Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Biletu’ si Respectu’

Posted by on 23 May 2015 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Daca tot suntem in febra Bookfest, loc unde imi promovez si propriile ambitii editoriale, am zis sa ma aplec putin asupra targurilor romanesti…

Din sforaitoarea mea experienta de vizitator, evenimentele dedicate pietelor autohtone se inghesuie in doua categorii, indiferent ca sunt targuri de carte, de artizanat local, de preparate traditionale sau de turism sezonier. Nu intamplator, categoriile corespund si unor extreme ale capitalismului romanesc, extrem pe care multi si-ar dori sa le vada cat mai curand uitate.

Prima dintre ele, care include si majoritatea targurilor de carte, este cea a “frumosului in pierdere”.  Nu, nu e o denumire poetica, ci o simpla prescurtare a inevitabilei concluzii care apare dupa fiecare editie: “A fost frumos, da’ am iesit in pierdere!”. In categoria asta intra toate evenimentele decent organizate, gratuite, in care reprezentantii unor piete mici din Romania suporta singuri toate costurile, pentru ca nici potentialii binefacatori, nici consumatorii nu inteleg ca produsele si serviciile prezentate acolo au un pret.

Motivele pentru care expozantii si organizatorii pierd sunt diverse. Unul dintre ele tine de modul in care este abordata piata si de comunicarea defectuoasa dintre producatori, distribuitori si promovatori. Un altul vine din atitudinea multor cumparatori care vin la evenimente de gen doar in ideea ca “gasesc ceva la reducere”. Pe pietele mari, un targ de tip Bookfest ar trebui sa fie o metoda de a pune marii si mici jucatori locali in legatura si in cel mai bun caz un pretext pentru niste lansari. Ca scop secundar, el ar trebui sa serveasca si drept sursa de inspiratie pentru consumatori, pe anul in curs. Ca vizitator la targ, ar trebui sa vii, sa-ti iei niste cataloage de editura si sa-ti cumperi pe loc numai ce nu poti gasi in timpul anului (carti de specialitate, aparitii foarte noi etc), nu sa vanezi carti la 3-5 lei bucata (nu ca printre ele n-ai putea gasi si perle).

Din pacate, piata locala nu poate sustine un astfel de eveniment, asa ca Bookfest, Gaudeamus si Kilipirm ajung sa fie cam acelasi lucru, diferenta principala fiind dimensiunea si numarul de edituri participante. Scopul principal al multor vizitatori? Cat mai mult, la preturi cat mai mici. Nu are sens sa intru intr-o discutie despre ce carti ar trebui cumparate si cand (avand in vedere ca tocmai am lansat o carte pentru copii, ar fi si culmea), dar o sa mai insist o data pe ideea ca in Romania, nici cartile, nici jocurile video si nici software-ul nu sunt scumpe (pentru un om cu o oarecare stabilitate financiara, evident).

Daca aceasta prima categorie de evenimente sufera din cauza comunicarii defectuoase si a nepasarii publicului, a doua categorie pleaca din start de la premisa ca acelasi public e format din absolventi de scoală primara. Aici intalnim in principal targuri de produse “hand made”, bijuterii, martisoare, design de produs si expozitii de fotografie sau arhitectura. O sa o botezam “categoria mediocrului cu taxă”. Asta nu inseamna ca toate targurile de produse hand made, bijuterii sau martisoare se inscriu in ea sau ca eforturile participantilor sunt “mediocre”. Nicidecum. Vom vedea insa de unde vine si dubioasa denumire.

Un punct comun al evenimentelor de tipul asta este existenta unui marketing decent si necesitatea unui bilet sau a unei invitatii. Nu pot decat sa laud efortul, avand in vedere ca exclusivitatea si accesul limitat sunt primele semne ale potentialului. Momentul in care evenimentele de gen se transforma din initiative “culturale” in hipstăreli fâsâite este momentul in care nici organizatorii si nici expozantii nu-si asuma evenimentul.

Indiferent daca e 10 lei intrarea sau 50 de lei (chiar am dat atat la un targ, acum un an), biletul ala imi acorda mie, platitorul, niste drepturi. Mai mult, daca te-ai mai si batut cu pumnii in piept prin diferite reviste si pe site-uri, asteapta-te sa-mi pot exprima dezamagirea, inclusiv la fata locului. Daca te consideri creator si nu poti accepta critica, poate ar trebui sa o lasi balta. Daca esti organizator de evenimente cu intrare platita, intelege ca oamenii se asteapta sa primeasca ceva pentru banii dati, fie si dreptul de a se plimba si a mormai. Lucrurile nu se rezolva cu o mana de bloggeri platiti sa spuna ca totul a fost extraordinar.

Daca nu le place ce vad, vizitatorii au absolut tot dreptul sa-ti spuna ca evenimentul e o mizerie. Il au si daca nu au platit bilet, dar pe multi bunul simt ii va opri sa o faca. Daca insa ai dat niste bani pentru a vedea 10 standuri cu produse mediocre ai caror creatori se uita la tine de parca ai fi coborat de la stana, ai tot dreptul sa dai drumul unui potop de mistouri. Biletul iti da nu doar un drept moral, cat si unul legal de a nu fi batjocorit. Daca iti iei bilet la un film si se dovedeste a fi prost, e dreptul tau sa-l faci terci in discutiile cu prietenii, pe Facebook sau pe blog. Daca insa iti iei bilet la teatru si afli ca de fapt esti la un concert Mihai Traistariu, sunt sanse ca lucrurile sa iasa urat.

Exista cai de mijloc? Ultimii ani ne spun ca da. De la evenimente dedicate gamerilor la concerte vandute in doua saptamani, piata romaneasca se indreapta usor spre un model ceva mai confortabil, acela al evenimentelor cerute, evenimente organizate atunci cand numarul de doritori potentiali le arata organizatorilor ca efortul merita facut. Asta ar inseamna insa ca multi dintre consumatori sa inteleaga ca accesul la divertisment si cultura nu e un drept, asa cum multi organizatori ar trebui sa-si vada potentialii cumparatorii ca pe mai mult decat “niste ignoranti”.

P.S: Intentionam sa virez articolul asta spre o dezbatere despre dreptul celor care nu platesc de a critica, insa pe tema respectiva m-am inflamat de suficiente ori pana acum (si pot sa o reiau obsesiv mai tarziu)…

Intrerupem acest program…

Posted by on 08 May 2015 | Tagged as: Anunturi si Stiri, Filme & Carti

Daca tot remarcam inmultirea aparitiilor editoriale romanesti, mi-am zis ca e timpul sa va stresez putin si cu ale mele…

Animat de o meserie care imi da ocazia sa scriu mai mult decat vorbesc (si uneori gandesc), de vreo doi ani mi s-a infipt in crestet ideea de a publica ceva. Stiu ca mai toata lumea are o carte “aproape terminata”, dar la mine boala e mai veche si mi-ar placea sa cred ca nu o sa-mi treaca prea curand. Stati linistiti, nu o sa va stresez mai mult decat am facut-o pana acum (adica mai deloc).

Recent, ambitiile publicistice s-au indreptat spre piata europeana (aici mai am de lucru si la texte si la mine, dar detaliile sunt stabilite) si spre un public local mai restrans (pregatesc ceva pentru piata romaneasca si am batut deja la cap o editura simpatica). Aparitiile pe care vi le voi prezenta fac insa parte dintr-o serie de texte mai vechi. Despre ce este vorba? Despre…

1.Aventurile Căpitanului Ronţ – Editura Integral (2015)

Prima varianta a acestui manuscris a aparut pe undeva prin 2010, varianta actuala fiind completata acum trei ani. Este, asa cum probabil ati intuit, o carte pentru copii, despre un hamster ambitios si alte cateva personaje din acelasi regn. Serios! Desi e un text atipic pentru mine, cartea chiar este destinata copiilor si a fost ilustrata de doi oameni cu care am avut placerea de a colabora si profesional: Bianca si Sebi Dragu.

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, desi este un text mai vechi, Aventurile Capitanului Ront sunt foarte placut ilustrate si, sper eu, suficient de bine scrise, incat cei mici sa nu se plictiseasca (si nici voi sa nu va plictisiti cand o sa va bata la cap sa cititi “cartea aia cu soareci”). Asta si faptul ca intentionez sa o transform intr-o scurta serie, daca lucrurile merg bine.

Aventurile Capitanului Ront

Unde o puteti gasi? In librariile Diverta, pe site-ul Librarie.net si in alte librarii din tara. Cartea se poate comanda rapid in format fizic si de pe site-ul editurii Integral si se livreaza cat se poate de prompt. Pretul unui exemplar este de 9 lei.

Comanda de pe site-ul editurii.


2.Amfitrionul
Editura ePublishers (2015)

Aici subiectul e putin mai delicat, avand in vedere ca vorbim despre niste texte vechi de… cel putin 10 ani. Scrise prin liceu, nuvelele S.F. din colectia asta pot servi drept preview pentru textele in engleza pe care urmeaza sa le lansez, texte scrise ceva mai bine si, sper eu, mai matur.

Amfitrionul 2

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, in curand veti avea la dispozitie si o varianta electronica, atat pe elefant.ro, cat si pe amazon.com si pentru ca, desi textele nu sunt la nivelul la care mi-as dori, ideile din spate au fost apreciate (si premiate) la momentul respectiv.

Unde o puteti gasi? Pana sa o puteti comanda online, o puteti gasi fie prin comanda directa la info@ePublishers.info, fie fizic sau online la libraria Mihai Eminescu, la un pret cam maricel pentru gustul meu.

Comanda pe site-ul librariei.

Chiar daca nu planuiesc vreo lansare fizica pe moment, mi-as dori ca, in functie de vanzari si de disponibilitatea cartilor sa mai pot semna si oferi cateva cititorilor. Pana atunci insa, am plasat doua widget-uri laterale cu link-uri catre carti si o sectiune temporara dedicata acestor proiecte.

P.S: Undeva in urmatoarele luni, odata cu urmatoarea lansare (da, sper ca va mai exista una), site-ul vladstoiculescu.ro va functiona separat si va fi dedicat proiectelor beletristice si profesionale. Blogul ramane blog, deci sa nu credeti ca o sa va spamez constant.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Posted by on 21 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele. Continue Reading»

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul II

Posted by on 13 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cum parintii nu s-au grabit sa ma linseze si nici copiii sa le faca galerie, nu vad de ce n-as continua cu partea a doua dintr-o serie pe care n-a cerut-o nimeni…

In prima parte le spuneam tinerilor parinti cum sa-si creasca omuletii proaspat scosi de pe banda de productie. In a doua parte voi continua sa nu sesizez ironia situatiei si voi vorbi despre pustii de 6-13 ani. Nu pentru ca as avea experienta de parinte, ci pentru ca ma incapatanez sa cred ca, daca vorbesti foarte mult despre un lucru, e imposibil sa n-ai din cand in cand dreptate. Serios, multe televiziuni din Romania isi bazeaza intreaga agenda pe asta.

In articolul de fata voi vorbi despre o perioada care i-a fost foarte draga variantei mele mai mici. O varianta care se lauda ca putea citi de la 4 ani si care trebuia mituita cu oua Kinder ca sa mearga la analize. Sa aflam deci ce ar putea astepta un pusti sau o pustoaica de la „cei mari” si de ce prescriptii medicale au nevoie parintii pentru a rezista. Articolul e destul de mare, asa ca, daca nu adormiti pe parcurs, e recomandat sa apasati si butonul ”Continue Reading”.

2.Scoala Generala

Anii de scoala primara si de gimnaziu sunt o perioada in care parintii pot deveni foarte usor neglijenti. Asta mi-au spus-o aceiasi parinti, nu personalitatile mele multiple. Dupa sapte ani de bone, gradinite private si chiul de la serviciu pentru a fi „aproape de cei mici”, parintele are in sfarsit in grija cui sa-si lase odrasla. Brusc, pentru 5-6 ore, pustiul nu mai e responsabilitatea ta! Hai sapte ore, daca mai adaugi o activitate extra scoalara si ceva timp pierdut pe drum. Mai mult, daca are cine sa te convinga ca ala mic se descurca, te poti lauda in sfarsit cu pustiul sau pustoaica ta, fara sa-l mituiesti sau sa o mituiesti cu ciocolata pentru orice mica victorie.

Intelepciunea populara si forumurile online spun ca notele si calificativele din primii ani de scoala nu inseamna foarte mult. Pe termen lung sunt intr-adevar inutile, o simpla ceasca de cafea pentru ambitia parintilor. Chiar daca ele nu inseamna foarte mult, este exagerat sa crezi ca nu inseamna nimic. Am vazut multi parinti revoltati pe “sistem” care-s ferm convinsi ca un copil cu performante scolare slabe poate face lucruri extraordinare mai tarziu. Lucrul asta este perfect posibil, dar nu cand vine vorba despre primii ani de scoala.

Daca un copil nu poate urmari instructiuni elementare si nici efectua operatiuni de baza de sortare si memorare, s-ar putea sa fie ceva in neregula cu el. Fie ca-i vorba despre afectiuni nediagnosticate (vezi primul episod), fie ca pustiul manifesta o oarecare „lentoare”, lucrurile ar trebui investigate si contracarate. Sigur, Steve Jobs s-a lasat de facultate dupa numai sase luni, dar stia sa citeasca inainte sa intre in clasele primare, iar profesorii i-au recomandat sa sara direct in echivalentul clasei a treia.  E o diferenta intre “golanul” care chiuleste in ultimii ani de liceu, dar exceleaza la programare, si pustiul de 9 ani care de-abia citeste cu litere mari de tipari.

Multi am avut probleme la facut betisoare si bastonase si pentru multi povestirile din Abecedar au fost niste tampenii, dar cand un copil nu se poate semna in clasa a patra si nu poate efectua operatii aritmetice elementare in gimnaziu, sansele ca el sa se dovedeasca un geniu sunt extrem de mici. Un pusti talentat la desen, dar netalentat la matematica, poate totusi efectua o inmultire (chiar daca n-o face din placere) si lua un calificativ decent la matematica. Sigur, notele nu masoara inteligenta, iar varsta nu masoara maturitatea. Dar notele pot masura consecventa, la fel cum varsta poate sublinia uneori experienta. Chiar daca uneori notele nu sunt altceva decat o expresie a capacitatii de memorare mecanica, in clasele 1-4  ar fi de preferat sa stii ca exista acea capacitate. E mai bine decat sa crezi ca pustiul e un geniu nedescoperit si ca o sa „se indrepte” el candva. Si nu, meditatiile nu ajuta si nu sunt recomandate, daca cel mic nu este capabil sa invete singur. Eu nu le-as recomanda nici macar in cazul micilor examene „de prag”, dar macar acolo au o minima justificare. De ce ai incarca un creier tanar cu mai multa materie, cand el are probleme in a o pricepe pe cea de baza? Programele si grupurile de suport „after school” sunt altceva. Daca ai detectat ca cel mic are o problema care te depaseste, un astfel de program este recomandat. In alte conditii insa, ajutarea la teme si depasirea unor piedici elementare pot fi insa facute de tine si de un profesor decent.

Parinti ceva mai vizionari cad de multe ori in patima altei obsesii: convingerea ca al lor copil extraordinar nu primeste destula atentie si ca ar trebui inscris intr-o clasa pentru copii supradotati. Daca, in anumite conditii, lucrul asta poate fi adevarat (mai ales in Romania), faptul ca ala micu’ a luat patru coronite si are un rezultat incurajator la testele de IQ nu-i o garantie a reusitei si uneori nici a ambitiei. Oameni mai inteligent si mai cititi decat mine au declarat “geniul precoce” a fi o simpla iluzie, intr-un numar covarsitor de cazuri. Testele de IQ, mai ales la o varsta frageda, nu spun foarte multe, iar clasele speciale ajung de multe ori sa impinga copiii peste limita. Mai mult, sistemul standard de impulsionare a copiilor dotati ignora cu desavarsire creativitatea reala, mizand pe o combinatie de stiinte exacte (matematica, sa fie bun la matematica!) si activitati repetitive. Desi matematica dezvolta o abordare logica si ajuta la structurarea informatiei, ea nu este nici pe departe suficienta sau indispensabila pentru dezvoltare (v-o spune un fost “olimpic”). Curiozitatea nativa, intrebarile naive, inteligenta emotionala si jocurile creative. Iata cateva dintre lucrurile pe care obsesia pentru copii supradotati le pune in pericol.  Mai mult, desi incurajarile pozitive nu strica, asta nu e o varsta la care sa-i spui copilului ca e foarte destept. Tot cercetarile spun ca  genul asta de abordari nu e tocmai in regula.

Tot aici intra si obsesia pentru concursuri si olimpiade la care cel mic nu vrea neaparat sa participe. Ca adult care a trecut prin asta in copilarie (de multe ori din ambitia profesorilor, nu neaparat a parintilor), am un singur sfat: NU! Daca eu am fost norocos, stiu oameni care au pierdut ani frumosi pentru ca, dupa zeci de medalii si concursuri, sa fie in exact aceeasi situatie cu a non-olimpicilor. Diplomele alea pozate cu telefonul, cu care te lauzi colegilor de birou (frustrandu-i si facandu-i sa fie artificial dezamagiti de copiii lor), nu vor mai insemna absolut nimic peste un an. Peste 10, nici macar amintirea lor nu va mai exista.  Deci, daca cel mic nu exceleaza natural intr-un domeniu, ideea de a-l trimite „sa-si testeze capacitatile” si sa „demonstreze ceva” (aruncandu-l astfel intr-un sistem redundant si incorect) s-ar putea sa-i lase mai multe cicatrice decat amintiri frumoase. Daca nu exista o pasiune reala si o dorinta de a excela, stresul competitiei nu merita nici din punct de vedere social, nici intelectual sau material. Singurul beneficiu al olimpiadelor a fost antrenamentul birocratic pentru examene ulterioare. Chiar si asa, mi-as lasa mai degraba copilul sa participe la maratonul local (dar nu crosuri scolare!), decat la trei olimpiade pe care nu si le doreste. Macar la maraton primeste un tricou si un baton de cereale.

Continue Reading»

Next»