puţin din sărite. După imaginile cu Ryan Gosling şi Sasha Grey care înţeleg ce vor femeile/bărbaţii, cineva s-a gândit că ar fi excelent să învie şi vechea memă cu “Be Like Bill“. Cu alte cuvinte, lângă un omuleţ desenat în stilul Rage Comics, “artistul” urmează să pună un text sarcastic despre un personaj fictiv, text care se încheie mereu cu replica “Fii ca Ion/Marcel/Daniel!”. În regulă. De ce mă scoate din sărite treaba asta?

Nu, nu pentru că zecile de pagini care promovează asta nu fac decât să traducă glumiţe de-afară, glumiţe care n-au legătură cu realitatea românească. Nici măcar pentru că unele dintre ele sunt uşor agramate. Până la urmă, cam ăsta e Internetul şi repetiţia poate duce inclusiv la glume decente. Ce mă irită la trendul ăsta particular e că a dat şansa unor grupuleţe de a se autovalida şi de a-şi pune din nou în valoare egocentrismul. Nu Like-urile sunt problema, ci pretenţiile celor din spatele lui.

Ion nu ascultă manele. Fii ca Ion! George cedează mereu locul în autobuz. Fii ca George! Alin îşi mai atinge copiii, dar nu-i bate rău. Fii deştept, fii ca Alin! Acum sincer, dacă şi umorul de Reddit şi 9Gag a devenit un loc de deversat frustrări sociale şi politice (era deja, doar că cele româneşti sunt mai vizibile), nu văd de ce nu mi-aş ului la rândul meu cititorii cu nişte lecţii de viaţă. Serios, e momentul să-i cunoaşteţi pe Marcel şi Elizabeta…

       1   2    3

     6   5    4


Asta ar fi cealaltă glumă.

Trecând însă peste imaginile de mai sus (chiar vă rog), v-aş sfătui să nu fiţi ca Ion, Marian sau Elizabeta, pentru simplul motiv că trăim într-o epocă în care nu ar mai trebui să existe “modele de viaţă”. Cum Renaşterea a fost de multă vreme închisă în cărţile de istorie, ne putem permite să ne placă un om pentru conduita lui profesională şi să nu fim de acord cu el în planul alegerilor personale.

Cu alte cuvinte, putem fi Gigi, Marcel şi Aurora în acelaşi timp, deşi mai bine ar fi să fim noi (“decât noi”, cum ar spune poeţii de Facebook) şi să nu ne luăm niciodată prea în serios. Mai ales pe Facebook.

P.S: Krossfire scrie rar pe blog pentru că nu are timp, dar, atunci când o face, îşi strânge toate ideile dubioase într-un singur articol, uşor de ignorat. Fii mai bun decât Krossfire şi, dacă poţi, abţine-te în totalitate!

Nu “trebuie” să faci nimic…

Posted by on 30 Dec 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aparent, de Sărbători, trebuie” să-ţi petreci concediul în familie, să te vezi cu prietenii, să ai un brad autentic în casă, să apreciezi artificiile, să pleci de acasă de Anul Nou şi să te forţezi să rezişti asaltului auditiv al colindelor şi pieselor de “iar“…

Sărbătorile nu sunt însă decât o banală actualizare a listei de obiective din timpul anului, un an în care trebuie să munceşti, uneori până la epuizare, chiar dacă jobul nu o cere întotdeauna. Un an în care trebuie să şi socializezi la final de săptămână, musai prin baruri scumpe sau prin cluburi, atunci când te invită oameni despre care nu ai putea spune mai mult de trei cuvinte, şi ălea preluate de pe Facebook. Un an obositor, în care trebuie să mergi la sală şi să ţii regim, pentru că articulaţiile terminate şi supraextenuarea nu se compară cu privilegiul de a te lăuda cu o activitate care nu e nici 100% sănătoasă şi nici 50% plăcută. Sigur, tu ai prefera un baschet cu băieţii, dar parcă nu se compară cu privilegiul de a ţopăi în colanţi, în strigătele unui individ care încă învaţă pentru BAC.

Totul, în acelaşi an în care nu vei avea timp să te bucuri de roadele muncii tale, de libertatea sau de timpul tău liber, presiunea socială te va duce pe la gale la care nici organizatorii nu vor să participe şi la întâlniri obositoare cu oameni la fel de presaţi ca tine. Oameni care “trebuie” să facă lucruri. Nu de alta, dar, la final de an, când “trebuie” să-ţi vizitezi rudele cu care ai mai puţine în comun decât cu regele Norvegiei, va trebui să răspunzi la întrebări de tip “De ce nu faci copil?“, “De ce nu te căsătoreşti?” sau “De ce nu pleci din ţară?“. Pentru că viaţa e simplă şi opţiunile ei sunt uşor de pus pe hartă de verişorii tăi de gradul doi. Bine, asta dacă nu cumva trebuie să îţi petreci Revelionul lansând artificii din vreun hotel scump şi obosit, alături de amicii unui amic, în loc să te bucuri de câteva zile alături de prieteni într-un sat de munte, în afara ţării sau la căldura propriului apartament.

Sigur, introducerea asta prelungită ar putea părea inutilă, mai ales că vine de la genul de om care-şi petrece Sărbătorile în pijama, jucându-se în reţea cu prietena care e la trei metri distanţă, sau în vreun local cu “board games”, alături de oameni care au venit în ţară doar pentru a auzi din nou “gluma aia”. Totuşi, mă deranjează când văd în jurul meu oameni inteligenţi, care-şi câştigă şi cheltuie propriii bani, dar care nu dispun de timpul liber meritat pentru că “trebuie” să facă lucruri. Mereu. Sunt oamenii care nu pot respira pentru că “trebuie” să-l ajute pe colegul X, trebuie să meargă la nu ştiu ce petrecere a unui amic distant sau trebuie să ajute vreo rudă nevoiaşă. Oameni care nu au timp pentru propriile hobby-uri şi nici măcar pentru propriii prieteni, pentru că lista lor de priorităţi e ocupată cu săptămâni înainte de momentul prezent. Şi nu, nu vorbesc despre activişti de tinichea, care trăiesc din banii altora, sau de domnişoare întreţinute de domni generoşi.

Sunt oameni alături de care ai vrea să petreci mai mult timp, dar nu ai cum, pentru că întreaga lor existenţă e ocupată cu mici tâmpenii pe care s-au autoconvins că nu le pot evita. Tâmpenii pentru care găsesc mereu motive precum “obligaţiile”, “tradiţiile” sau “rugăminţile” şi, evident, incapacitatea de a spune NU la momentul potrivit. Până la urmă, lucrurile ăstea ar putea fi necesare şi utile în procesul învăţării, dar nu când ai trecut de 25 de ani şi când se presupune că ştii foarte clar ce îţi place şi ce nu (şi mai ales de cine). Serios acum, dacă pentru tine o seară mişto e la teatru, la cinema sau acasă în faţa laptopului, nu văd motivul pentru care ai fi în club (nu văd oricum motivul pentru care ai fi constant în club după o anumită vârstă, dar asta e o părere personală).

 (Sursa Imaginii – Autor: Kevin Spear)

Dacă nu-ţi place alcoolul, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să fii un “băutor social”, nici măcar atunci când jobul tău îţi cere să socializezi. E plină România de alcoolici cu pretenţii de intelectuali şi de beţivi care se recomandă drept profesionişti. Dacă poţi agăţa o tipă sau un tip pe săptămână şi eşti puţin sociofob sau sociofobă, nu văd motivul pentru care ţi-ai lua “o fată sau un băiat de casă”, la fel cum nu văd de ce ai vrea diversitate, dacă relaţia actuală te mulţumeşte din toate punctele de vedere. Pentru că un grup de rude, prieteni, colegi sau amici are impresia că lumea şi normele sociale se mărginesc la un drum prestabilit, la două cafenele şi la plajele pietroase din Vama Veche?

Dacă la finalul lunii, zilele petrecute la birou se transformă în “banii tăi” şi dacă timpul tău liber e într-adevăr timpul tău, fie că-l petreci muncind în plus, fie că-l citeşti, joci, vizionezi sau iei la plimbare, atunci eşti pe drumul cel bun. Altfel, de fiecare dată când ţi se spune că “trebuie” să faci ceva, uită-te cu atenţie la omul care o spune, indiferent de nivelul de apropiere sau de gradul de rudenie. E omul ăla acolo unde ai vrea tu să ajungi? Dacă nu cumva respectivul e chiar Kant (îmi amintesc doar vag ce spunea filosoful, deci nu ştiu dacă am făcut o glumă), sunt puţine şanse că tu “să trebuiască” să faci ceva. Prin urmare, de Sărbători, vă urez să fiţi cuprinşi de spiritul lucrurilor cu adevărat importante… a lucrurilor pe care “vreţi” să le faceţi.

P.S: Nu trebuie să răspundeţi nici măcar urărilor dubioase de Anul Nou, dar ar fi distractiv să o faceţi cu un maxim de detalii şi ireverenţă. Apropo: La mulţi ani!

Do us a favour…

Posted by on 06 Jun 2015 | Tagged as: Diverse, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Când peste jumătate din prietenii şi cunoştinţele tale trăiesc în afara ţării, să intri cu plugul în subiectul “plecării” poate părea puţin… imprudent.

Mai mult, când votul diasporei atârnă decisiv în alegerile naţionale, e riscant să o faci pe sociologul şi să împarţi milioane de oameni în categorii inventate. Cu toate acestea, o să-mi asum riscul (şi odată cu el avalanşa de comentarii negative) pentru că simt nevoia să lămuresc niste lucruri şi, poate, să-mi vărs puţin năduful. Nu de alta, dar într-o recentă dezbatere de pe un blog mai vizitat, o afirmaţie ambiguă din partea mea a atras un val de înţepături şi defulări venite din partea „românilor realizaţi peste hotare”.

În primul rând, ar trebui să-mi delimitez pe cât posibil poziţia şi limitele actuale. Chiar dacă paragraful ăsta o să pară pompos, prefer să-l scriu acum, decât să-l repet ulterior. La aproape 28 de ani, n-am întors lumea cu fundul în sus, dar nici nu mă plâng de lipsa realizărilor, a jobului sau de situaţia curentă. Am ani buni de profesie, am încercat şi încerc în continuare şi lucruri pe cont propriu sau cu echipe mici şi nici nu sufăr de frustrarea diplomelor sau a atestatelor (hârţogăria se odihneşte liniştită în dulap). Nici febra creditelor nu m-a prins în postura îndatoratului şi nici după atestate de limbă nu sufăr. Sunt deci în pozitia în care am putut experimenta „străinatatea” în vacanţe, vizite prelungite şi delegaţii, dar nu am pretenţia să cred că “ştiu cum e”. E postura în care n-aş refuza un job bine plătit într-o ţară sau într-un oraş ale căror condiţii să corespundă cu reputaţia. O poziţie în care pot numi cel puţin 30-40 de cunoştinţe, colegi şi colege de generaţie.

În ciuda impresiilor celor care au plecat în 91’ din Filiaşi, nici România şi nici Bucureştiul anului 2015 nu sunt nişte haznale infecte, odată ce tu eşti cel care pune condiţiile. Cu un efort corect de orientare, se poate trăi atât în România, cât şi în Bucureşti. Ce încerc să spun este că, dacă oferta ar fi potrivită sau dacă situaţia ar cere-o, aş pleca, dar nu mai am furia studenţească de acum 6 ani, când îmi îndemnam cititorii să „stingă lumina”. Sau poate sunt doar prea optimist şi ancorat în realitatea europeană (nu în poveştile Internetului despre oraşe miraculoase), uşor încurajat şi de direcţia economică şi socială în care pare că se îndreaptă ţara. Asta deşi nu am cultivat niciodată pasiuni naţionaliste.

Şi totuşi, dacă lucrurile sunt „cât de cât ok” (că să-mi citez un prieten) în oraşele mari, dacă poţi lansa o afacere în ţară care să meargă şi afară, de ce încă pleacă lumea pe rupte? Din aceleaşi motive pentru care plecau şi acum 20 de ani, minus disperarea birocraţiei de la graniţă, frica de Iliescu şi fantoma comunismului. Pentru că unii n-au literalmente ce să facă aici. Încearcă să faci cercetare în antropologie sau să te specializezi în fizica Pământului cu 900 de RON pe lună sau, mai bine, încearca să faci cercetare (doctorală sau independentă) în România. Încearcă să-ţi pui în valoare studiile din timpul facultaţii sau masterului (relevante sau nu, pentru unii sunt mai mult decât hârtii). Încearcă să-ţi dedici viaţa medicinei sau profesoratului sau încearcă să trăieşti din propriul atelier de tâmplărie sau din propria firmă de instalaţii. Se poate? Da, doar că efortul şi durata lui sunt atât de mari, încât sacrificiul personal riscă să-ţi stingă scânteia din priviri. Dacă la dorinţă se adaugă şi necesitatea (datorii, copii şi incidente neprevăzute), plecarea s-ar putea să fie ultima soluţie, nu prima opţiune.

Pe lângă cei care nu şi-au găsit aici vocea şi cei cărora viaţa le-a spus „Acum!” există şi oamenii care aveau un trai cel puţin satisfăcător aici, dar li s-a oferit unul senzaţional afară. Sunt oamenii pentru care banii, timpul liber şi străzile mai curate sunt simple beneficii pentru o ofertă deja generoasă. Lor li se adaugă şi oamenii care pur şi simplu vor o altă experienţă şi se simt pregătiţi pentru ea, oameni suficient de maturi psihic, emoţional şi financiar. Suntem cetăţeni europeni, dar turişti globali, deci… „home is where the heart is”, nu? Pe toţi cei enumeraţi mai sus şi pe mulţi alţii îi pot înţelege cum m-aş putea înţelege şi pe mine dacă într-o zi o să-mi vând posesiunile, o să-mi iau jumătatea de mână şi o să-mi hrănesc grafomania din Praga sau Reikjavik.

Bun, ar zice cititorii ocazionali. Ai enumerat aici mai toate categoriile de emigranţi (sau imigranţi, dacă citiţi din partea cealaltă a graniţelor)… ce a mai rămas? Eu zic că mai rămâne un 50% din masa totală a celor care au plecat, o masă vocală şi mult prea activă pentru CV-ul subţirel de care dispune. La cine mă gândesc? La oamenii care n-au văzut mai departe de orăşelul lor de munte, dar au impresia că o găleată precum Catania (exemplu aleatoriu, dar real) depăşeşte cu mult „tot ce se găseşte în România”. La oamenii care au plecat afară pentru că aici e „plin de proşti”, „se ascultă numai manele” şi pentru că „ei ar fi trebuit să fie deja manageri”. Mă gândesc şi la cei care ne-au ameninţat că pleacă să vadă lumea, dar s-au oprit în primul cătun unde au gasit un job part-time, descoperind cam un sfert din ce vede un om cu un job decent într-un city break. Vorbesc despre o masă de oameni care se supraestimează grav, oameni care n-au reuşit nimic aici pentru a pleca şi a nu reuşi nimic nici “dincolo”.

Când vorbesc despre “ei”, mulţi se gândesc instinctiv la oameni precum cei scoşi în evidenţă de documentarul The Romanians Are Coming (pe care vi-l recomand din nou, cu ocazia asta, dar nu pentru reprezentativitatea statistică). Oameni fără prea multe perspective şi educaţie, dar care nu au curajul să-şi admită înfrângerea şi să se întoarcă. Oameni dintr-o fictivă clasă de jos, în general. Cu toate acestea, clasa învinşilor pe hârtie (dar a învingătorilor pe Facebook) include şi alte categorii. De la studenţi de anul I, proaspăt ieşiţi din adolescenţă, dar autori de scrisori deschise (de care vor râde singuri peste ani), la intelectuali de provincie (în sensul dat de link) care-şi părăsesc bula natală pentru a se închide într-o alta. O bulă în care cei care eşuează în Spania sunt mai buni decât cei care eşuează în România.

Îi include şi pe cei care au două facultăţi aici, dar lucrează ca zidari acolo. Nu, nu pe toţi, doar pe cei care nu admit că au făcut un compromis şi se complac ani de zile în noua postură, arătându-şi cu degetul vechii colegi pe care-i “domină” cu 3-400 de euro în plus la salariu. Îi include şi pe cei care şi-au părăsit ţara de un an, dar ne dau lecţii despre rasism, feminism şi civilizaţie, în timp ce fac cu nonşalanţă diferenţierea dintre români şi ţigani, de parcă asta i-ar pune într-o lumină nobilă. Îi include şi pe cei care muncesc de la 8 la 8 pe salarii de nimic (comparate cu media ţării gazdă), dar care îşi acoperă frustrarea complexând puştani pe forumurile auto. Vorbesc despre o categorie de oameni mai mare decât ar trebui şi mai vocală decât am vrea. O “mică diaspora cu gura mare”.

Mulţi dintre cei care au impresia că ne-ar face o favoare imensă dacă ar reveni în ţară au o problema reală cu „civilizaţia”, un concept pe care-l aruncă în fiecare discuţie de parcă tu n-ai fi văzut în viaţa ta străzile din Hamburg sau castelele Cehiei. Nu dom’le, o să-ţi spună povestească unul care curăţă străzile în Wittenburg ce înseamnă civilizaţia, ce-i ala „mall” şi de ce România n-o să fie „niciodată aşa”. Similar cu vizionarii care prin 2006 ne întrebau dacă avem McDonald’s în România (nu, încă ne mâncam între noi pe-atunci), cam aşa sunt şi oamenii care au plecat dintr-un mediu rural sau semi-rural într-un alt mediu rural sau semi-rural. Mai toţi au senzaţia că în România nu exista salarii de peste 1000 de euro şi că plecatul peste graniţă cu buletinul e un simplu mit. Nu de alta, dar mulţi nu şi-au părăsit de ani de zile oraşul gazdă, motiv pentru care viziunea lor este extrem de îngustă.

De-asta şi noţiunea lor de civilizatie este una la fel de… îngustă. Existenţa oamenilor care se spală zilnic, nu se omoară în trafic şi îşi permit să-şi facă vacanţele şi în alte locuri decât spatele blocului nu va fi asociată niciodată cu România. Nici ideea unor români care rămân cu ceva mai mulţi bani decât ei la sfarşitul lunii nu-i mulţumeşte pe eroii noştri. De ce? Pentru că atunci imaginea unei Românii fetide, pline de oameni limitaţi şi săraci ar trebui să se estompeze. Atunci ar apărea întrebarea „Dar ia stai puţin, oare nu există oameni mulţumiţi în România, oameni care nu fură şi nu muncesc până la epuizare?”, iar astfel de întrebări le-ar demola mitologia atent construită. În plus, apare acelaşi fenomen care uneori ne împiedică pe noi, cei din ţară, să vedem că o mare parte din România chiar o duce prost şi că salariile şi ocaziile amintite mai sus sunt limitate. E vorba despre închiderea în propriul cerc social. Pentru cei din afara graniţelor (pentru categoria despre care discutăm, evident), fenomenul funcţionează puţin diferit: ceilalţi imigranţi confirmă imaginea despre ţară şi lovesc furibund în „fraierii care au rămas”.

Mica diasporă cu gura mare face eforturi serioase în a-şi diminua disonanţa cognitivă. Obsesia cu civilizaţia este doar unul dintre ele. Sigur că un Stat care te respectă şi nu cumpără tablouri din impozitele tale este important. Sigur că politeţea fetei de la magazin şi străzile curate sunt puncte în plus pentru orice om sănătos. Problema e că ai nevoie de o anumită experienţă de viaţă şi de muncă pentru a ajunge la concluzia că lucrurile mici fac diferenţa, experienţă pe care nu sunt convins că cei numiţi mai sus o au. Mulţi pleacă încărcaţi de preconcepţii şi se forţează zilnic să şi le reconfirme. Eforturile lor sunt extrem de vizibile online, un loc unde o existenţă la limită, într-o ţară de care nu te poţi bucura, se poate transforma uşor în „uite ce croissant delicios am mâncat astăzi”. E un loc unde nu există „cetăţeni de mâna a doua” şi unde marile metropole europene pot fi încă locuri magice, nu oraşe supraaglomerate şi murdare, cu un trafic nu la fel de încărcat (unii mai au şi reguli), dar la fel de enervant precum cel din ţară.

Şi acum, dacă tot am adus vorba, ce sunt cetăţenii de mâna a doua? Nu, nu sunt oamenii cu joburi care sunt privite de sus aici (cu atât mai mult cu cât nu există cu adevărat muncă de jos). Sunt oamenii „cu climă bizonică”, pe care doar prietenii din lista de Facebook îi invidiază, pentru că cei cu care împart baraca şi cele 14 ore de muncă ştiu că nu au de ce să o facă. Oameni care stau cu frica în sân că le expiră permisul de muncă, de şedere sau viza. Sunt “şefii” care-şi fac palate în sate irelevante, dar care trăiesc din reducerile la supermarketurile din cartierele de imigranţi. Sunt „vizionarii” care pierd 4 ore zilnic pentru a ajunge la un job pe care nu-l suportă de ani de zile, doar pentru a sta încă 10 acolo şi a câştiga cât un angajat mai răsărit dintr-o multinaţională românească. Sunt oameni care au pretenţia de a fi luaţi în serios în micul mediu intelectual din România, dar care de şase ani au acelasi salariu ultramodest în Marea Britanie.

Sunt românii care se complac în propria situaţie din afara ţării şi au o atitudine de valet în faţa oricărui act de identitate care începe cu John sau Pierre. Aceiaşi care dau lecţii de „civilizaţie” unora cu mai multe clase, mai multă experienţă şi uneori cu mai mulţi bani, care au făcut „greşeala” de a nu pleca. Oameni care cred că încă mai avem răbdare să luăm lecţii de la experţi cu patru clase, de parcă nu ne-ar fi ajuns cei pe care înaintaşii şi contemporanii noştri i-au votat. Oameni care nu înţeleg că valorea banilor stă în modul în care îi investeşti (în tine, în familia, visurile şi proiectele tale), nu în stema care straluceşte pe monedă.

Nu am o problemă cu oamenii plecaţi să-şi pună pe picioare propria afacere în afară, cum n-am o problemă nici cu firmele româneşti stabilite în Silicon Valley (cum aş putea să am?), dar o să am mereu o problemă cu cei care fac lucrurile din pură frustrare şi resentiment. Să arăţi un buletin la aeroport nu mai e un gest atât de curajos, nu când vezi 3-4 ţări pe an oricum. Să pleci de la ideea că tot ce e aici e un gunoi, doar pentru că tu nu ai reuşit să vezi altfel lucrurile, rămâne o poziţie greşită. Nu de alta, dar până la urmă totul ţine de alegeri.

Dacă tu eşti convins că ai făcut alegerea potrivită şi eşti mulţumit cu ea, nu văd de ce ai face efortul să ne explici zilnic că suntem furaţi pe faţă, că oraşele noastre put, că e plin de gropi şi de hoţi şi că dacă nu plecăm suntem cretini. Da, ştim că lucrurile nu sunt tocmai roze în România şi că joburile alea decente sunt destul de puţine, dar e cam ciudat sa remarci asta de la ani şi kilometri distanţă, în timp ce “fraierii” din ţara care te-a format se chinuie să traiască decent, să lupte (aşa cum pot, unii cu gura, alţii cu scrisul, alţii cu ştampila sau semnătura) şi să creeze de bine, de rău, o Românie. Alegerile se fac sau nu, nu se justifică ani de zile.

În dezbaterile amintite anterior, am întâlnit şi argumente de tip „românii n-au disciplina muncii”, de parcă majoritatea managerilor români de multinaţionale n-au plecat de la filiale locale. Alţii încercau să-şi asume identitatea ţării gazdă, sau se autodenumească „expaţi”. Orice, numai să nu fie consideraţi „imigranţi români”. Alţii îmi explicau că e o diferenţă enormă între a munci pentru a supravieţui aici şi a munci pentru a supravieţui acolo. Da, este, doar că „acolo” ( depinde totuşi de ţară) rişti să nu mai ajungi niciodată la medicul ăla profesionist, atent şi bine plătit, dacă nu urci puţin pe scara socială (din nou, depinde de ţară). Să nu uităm că vorbim despre genul de oameni care nu consideră propria cameră o necesitate într-o ţară străină, dar se plâng că în Bucureşti se ascultă manele. Oameni al căror strâmt orizont se învarte în jurul aceloraşi câteva elemente şi pentru care simpla trecere a graniţei e o “mare realizare”.

Stiu că sunt şi mii de oameni care se bucură de toate beneficiile unui stat funcţional, în Europa sau peste Ocean. Oameni care îşi permit să-şi cheltuie cum vor banii câştigaţi cinstit, oameni care sunt liberi să-şi practice meseria sau să-şi urmeze chemarea într-o ţară ai cărei reprezentanţi nu-i privesc de sus. Ştiu că există şi oameni care sunt cu adevărat liberi să-şi exercite opţiunile politice, chiar dacă mulţi nu le pot aprecia în contextul cultural şi istoric potrivit (doi ani de trăit în Nevada nu te fac “republican înrăit”). Ştiu că există şi destui studenţi apreciaţi pentru ideile şi iniţiativele lor, deveniţi profesori, cercetători sau interni în corporaţii globale. Din păcate, ei nu sunt singurii oameni care au plecat din ţară şi n-au nici timpul sau cheful să-i tempereze pe micii învinşi ai sorţii. Ei au înţeles că trăieşti în ţara în care vrei să trăieşti, indiferent de numele ei, şi că, până la urmă, ţine de tine şi de eforturile tale să faci ca lucrurile să arate şi să fie… bine. Dacă actualele condiţii te forţează la martiriu, nu văd de ce nu ai pleca.

Dacă pleci însă pentru „un pic mai bine”, nu îi face slabi sau leneşi pe cei care îsi caută mai atent sau mai aproape binele. Nu face greşeala să crezi că din România pleacă numai “cei mai buni” şi că în urmă rămâne pleava. Nu-i face pe cei indecişi să creadă că România de afară nu e cu mult diferită faţă de cea de aici. Dacă ai pariat pe o carte greşită, dacă lipsa de H&M-uri era motivul pentru care nu mai puteai trăi aici şi dacă frustrarea este singura ta motivaţie, acceptă realitatea sau… do us all a favour and shut the fuck up.

P.S: M-am gândit că dacă tot fac asta zilnic la muncă şi dacă tot există patru oameni care mă bat la cap de vreo doi ani, aş putea scrie constant cu diacritice. Serios, dacă nu vă afectează feed-ul RSS şi dacă “vă place în română, efortul ar fi minim.

Next»