Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Copaci vorbitori, autopsii și nave spațiale

Posted by on 19 Mar 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Între articole în engleză, probleme personale și proiecte editoriale, aud uneori o voce în fundal care-mi spune că e timpul să dau pe-acasă…

Cum blogul a fost neglijat în ultima vreme, o să-l pornesc ușor, ca pe un Opel vechi într-o lună friguroasă. Prin urmare, am decis să mai las din filmele horror pentru site-ul pe care oricum l-am bombardat cu așa ceva și să mai variez puțin selecția de titluri. De data asta v-am adus S.F.-uri, filme cu supereroi și multe tâmpenii…

Logan (2017)

Deși am fost la premieră, nu v-am spamat imediat, ci am așteptat să-și verse cinefilii năduful. Nu de alta, dar nu voiam să primesc valuri de spam, ca în cazul hulitului Suicide Squad (acum premiat cu un Oscar pentru costume). Altfel, dacă Suicide Squad nu mi s-a părut o tragedie, Logan este chiar un film bun. Mai mult, Logan este un film bun într-o franciză în care nu se pot spune despre mai mult de 2-3 titluri lucrul ăsta. Nu, nu e o capodoperă, dar e cu siguranță cel mai coerent film X-Men și unul dintre puținele filme cu supereroi pe care le poți recomanda oricui.

Povestea este simplă și-l găsește pe Wolverine, băiatul cu gheare de fier și trecut traumatizant, într-un viitor post-apocaliptic din care mutanții aproape au dispărut. Profesorul Xavier este ramolit, epileptic și închis într-un bunker improvizat, unde eroul nostru și mutantul albinos Caliban (interpretat de Stephen Merchant) îl îngrijesc. Lucrurile se precipită când în scenă apare o fetiță agresivă și dotată cu aceleași puteri ca Wolverine, iar cei trei (fără Caliban) pleacă în ultima călătorie împreună.

Dacă Jackman și fetița sunt la înălțime, Sir Patrick Stewart e în stratosferă, mai ales atunci când oscilează între delir și crize distrugătoare. Mi-ar fi plăcut totuși ca tipul cel rău (Boyd Holbrook, un individ căruia îi putem spune Tom “Hardly”) să fie mai bine conturat, iar scenele de violență, realiste și sângeroase, să fie mai rare. În rest, mergeți și vedeți Logan: nu merită nota de pe Rotten, dar nici nu merită ratat.

(Tom Hardy si Tom Hardly)

A Monster Calls (2017)

A Monster Calls e un film din categoria “dark fantasy”, similar la nivel de construcție cu mai celebrul Pan’s Labyrinth. Bazat pe cartea lui Patrick Ness și cu un scenariu scris de același autor, A Monster Calls e un film despre traumă și despre modul în care un copil este forțat să o interiorizeze. Acțiunea filmului este simplă, iar descrierea ei ar știrbi din poveste. Ce e bine de știut este că prin distribuție apar Sigourney Weaver și Felicity Jones, iar personajul “negativ” din titlu, așa-zisul monstru, este animat de vocea lui Liam Neeson. Puștiul care interpretează personajul principal este extrem de enervant, dar rolul i se potrivește perfect. Dacă aveți chef de o dramă peste medie, înțesată cu simboluri animiste și efecte speciale urâțele, A Monster Calls pică la fix.

6,9 pe Scara Richter (2016)

Motivul pentru care nu ratez niciun film semnat Nae Caranfil nu este că mi-aș fi făcut din autorul Filantropicăi un idol. Nici nu e nevoie. Caranfil merită promovat și arătat cu degetul ca fiind unul din acei artiști români care a înțeles că a vinde e la fel de important cu a crea. E unul dintre puținii regizori care din când în când mai umple sălile de cinema, nu doar lojile juriului de la Cannes. În plus, dacă ultimul lui film, Closer to the Moon, a fost mai degrabă un film american cu iz românesc, 6,9 pe Scara Richter e una dintre cele mai românești producții din ultima vreme. Poate și pentru că-l are pe Cristian Mungiu printre producători sau poate doar pentru că o parte din fonduri au venit din Bulgaria și Ungaria.

Ca orice film al lui Caranfil, 6,9 pe Scara Richter e populat cu o hoardă de figuri cunoscute (cu unele dintre ele am avut și onoarea să lucrez, în trecutul meu publicitar), dar și cu mulți actori tineri. Din garda veche, Radu Bânzaru, Ionuț Grama, Alexandru Papadopol, Ovidiu Nicolescu și Gelu Colceag se remarcă rapid, deși au roluri episodice. Ba, aș putea spune că ăsta e unul din puținele filme unde rictusul permanent al lui Alexandru Papadopol merge la fix. Maria Obretin, personajul feminin principal, m-a iritat puțin, dar cred că e mai degrabă o chestiune de gust.

Filmul spune povestea simplă a unui actor spălăcit, aproape intrat în vârsta a doua, actor care-și umple timpul cu obsesia pentru cutremure, cu o nevastă paranoică și cu recenta reapariție a unui tată pierdut. Totul, cu un iz de “musical” din anii optzeci. 6,9 pe Scara Richter e amuzant, dar parcă nu e unde trebuie la nivel de valoare de producție și ritm. Nae Caranfil știe să creeze dramă și evită cadrele lungi și anoste. Pe lângă asta, filmul n-are comunism, avorturi sau accidente. Și totuși, uneori simți că ultima producție al lui Caranfil are ambiții cam mici. Alteori, micile anacronisme (telefoanele prea vechi, magazinele de cartier, unele inscripții) și metaforele voit prăfuite te fac să crezi că filmul ar fi vrut să fie mai mult.

Nu am apreciat în mod deosebit nici scurtele numere de musical, dar ele au punctat cumva incapacitatea personajului de a face față cutremurelor, mai ales când ele se petrec exclusiv în viața lui.

Passengers (2016)

Passengers este filmul care răspunde unei vechi întrebări a umanității: ar fi Jennifer Lawrence și Chris Pratt un cuplu mișto? Răspunsul este “Da!”, iar Passengers ar fi putut fi și un film S.F. foarte fain, dacă nu se chinuia vreo oră să răspundă la prima întrebare. Efectele sunt plăcute, ritmul este bun, iar tehnologia de pe navă plauzibilă, deși prea apropiată de ce avem deja la dispoziție. Altfel, acțiunea din Passengers se rezumă la doi oameni care se trezesc (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe o navă spațială destinată colonizării interplanetare. Trezirea este bizară, din moment ce pasagerii mai aveau ani buni până la intrarea în ritm. Mai mult, prezența scurtă, dar marcantă, a lui Lawrence Fishburne (eternul Morpheus) și referințele la două dintre filmele lui Stanley Kubrick (2001: A Space Odyssey și The Shining) fac din a doua parte a filmului Passengers o bucată de S.F. de calitate. Deci, dacă nu vă deranjează idila dintre Chris și Jennifer, Passengers merită urmărit măcar pentru valorea de producție sau pentru faptul că genul ăsta pare să fi fost îngropat în ultimii ani.

The Suffering (2016)

Un alt film despre purgatoriu, in stilul Dead End. Foarte plăcut realizat vizual, The Suffering nu surprinde, dar nici nu deranjează, în ciuda unei coloane sonore anoste și a unei simbolistici ușor de ghicit. Pe scurt: un evaluator deprimat este chemat de un milionar bătrân să îi clasifice și estimeze valoarea bunurilor și a proprietății. Ceea ce la început păre a fi un proces banal și rutinier se transformă treptat în premisele unui horror clasic. Actori prea cunoscuți n-am văzut prin film, dar am văzut totuși câteva “figuri” familiare celor care nu se dau în lături de la filme mai puțin titrate.

The Girl with All The Gifts (2016)

Cartea pe care se bazează filmul ăsta a fost un real succes anul trecut, câțiva cititori de calibru autohtoni tratând subiectul pe larg. Dacă Glenn Close și Gemma Arterton nu sunt suficiente să vă facă să vedeți un S.F. cu zombie, poate că firul narativ o va face. După o “inevitabilă” apocalipsă zombie, rămășițele armatei își pun toată speranța într-un grup de copii “hibrizi” (conștienți, dar cu apucături de creaturi infectate). Folosindu-se de grupul amintit și de câțiva dintre membrii lui, un doctor ușor nebun încearcă să găsească un vaccin pentru infecția inițială.

Cum virusul în sine e o variantă a ciupercii Cordyceps, celebra ciuperca ce parazitează insecte, tema filmului virează înspre tema conștiinței și a simbiozei. Lucrul ăsta ar merita remarcat, dacă filmele japoneze n-ar fi făcut asta deja în câteva rânduri. Mai mult, transformarea indivizilor are loc aproape instant și, în ciuda unor cadre excelente și a realismului binevenit, filmul are vizibile probleme de ritm. Per total însă, The Girl With All The Gifts merită recomandat. Dacă nu pentru finalul metaforic, măcar pentru prestația puștoaicei din rolul principal și pentru zâmbetul sinistru al lui Glenn Close.

Morgan (2016)

Morgan este un alt film S.F. care gravitează în jurul ideilor de inteligență artificială (artificial dezvoltată, în cazul ăsta) și de oameni “crescuți în laborator”. Personajul principal, un “risk manager” de la o mare corporație are misiunea de a analiza progresul unei găști de cercetători hipsteri care a creat și educat o puștoaică, în scop militar. Prin film apar câteva nume mari, de la Brian Cox și Kate Mara la Paul Giamatti și Toby Jones. Undeva, îl veți vedea și pe băiatul amintit mai sus sub porecla de Tom Hardly.

Morgan începe clișeistic și se termină ușor previzibil, dar reușește cumva să ia cele mai bune părți din filmele pe care le folosește drept inspirație. Mai mult, spre deosebire de alte filme din lista asta, tensiunea este dozată cu generozitate. Prin urmare, deși nu e la fel de titrat sau de filosofic precum Deus Ex Machina, Morgan merită urmărit. În plus, e suficient de violent și dinamic pentru privitorii mai puțin pretențioși, fără însă a fi devorat de dialoguri siropoase.

The Autopsy of Jane Doe (2016)

The Autopsy of Jane Doe e o combinație deșteaptă de thriller polițist și horror, susținută de numai doi actori, Brian Cox și Emile Hirsch, în rolul unei perechi tată-fiu. Cei doi au o afacere de familie mai puțin obișnuită: se ocupă de morga locală, dar și de autopsiile puținilor decedați din zonă. Lucrurile se complică când pe “masa” lor apare cadavrul unei tinere care prezintă semne vechi de abuz, dar nu și de descompunere.

Ce face filmul ăsta interesant? Faptul că partea detectivistică nu este îngropată de urlete și monștri și că, pentru prima dată într-un film de gen, inamicul este un cadavru. Nu, nu zombie, un strigoi, demon sau altceva, ci o persoană decedată care rămâne decedată, cel puțin până spre final (stați liniștiți, nu v-am dat “spoilere“). The Autopsy of Jane Doe e minimalist, autentic și înspăimântător, iar victimele antagonistului din film sunt personaje pe care chiar ajungi să le placi.

Beyond the Gates (2016)

De când Kung Fury a stricat Youtube-ul, Turbo Kid a fost întâmpinat cu aplauze, iar Stranger Things a îmbogățit Netflix-ul, referințele la filmele anilor ’80 au reapărut în multe producții horror și S.F. În cazul nostru, Beyond The Gates nu știe foarte bine ce vrea să fie, așa că amestecă drama de familie cu Jumanji și ceva ce ar vrea să fie horror. Rezultatul e o metaforă susținută care are câteva momente excelente, dar și multe cadre care n-au niciun sens. Merge pentru seara de vizionat filme vechi… care întâmplător sunt noi.

Spectral (2016)

Spectral e o producție Netflix din 2016 cu o temă S.F., un buget micuț și o coloană sonoră peste medie. Undeva în viitorul apropiat, armatele NATO se luptă pe lângă Chișinău cu ultimele rămășite ale unui guvern dictatorial pro-rus care încearcă să înnăbușe o revoltă populară. Serios, asta e acțiunea. Mai mult, se fac și referințe la forțele rebele din Nord și Nord-Vest, probabil din Transnitstria. Da, chiar și un scenarist franco-american a observat mai bine decât analiștii noștri că în Estul României se coace ceva.

Trecând peste unele aiureli din scenariu, precum româna impronunțabilă, amestecată cu rusă și tradusă aleatoriu, Spectral are câteva atuuri clare. În primul rând, în ciuda bugetului, filmul arată foarte bine. Inamicii din film sunt bine realizați, iar explicația lor este complicată și neașteptată. Spectral e populat cu actori semi-anonimi (dar nu complet necunoscuți), însă arată suficient de bine cât să apară oricând pe marele ecran. Paleta cromatică (un verde mucegai, mixat cu roșu Terminator) este perfectă pentru un război în Estul Europei.

Dacă n-ar fi ambițiile puțin prea mari din final și micile ieșiri din peisaj (cadre care n-au neapărat legătură cu firul narativ), Spectral ar fi unul dintre S.F.-urile memorabile ale anului trecut. Recomandat celor care vor să vadă o combinație între The Darkest Hour și Terminator Salvation care chiar funcționează.

Eddie The Eagle (2016)

Povestea reală a primului schior britanic care a participat la proba de salturi din 1987. Asta în condițiile în care Marea Britanie nu mai avusese reprezentant din 1929. Eddie The Eagle este un film despre candoare, ambiție și despre un individ puțin bolnav pe care cei din jur fie îl descurajează insistent, fie îl încurajează inconștient. Pe lângă puștiul din Kingsman (foarte iritant aici, dar mai puțin iritant decât Eddie cel real), în film apar și Hugh Jackman și Christopher Walken. Altfel, Eddie The Eagle este o comedie relaxantă și lacrimogenă, dar onorează perfect materialul sursă.

P.S: A doua parte din Căpitanul Ronț se poate acum găsi și pe eMag, dar și în librării în care nu te-ai aștepta să găsești literatură pentru copii (Cărturești, de exemplu… sau Amazon).

P.S 2: Un prieten tocmai a lansat unul dintre primele motoare de căutare a unui laptop, folosind componente și criterii avansate de filtrare. Poate aveți timp să dați un click și să lăsați o părere, chiar dacă rezultatele sunt internaționale.

Câinii războiului, mici extremiști și mari țepari

Posted by on 29 Oct 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Cu un asemenea titlu, articolul ăsta nu putea fi decât o analiză politică furibundă sau o altă trecere în revistă a unor filme…

Din păcate, analiștii politici depășesc numeric orice altă specie a mediului online, motiv pentru care am decis să vorbesc, din nou, despre apariții cinematografice. Cum articolul zace de ceva vreme nepublicat, sunt șanse ca multe titluri să fi dispărut din cinematografe la momentul publicării (dar am cumva senzația că, dacă vă interesează ceva, vă veți descurca, deși nu sunt un susținător al alternativelor).

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children (2016)

Un film de Tim Burton, cu Eva Green și Samuel L. Jackson, film prin care mai apar Judi Dench și Terence Stamp. Deși trailer-ul arăta altceva, Miss Peregrine nu este o clonă de X-Men, ci mai degrabă un basm regizat frumos și pus în valoare de o distribuție necunoscută sau subevaluată, în cazul Evei Green. Povestea se axează pe încercarea unui puști de a-și căuta originile într-o lume populată atât de oameni, cât și de un set de mutanți (peculiars) mai apropiați de curiozitățile de carnaval, decât de personajele Marvel. Din păcate, în ciuda cadrelor intersante și a vinietelor „de epocă”, filmul este inspirat dintr-o carte pentru pre-adolescenți și urmărește să deservească același public. Nu e chiar un film care să te miște, deși Samuel L.Jackson chiar arată înfiorător cu pupilele complet albe și cu dinții bine ascuțiți.

War Dogs (2016)

De la regizorul filmului The Hangover, ajutat de câțiva oameni care au văzut The Wolf of Wall Street, vine War Dogs, un film cu actori buni și o poveste interesantă, dar fără un scop și cu mai multe găuri în scenariu decât are România în buget. Miles Teller și Jonah Hill interpretează doi foști prieteni din copilărie care se reîntâlnesc întâmplător și care pun la cale o afacere nu tocmai morală: subcontractori de servicii pentru guvern… adică traficanți de arme pentru armata SUA. Pe lângă chimia dintre seriosul David (interpretat de Teller, deși în film apare și David cel real) și labilul Efraim (interpretat de Jonah Hill, care aici pare să joace același personaj din The Wolf of Wall Street), în film se remarca și Kevin Pollack, dar și Bradley Cooper, amândoi cu apariții scurte, dar memorabile.

De fapt, singura prezență deranjantă este Ana de Armas, o domnișoară drăguță (care a mai apărut și în Knock Knock), dar care are tot atâta treabă cu actoria, câtă are și cu limba engleză. Acum că v-am pisat inutil cu distribuția, ar merita să amintesc și ce nu merge la film. În primul rând, ar fi lipsa unui fir narativ unitar. Da, abordarea din War Dogs este una similara filmelor lui Martin Scorsese, adică o poveste a ridicării și decăderii, doar că scenele alese nu au mereu legătură între ele. În al doilea rând, ar fi momentele inutile și exagerate, precum scena plecării lui David în Albania, scenă filmată aproape integral în România (are inclusiv niște cadre trase printre ruinele Casei Radio). Și nu, afirmația asta n-are treaba cu naționalismul, ci doar cu faptul că regizorul îngrămădește zeci de clișee în câteva cadre aiuristice, deși filmul este bazat pe o poveste reală. War Dogs? E un film pe care nu-l regret, dar pentru care regret că am plătit cumva biletul la cinematograf. Era mai degrabă ceva de văzut pe un post TV generalist, într-un weekend.

Nine Lives (2016)

De ce ar încerca cineva în 2016 să facă o comedie fix ca în anii ’90 nu e chiar un mister. Epoca filmelor simpluțe, de familie, pare să fi revenit în forță odată cu Netflix și alte rețele online. De ce au acceptat Kevin Spacey, Christopher Walken și Jennifer Garner sa apară în el, încă nu înțeleg. Nine Lives pornește de la premisa „egoistului pedepsit” și se axează pe aventurile unui corporatist obsesiv transformat în mod miraculos în pisică. Cel puțin așa început filmul. Zece glumițe fizice și șapte meme-uri mai târziu, totul s-a terminat cu bine, deși nu cred să fi reținut cineva din sală ceva din filmul ăsta. Nine Lives a fost atât de generic, încât l-aș putea revedea chiar și într-un calup de Crăciun, cu senzația că-l văd pentru prima dată. Probabil și atunci m-aș întreba de ce miaună Kevin Spacey.

Imperium (2016)

Deși nu e un film prost, Imperium ar fi putut fi un film clasic, dacă își păstra atmosfera creată în prima jumătate de oră. Cu puțin efort ar fi fost chiar de pus în cutie undeva alături de American History X. Centrat pe povestea unui polițist sub acoperire (interpretat de Daniel Radcliffe), Imperium explorează lumea bizară și fascinantă a grupărilor extremiste americane. Și, pentru o scurtă perioadă, combinația chiar funcționează: filmul e presărat cu personaje colorate, dialoguri halucinante, citate din Hitler (bine, e doar unul) și multă xenofobie. Radcliffe joacă puțin peste mână, dar se potrivește, iar Toni Colette mestecă impresionant de multă gumă.

După o vreme însă, regizorul uită complet de cadrul creat și se avântă într-o poveste polițistă care ajunge să arunce la gunoi mai toate pistele create anterior, pentru un final neașteptat, dar nu și dorit. Inclusiv jocul actoricesc se deteriorează, odată cu personajele care devin din ce în ce mai puțin credibile. Ca de obicei, Rotten Tomatoes se extaziază și dă o notă uriașă filmului, însă adevărul este tot prin vecinătatea lui „așa și așa”. Imperium avea toți caii la start, dar a preferat să încalece o zebră și să pornească în sens opus. Altfel, dacă e musai să vedeți neonaziști bizari și periculoși, puteți oricând să revedeți Green Room.

The Legend of Tarzan (2016)

Pe lângă mirările esențiale (De ce? De ceee?), ultimul film cu Tarzan ne lasă cu multe alte întrebări nerăspunse și cu niciun fel de dorință de a le elucida. The Legend of Tarzan are actori excelenți (Chrisoph Waltz, Samuel L. Jackson, Djimon Hounsou, Margot Robbie și Alexander Skarsgard, care e o surpriză plăcută), are cadre și efecte speciale de nota zece și… nimic altceva. Povestea e ridicolă, atunci când nu e absurdă, scenariul e extrem de siropos, iar actorii sunt prost folosiți, mai ales aparițiile feminine. Nici nu are sens să vă spun despre ce e filmul, ci doar să vă recomand ca, dacă-l urmăriți accidental, să o faceți pentru efectele vizuale.

Hunt for the Wilderpeople (2016)

Taika Waititi e un regizor și actor neozeelandez ușor ciudățel, destul de amuzant și al naibii de talentat. Cam toate filmele lui (Boy, What We Do in the Shadows, Eagle vs. Shark) amintesc de un Wes Anderson care a scăpat în borcanul cu amfetamine. Deși sună bizar, ăsta e un lucru foarte mișto. Neozeelandezul ne arată cu fiecare film cum ar fi putut fi cinematografia românească dacă ar fi avut cu adevărat umor (și dacă ar fi avut proiecții cu sala plină, nu doar cu panoul juraților de la Cannes).

Hunt for the Wilderpeople este o poveste clasică despre o prietenie atipică: un puști orfan și certăreț și un moșuleț antipatic și antisocial (interpretat aici de Sam Neill) pornesc într-o călătorie riscantă prin munții Noii Zeelande. Mulțumită regizorului însă, aventura lor este presărată cu umorul lui Simon Pegg, culorile lui Wes Anderson și imaginile lui Peter Jackson. Ce încerc să spun este că, deși nu e un film surprinzător, Hunt for the Wilderpeople este un film frumos și satisfăcător din toate punctele de vedere. Un detaliu mai mult decât interesant, având în vedere ca Taika Waititi a scris și scenariul pentru Moana și va regiza și… Thor: Ragnarok pentru Marvel. Un film de pus pe rană cu un regizor de pus pe generic.

X-Men: Apocalypse (2016)

Al X-lea film din seria X-Men, Apocalypse aduce la un loc o bună parte din distribuția ultimelor două producții, dar și pe regizorul Bryan Singer, în speranța că lucrurile se vor încheia frumos pentru cohorta de mutanți care ne-a populat copilăria și adolescența. Din păcate, deși pe afiș sunt oameni ca James McAvoy, Michael Fassbender și Rose Byrne (dar și Jennifer Lawrence și alții de care ne puteam lipsi), X-Men: Apocalypse reușește să fie un plictis de două ore și jumătate care nu face decât să răspundă unor întrebări vitale precum „De ce are Storm părul alb?” sau „De ce e Charles Xavier chel?”.

Problema lui X-Men: Apocalypse nu e că filmul ar fi feminist (chiar nu e) sau că inamicul principal ar fi prea slab, ci că tot ceea ce fac mutanții în filmul ăsta este să vorbească. Cu mici excepții, ultimul X-Men se rezumă la monologuri clișeistice și plictisitoare despre voință, viață, unicitate și alte prostii care prind la adolescenți, dar nu și la oamenii care își plătesc biletul la cinematograf. Să fim serioși, nimeni nu se așteaptă ca filmul să fie total fidel benzilor desenate sau ca X-Men să fie o producție profundă. Nici nu cred că ar fi avut cum… deci măcar de „divertisment” să fi avut parte. În schimb, X-Men: Apocalypse seamănă cu o ședință de luni dimineața dintr-o corporație care-și plătește prost angajații.

The Conjuring 2 – The Enfield Poltergeist (2016)

Primul film din seria The Conjuring avea două atuuri care l-ar fi ținut în picioare, chiar și dacă nu ar fi pus alte ingrediente în omletă. Este vorba despre cuplul Patrick Wilson – Vera Farmiga și despre rețeta de film horror clasic, similară mai vechilor producții The Exorcist și The Amityville Horror. Pentru a nu risca inutil, malaezianul James Wan folosește pentru The Conjuring 2 exact aceeași rețetă, acțiunea mutându-se de data asta într-o casă din nordul Londrei. Povestea este bazată tot pe investigațiile din viața reală ale lui Ed și Loraine Warren, investigații greu de probat, dar numai bune de așezat pe peliculă. Pentru fanii lui Patrick Wilson și ai seriei de filme Insidious, The Conjuring 2 pică la fix. În plus, în film apare și Frances O’Connor, o actriță de rol secundar excelentă. Deci, dacă vă plac horror-urile clasice, cu demoni, fantome și aluzii religioase, The Conjuring 2 este pentru voi și, chiar dacă filmul nu o să vă rezerve mari surprize, măcar n-o să simțiți că ați pierdut complet timpul.

P.S: Din păcate, s-a făcut iar „târziu” și n-am apucat să scriu și despre seriale. Pe de altă parte, aș fi scris despre The Night Manager, un plictis teribil, cu o distribuție excelentă, despre simpaticul Son of Zorn și despre Westworld, care a început bine, dar mă feresc să-i dau un verdict. Deci nu, n-aș fi scris mai nimic interesant.

Mafioți, egipteni și păsări furioase

Posted by on 17 Aug 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Există momente în care, în ciuda căldurii zăpuşitoare, îți concentrezi toată energia pentru a oferi o bucățică interesantă și bine scrisă de text…

Din păcate pentru cititori, ăsta nu e un astfel de moment. De fapt, căldura și perioada de acomodare post-concediu m-au făcut să-mi folosesc mai mult tastatura decât creierul și să mă lansez în diatribe infinite pe teme absolut banale. Una din aceste teme a constat în apărarea unor filme văzute în ultima vreme și în atacarea dușmanului personal de clasă, agregatorul de snobism, Rotten Tomatoes.

Bunul simț îmi spune să mă opresc temporar din recenzat filme, însă dacă aș fi ascultat de el, probabil că nu v-aş fi plictisit acum, dintr-un colț prăfuit al Internetului. Să vedem deci ce titluri au mai iritat criticii în ultimele două luni şi să punem şi câteva seriale în ciorbă, pentru gust…

Suicide Squad (2016)

La filmul ăsta am fost la avanpremieră şi, ţineţi-vă bine, l-am revăzut tot la cinematograf, la o săptămână după. Nu, nu pentru că ar fi fost o capodoperă, ci pentru că nişte prieteni buni voiau să-l vadă, iar eu voiam să mă conving că nu e prost. Şi nu, Suicide Squad nu este un film prost, chiar dacă mi-ar fi greu să-l recomand unei audiențe generale. Cum adică nu e prost? Dar zecile de recenzii negative (unele au declanşat şi o petiţie de susţinere), criticile la adresa susţinătorilor lui financiari şi sutele de mizerii aruncate în direcţia DC Comics? Ei bine, dacă eliminaţi orice aşteptări şi micile infatuări ale celor care nu vor să recunoască faptul că totuşi le-a plăcut, ajungeţi la o concluzie absolut banală: Suicide Squad e un film ok, ceva mai bun decât Batman vs. Superman, dar mai slab decât Civil War (mult supraapreciat, dar peste medie).

Am făcut ultimele comparaţii pentru că, la fel ca cele două filme amintite anterior, Suicide Squad aduce la un loc un ansamblu interesant de personaje cu abilităţi remarcabile, doar că aflate de partea “rea” a baricadei. Odată cu treaba asta, filmul aruncă pe tapet şi un comentariu social legat de mediu, anturaje şi şanse, comentariu care mă aşteptam să fie placul micilor socialişti (care au jubilat la temele mult mai subţiri din filmele Marvel). Pentru a nu vă spune însă ce naiba fac Harley Quinn, Deadshot, Diablo şi Joker-ul în acelaşi film, nu o să intru prea mult în detalii.

La capitolul părţi negative, ar fi de amintit vechea problemă cu 3D-ul cam obositor, deşi grafica filmul se pretează pe alocuri la nişte efecte interesante (pe care cu siguranță le veți remarca). Firul narativ la rândul lui este destul de subţire şi mult prea bombastic pentru peisajul întunecat al filmelor DC. Deşi totul e cusut cu aţă CGI, cred că putem ierta până la un punct aspectul structural, deoarece am făcut-o deseori şi pentru Marvel (nici The Avengers 2 și Guardians of the Galaxy nu aveau povești bine argumentate). Unele personaje apar mult prea puţin pe ecran pentru a putea fi integrate corect în context, inclusiv Joker-ul, iar altele nu-şi prea justifică lipsa (Batman, unde eşti tată când Pământul are nevoie de tine?). Pe de altă parte, Suicide Squad are o paletă de culori senzațională, nişte unghiuri de filmare faine, o coloană sonoră absolut beton (de la CCR și Queen la Kanye West și Eminem) şi câteva momente de poezie vizuală. Margot Robbie e excelentă în rolul lui Harley Quinn, Will Smith joacă la fel cum joacă orice rol “serios” (cu gura închisă şi privirea tristă), iar Viola Davis şi Jay Hernandez au roluri peste medie, fără stereotipuri etnice.

Legat de Joker, acum interpretat de Jared Leto, e greu de dat un verdict. Nu, nu e un Joker dezastruos, decât dacă îl compari cu Heath Ledger… şi cam asta este și problema. Ultimele serii de benzi desenate şi efortul regretatului Ledger au transformat un clovn sociopat (adică fix ce este Joker-ul) într-un metapersonaj de la care toată lumea vrea “mai mult”. Joker-ul nu mai poate fi un antagonist clasic, pe când Leto joacă exact genul de Joker care îi trebuie Batman-ului lui Ben Affleck (violent şi determinat) şi asta aparent i-a iritat pe fanii personajului. Altfel, Suicide Squad este o adaptare de bandă desenată ce poate fi descrisă drept un film “săţios” din mai toate punctele de vedere. Nu, nu este nimic mai mult şi asta i-a iritat pe cei care încă suspină după Batman-ul lui Nolan. Suicide Squad este un film care dacă ar fi ieşit pe piaţă acum 5-6 ani, nu ar fi avut nicio problemă să se impună în viziunea atât de strâmtă a criticilor.

The Secret Life of Pets (2016)

Animaţia asta mi-a plăcut datorită faptului că am văzut-o alături de nişte oameni faini, într-un loc interesant. Altfel, cred că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, inclusiv vieţile animalelor de casă. Și nu pentru că ar ascunde cine știe ce mistere, ci, pentru că, dacă e să luăm filmul ăsta drept referinţă, sunt ale naibii de plictisitoare. Produs de oamenii din spatele lui Despicable Me şi similar cu Zootopia, dar mai slăbuţ şi fără comentariul social evident, The Secret Life of Pets e un film foarte nehotărât. Practic, vorbim despre combinaţia dintre aventura a doi maidanezi care-şi caută casa şi ambiţiile sociopate ale unui iepuraş abandonat, iepuraș căruia Kevin Hart îi dă exact vocea de care avea nevoie. Continue Reading»

Orci, magicieni si extraterestri

Posted by on 25 Jun 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Viata & Nu Numai

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Cezar, mutanţii şi mafioţii

Posted by on 28 Mar 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Să spun despre ultimele săptămâni că au fost nasoale ar însemna să spun despre Olivia Steer că e puţin ignorantă. Aş cosmetiza teribil adevărul…

Chiar şi aşa, am avut aparent ceva timp de pierdut în cinematograf, acasă cu jumătatea sau pe site-urile de tip VOD. Am folosit timpul ăsta pentru a urmări pe jumătate adormit genul de filme pe care fie le-a văzut toată lumea, fie nu vrea nimeni să le vadă. Iată-mă deci aberând despre câteva titluri pe care nu ştiu dacă vi le recomand, dar pe care sigur le pot arăta cu degetul.

Batman vs. Superman – Dawn of Justice (2016)

La Batman vs. Superman nu m-am dus cu aşteptări prea mari, la fel ca majoritatea celor care au văzut Man of Steel, un film care a avut totuşi meritele lui (meritul principal fiind prezenţa lui Michael Shannon). În ciuda părerilor criticilor, filmul care va pune bazele “Avengers”-ului celor de la DC Comics nu este unul rău, dar e departe de a fi bun sau măcar la nivelul celor mai proaste filme Marvel.

Culmea, nu faptul că Ben Affleck este noul Batman este problema, deşi rolul a fost preluat de la Christian Bale, un actor cu vreo 2-3 niveluri peste. Batman-ul lui Affleck e diferit de cel al lui Nolan. E un Batman psihopat şi fără gât (meritul lui Affleck), mai apropiat de un gândac violent, decât de un liliac subtil. Totuşi, varianta asta funcţionează. Alfred-ul lui Jeremy Irons e simpatic, la fel ca Laurence Fishburne care-şi reia rolul din filmul precedent, cel de director de ziar. Superman-ul lui Henry Cavill e un sac de cartofi, dar tot e mai bun decât alte variante ale luptătorului de carton. Amy Adams (Lois Lane) este din nou complet inutilă, atât ca personaj, cât şi ca joc actoricesc. N-am reţinut clar cine era actriţa din spatele lui Wonder Woman şi cu ce se ocupa, dar nici nu cred că interesează pe nimeni. De altfel, singurul actor cu adevărat bun din filmul ăsta este Jesse Eisenberg, interpretul lui Lex Luthor.

Filmul se învârte în jurul conflictului dintre oamenii simpli şi zeii întrupaţi, în frunte cu Superman, şi în jurul obsesiilor de playboy bătrân ale lui Batman. Undeva, apar şi jocul politic, Lex Luthor şi ameninţarea extraterestră. Dacă judecăm după filmele Marvel, am spune că premisa nu este una imposibil de ecranizat. Cumva însă, Zack Snyder reuşeşte să arunce în joc visuri paranoice, linii secundare care nu duc nicăieri şi câteva dialoguri de-a dreptul cretine. Asta pe lângă o bătălie care nu pare să aibă vreun sens, implicarea inutilă a mamelor supereroilor şi prezenţa unui antagonist care nu interesează pe nimeni. Batman vs. Superman pare o colecţie de idei bune, montate prost. Păcat de coloana sonoră a lui Hans Zimmer şi Junkie XL.

Hail, Caesar! (2016)

Pe hârtie, Hail, Caesar! pare o producţie care are toate ingredientele succesului. Are actori peste medie (Clooney, Tatum, Brolin, Fiennes, Swinton, Hill, Johansson) şi apariţii neaşteptate (Christopher Lambert), precum şi un nou venit care promite mult (Alden Ehrenreich). La asta se adaugă tema de fundal deştepţică (Hollywood-ul anilor ’50, în timpul vânătorii de comunişti) şi două nume care pot garanta din start succesul unui film: fraţii Coen.

Dacă anumiţi critici vă vor spune că filmul e un amestec de referinţe subtile la “titanii” cinematografiei şi că ritmul lui infernal e datorat unei intenţii subtile a regizorilor şi scenariştilor, vă pot garanta că nu veţi da greş cu o înjurătură (una inofensivă, dacă se poate). Aş spune că Hail, Caesar! mi s-a părut prost numai mie, dar din 20 şi ceva de oameni din sală, am rămas pe scaune numai 4 spre final. Stilul filmului e clar peste medie, iar naratorul e simpatic. În rest, nimic nu merge. Actorii buni joacă prost şi puţin, scenariul este o varză haotică, umorul lipseşte în absolut toate formele lui, iar întreaga producţie urlă „melanj pretenţios, făcut pentru critici şi hipsteri”.

Nici nu vă pot spune despre ce a fost filmul ăsta de fapt, dar a fost plin de aluzii seci la viaţa din imperiul filmului, comunişti şi dialoguri obositoare. Sincer, în timp ce vă luaţi o şaormă în loc de bilet (e tot cu de toate, îţi lasă un gust nasol în gură, dar măcar te simţi împlinit pe interior), aş recomanda fraţilor Coen să vadă un film de Wes Anderson. E tot cam ca Hail, Caesar!, doar că are şi o poveste sub titlu.

The Veil (2016)

The Veil e un film horror văzut într-un mall, în calupul de filme care se difuzează la orele în care fata care face popcorn e în pauză. Sincer, văzând că principalii actori de pe afiş sunt Jessica Alba şi Thomas Jane, mă aşteptam ca The Veil să fie dezastruos. Nu e. Exceptând câteva momente în care ritmul e complet nespecific unui film horror, aş spune că The Veil merită o şansă. De ce? Pentru că tratează în mod interesant o temă pe care vesticii ar trebui să o reia: problema cultelor mesianice izolate, ale căror practici duc la sinucideri în masă precum cele din Jonestown, California sau Quebec. Chiar dacă The Veil propune o ipoteză specifică filmelor horror, te lasă totuşi cu vechea şi încă eficienta întrebare: Ce ar fi totuşi dacă…?

Deadpool (2015)

După mai mult decât decentele Buried, Mississippi Grind şi The Voices, Ryan Reynolds a găsit în sfârşit un rol de supererou decent, rol pe care şi-l pregătise deja din primul film cu Wolverine. Despre Deadpool aţi auzit probabil destule păreri, majoritatea pozitive. O să adaug şi eu una: în ciuda unor glume ceva mai răsuflate şi a unor exagerări care nu cadrează 100% cu universul Marvel (cu universul X-Men, de fapt), Deadpool este un film cu supereroi mult peste medie. Personajul lui Reynolds e simpatic, vulgar şi înarmat cu zeci de metareferinţe (inclusiv la Hugh Jackman), la fel ca variantele lui din benzile desenate. E un film relaxat a cărui a doua parte nu va avea nicio problemă să aibă succes.

Trumbo (2015)

Trumbo e un fel de recital actoricesc al lui Bryan Cranston (Breaking Bad), actor care şi-a meritat din plin nominalizarea la Oscar. Totodată, Trumbo este tot ce n-a fost Hail, Caesar!, adică un film despre exagerările şi bolile sociale ale “vânătorii de comunişti din anii ’50” şi despre modul în care s-a reflectat ea lumea Hollywood-ului. Totul, cu o poveste reală în spate, adusă la viaţă de oameni ca Louis C.K., Helen Mirren şi John Goodman printre alţii. În final însă, Trumbo e un film în care veţi sta cu ochii lipiţi timp de două ore şi ceva de personajul lui Cranston, un scenarist uşor comunist, puţin nebun şi uneori iritant, dar, în orice caz, extrem de talentat.

The Last Witch Hunter (2015)

Oricât de dubioase ar fi alegerile lui cinematografice, Vin Diesel este genul de actor care rămâne simpatic, oricâţi monştri coloraţi ar tăia în două. Întâmplător, The Last Witch Hunter cam pe asta se şi bazează. Pe asta şi pe prezenţa lui Elijah Wood şi a lui Michael Cane. Filmul urmăreşte saga unui vânător nemuritor de vrăjitoare şi a încercărilor lui de a demasca un complot supranatural. Ca puncte interesante, aş aminti asemănările cu Constantine, Blade, eventual Day Watch şi poate chiar cu jocurile și cartea The Witcher. Ca stil vizual, The Last Witch Hunter se apropie de filmele inspirate din benzi desenate și de obsesiile de început de carieră ale lui Guillermo del Toro (inspiraţia reală a filmului e universul Dungeons & Dragons, univers îndrăgit de Vin Diesel, care este şi producător). Ca puncte slabe, aş menţiona ritmul ciudăţel şi efectele similare vechilor filme pentru copii. The Last Witch Hunter e o recomandare uşoară pentru o duminică aglomerată.

Spotlight (2015)

Spotlight a luat un Oscar anul ăsta şi nu cred, aşa cum au susţinut anumiţi critici, că l-ar fi luat din cauza temei. Filmul are un scenariu uşurel, bazat pe povestea echipei de jurnalişti la Boston Globe care a scos la iveală dimensiunile scandalului sexual iscat în jurul reprezentanţilor bisericii catolice. Cu alte cuvinte, un film cu un ritm lent şi cu o temă greu de mestecat. Deci, ce-l face pe Spotlight demn de Oscar? Interacţiunile dintre actori precum Michael Keaton, Liv Schreiber, Mark Ruffalo (care străluceşte aici) şi Stanley Tucci. Chiar şi Rachel McAdams, această Jennifer Garner mai puţin antipatică, mi-a plăcut. De ce? Pentru că toţi oamenii ăştia sunt scoşi din rolurile lor tipice, înarmaţi cu accente dubioase şi puşi să fie jurnalişti. Merită văzut cu mintea limpede.

Hidden (2015)

Hidden e un film regizat de fraţii Duffer (care au scris episoade şi din serialul Wayward Pines al lui M. Night Shyamalan, serial pe care vi l-am mai recomandat). E un film cu buget mic şi cu pretenţii de horror, dramă şi thriller post-apocaliptic. Pe deasupra, Hidden îşi trage inspiraţia din filme precum I Am Legend şi jocuri precum Fallout şi obţine un produs scurt, intens şi cu o tensiune bine dozată.

Bun? Nu chiar. Hidden e foarte bun, spre surpriza mea şi a celei alături de care l-am urmărit. Actorii sunt semi-anonimi, dar joacă excelent (mai ales puştoaica şi actorul suedez din rolul principal). Începe ca un film post-apocaliptic, cu o familie captivă într-un bunker subteran şi apoi… dar hai mai bine să-l vedeţi. Dacă nu vă place, măcar n-aţi pierdut două ore şi ceva din viaţă şi 25 de lei, cât am irosit cu Hail, Caesar!

The Forest (2015)

The Forest a fost promovat la tv, la metrou şi pe afişe. Un film horror cu o temă interesantă, plasat în Japonia, în celebra Pădure a Sinucigaşilor (Aokigahara). Am decis să-l văd în cele mai bune condiţii, condiţii care nu l-au salvat însă de a fi un amalgam incoerent de aiureli, cu dialoguri ce par a fi scrise de o puştoaică de liceu. Fundalul deştept ales nu poate salva un film în care nici măcar fantomele nu par să aibă un motiv real al existenţei.

Legend (2015)

Anul trecut, două filme cu gangsteri legendari s-au luptat pentru atenţia publicului cinefil. Legend a fost filmul mai slab promovat, dar cu siguranţă alegerea recomandabilă pentru orice om care a tras măcar cu ochiul la The Godfather sau Goodfellas. Tom Hardy joacă rolul dublu al fraţilor Kray, doi gemeni (un mafiot înnăscut şi un maniac schizofrenic cu obsesii sexuale ciudate) care au dominat pentru o perioadă peisajul subteran al Londrei. Dacă filmul în sine e o producţie „de epocă” modernă, pentru Tom Hardy e doar una din dovezile de talent ale unuia dintre cei mai promiţători actori ai generaţiei tinere şi, dacă viitorul îi dă şansa, ai Hollywood-ului.

Paul Bettany are şi el o apariţie binevenită. Singura care mă irită din distribuţie este Emily Browning care nu joacă atât prost, cât are principalul dezavantaj de a fi o actriţă mediocră, antipatică şi tare urâţică, dezavantaj pe care îl poartă cu o bizară mândrie hipsterească. Încă nu ştiu ca domnişoara să fi jucat în vreun film bun până la Legend. Din fericire, machiajele din filmul ăsta sunt excelente şi îi maschează strâmbăturile. Altfel, nu văd vreo piedică în a recomanda filmul oricui apreciază peliculele cu mafioţi supăraţi sau filmele bune, în general.

Black Mass (2015)

Black Mass e al doilea film cu gangsteri, apărut în aceeaşi perioadă cu Legend. De data asta, „monstrul” din rolul principal este Whitey Bulger, un psihopat care a terorizat zeci de ani străzile din Boston. Distribuţia e bună, incluzându-i pe Johnny Depp (aici machiat ca un bolnav terminal), Benedict Cumberbatch, Joel Edgerton şi Kevin Bacon, alături de o clonă a lui Matt Damon (Jesse Plemons). Actorii se iau în serios, cadrele sunt plăcute, dar filmul este extrem de plictisitor. Parcă am urmărit un documentar BBC, făcut dintr-o perspectivă fixă, secată de dinamism. E genul de film la care nu poţi da spoilere, pentru că nu se întâmplă nimic. Oricât mi-ar plăcea actorii implicaţi (mai puţin Depp, sincer), îmi e foarte greu să recomand Black Mass când există Legend.

P.S: Altfel, la câteva săptămâni după, pot să vă spun că Oscarurile au fost absolut în regulă. Mi-ar fi plăcut într-adevar să vad şi ceva aruncat lui Trumbo şi poate un Legend pe liste. Altfel, Mad Max: Fury Road şi-a meritat premiile, iar The Martian nu a luat nimic, spre meschina mea mulţumire.

Next»