Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

When in Rome…

Posted by on 02 Apr 2017 | Tagged as: Muzici & Fraze

Cu 8 ani în urmă, vedeam pentru prima dată menționat admirativ numele trupei Rome. Multe albume și câteva concerte ratate mai târziu, am ajuns să-i văd și live…

Rome e mai puțin o trupă, cât este un colectiv de muzicieni talentați, grupați în jurul lui Jérôme Reuter, multinstrumentist și solist născut în Luxemburg. Clasificată drept neofolk sau muzică marțială, creația lui Reuter se regăsește des atât în playlist-ul metaliștilor, cât și în colecțiile ascultătorilor de sonete și arii. Oricum, cu greu ar putea afirma cineva că domnul Reuter a stat degeaba, scoțând în 12 ani cam tot atâtea albume, alături de câteva compilații și EP-uri.

N-am idee cum aș putea descrie muzica Rome, având în vedere că trupa a trecut prin câteva epoci și formule creative diferite. Influențe există de peste tot, de la marșurile militare ale anilor ’30, la Nick Cave și Death in June (influențe remarcate și de alți critici). Dacă ați ascultat The Beauty of Gemina, Two Steps From Hell sau Globus, Rome s-ar putea să vi se pară familiari. Atmosfera apăsătoare, vocea lui Reuter și poezia versurilor sunt ușor de recunoscut, însă, peste toate, aș spune că Rome are o muzică profund europeană. De la temele istorice și politice, majoritatea legate de traumele bătrânului continent și a coloniilor lui până la limbile în care cântă (engleză, franceză și germană), Jérôme își arată respectul pentru o cultură șlefuită de săbii, cruci și sânge.

Cum spuneam, Rome ne-au vizitat țara în repetate rânduri și nu au dat bir cu fugiții după ce au trecut granița. Oamenii au venit atât la Alba Iulia, cât și în București, unde au avut nesperat de multe concerte. Ce a făcut concertul de pe 1 aprilie din Control mai special a fost că trupa a venit în efectiv complet, fiind de altfel ultimul concert în formula asta. Asta nu înseamnă că Rome nu va continua, ci doar că este posibil ca următoarele concerte, inclusiv cele din turneul actual, să aibă un sound diferit.

Și, dacă tot am vorbit despre “sound”, e de menționat că nu sunt un obișnuit al clubului Control sau al vecinului lui de sală, Alt-Shift, dar trebuie să le recunosc un merit. Sala lor de concerte e printre cele mai decente din București. Serios acum, pe blogul ăsta cred că sunt zeci de cronici de concert și la majoritatea dintre ele m-am plâns de sonorizare. Deși o săliță cu bar, de 300 de persoane, nu are cum să aibă o super acustică, tind să cred că inginerul din Control își face treaba.

Atât la Rome, cât și la un concert la care am mers la sugestia domnișoarei (Chrysta Bell, muza lui David Lynch), nu am avut probleme în a distinge instrumentele. Încă îmi amintesc de un mare festival sponsorizat de o bere, unde publicul s-a prins după vreo 10 minute că trupa cânta, nu făcea probe de sunet. Cum numele de pe afișele lor nu sunt chiar mici, iar concertele sunt decent organizate, Control pare să capteze din ce în ce mai mult public interesat de muzică, nu de check-in.

Concertul a început la 21.00 fix, iar în sală erau puțin peste 200 de oameni, incluzându-i pe cei care se întorceau de la țigară și pe cei de la balcon și separeuri. Păcat, având în vedere parcursul european al trupei, dar nici nu cred că încă 50 ar fi făcut vreo diferență. Spre finalul serii era într-adevăr plin, dar nu sufocant. Altfel, publicul a livrat un amestec plăcut de tricouri negre și cămăși “casual”, cu o medie de vârstă în jurul a 40 de ani. Apropo, v-am mai spus cât de mult a început să îmi placă faptul că nu se mai fumează în interior?

Îmbrăcat foarte lejer, cu un pahar în mână, Jerome a intrat, a salutat și s-a apucat de cântat. Pe scenă l-au însoțit Patrick, vechiul lui basist, un clăpar tânăr, un toboșar excepțional și un chitarist desprins din fanteziile răposatului Leonard Cohen (costum negru, pălărie și… ochelari de soare, numai buni pentru cântat). În capul meu ar fi meritat să-i acompanieze și un violonist sau violonistă, dar în capul meu e oricum foarte aglomerat. Altfel, lejeritatea apariției s-a simțit și în muzică. Atât vocea, cât și instrumentalul au sunat impecabil, fără ca vreunul din oamenii de pe scenă să pară că face eforturi. Pură pasiune, atâta tot.

În formula asta, trupa a sunat ceva mai “rock” decât o face pe albumele obișnuite, alegând în consecință și piese care să se potrivească momentului. Rome au trecut prin majoritatea materialelor trupei, însă ultimul, The Hyperion Machine, a ocupat un loc deosebit. Deși nu sunt familiar cu toate piesele de pe album, interpretarea live a piesei Stillwell mi-a atras plăcut atenția, deși varianta de studio era un duet. Dat fiindcă muzica Rome nu mizează pe hit-uri (nu că ele nu ar exista), piesele au curs rapid și legat, cu puține pauze pentru glumițe și saluturi. Trupa a interacționat de câteva ori cu publicul și organizatorii, însă coerența interpretării a fost pe primul loc. Din nou, m-a uimit lejeritatea cu care Rome schimbă registrul și uneori gama, fără minute bune pentru acordat instrumentele și dres vocea.

Spre final, după o trecere rapidă prin Nos Chants Perdus, trupa s-a orientat spre Flowers from Exile, albumul preferat al publicului. Cel puțin asta am dedus din reacțiile la A Legacy of Unrest și Swords to Rust. Ultima a fost cântată chiar în încheiere, într-o variantă ceva mai agresivă decât originalul, dar plăcută. Totuși, am simțit că piesa a fost inclusă în playlist pentru noi, pentru public. Poate ar mai fi fost loc și de un We Who Fell in Love With the Sea și Les Iles Noires, dar poate o să le aud într-un cadru mai… acustic.

Concertul a durat o oră și patruzeci și cinci de minute, incluzând bisul și câteva pauze foarte scurte. Deschidere nu a existat, dar nici nu cred că pentru 50 de lei am fi putut cere mai mult. Exact! Atât a costat inițial biletul, el scumpindu-se puțin la intrare. Ca exercițiu de imaginație, poate ar fi mers un Byron, Urma, Grimus sau Aeon Black drept aperitiv. Probabil o să-i și aibă la următorul concert în România, unde sper să ocupe măcar jumătate din Sala Palatului.

“We’re wondering why we are all
so quick to separate
sex and love, but not church and state.
And why they have made
all of us slaves to gold and debt
to fears and regrets. […]
For we were not born to live their lie
in houses built to keep the TV dry”
(Les Iles Noires)

P.S: Pentru că trebuia să existe și nota asta de subsol, a fost greu să nu-i remarc pe cei 4 “fani” care țopăiau în picioare la balcon, cu 9 beri și câteva shot-uri în față. Înconjurându-și amicul bărbos și ochelarist (peștele lor, presupun), oamenii ăștia au reșit să enerveze destul de multă lume, dând non-stop din gură, alergând și comentând. Așa e la concert când ai peste 40 de ani.

Dreptul la Drepturi

Posted by on 04 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Suntem închiși în bulă. Nu comunicăm între noi, ci doar cu noi. Nu acceptăm alte opinii și nu vedem masele. Bla, bla, bla…

Recunoașteți discursul? Nu de alta, dar eu m-am cam săturat de el și îl găsesc cu atât mai inutil cu cât bula aia de “ignoranță” tocmai s-a spart în capul celor care o ridiculizau. Din ea au ieșit vreo câteva sute de mii de oameni care au ținut și țin să-și exprime nemulțumirea. Exact ce speram să nu mai fie nevoie să se întâmple, atunci când scriam despre protestele precedente. Cu alte cuvinte, tocmai am făcut o bulă mai mare.

La fel ca epoca “post-adevăr”, izolarea asta despre care s-au trezit vorbind toți sociologii de weekend nu prea există. Da, știu că sunt al o sutălea care o spune, dar ambele concepte au baza epistemologică a unui banc cu Bulă. Sigur, faptul că rețelele sociale ne servesc aproape exclusiv conținut care ne confirmă propriile ideologii este o realitate. Dar la fel este și faptul că mai toți oamenii din “bulă” nu sunt acolo pentru că sunt ignoranți sau pentru că nu au capacitatea de a asculta. Izolarea, fie ea online sau offline, nu e o consecință a neatenției.

Oamenii sunt în bulă pentru că vor să fie acolo și pentru că și-au câștigat dreptul de a fi acolo. E un gest voluntar și uneori o necesitate. În viziunea unora, suntem complet izolați și nu înțelegem că România e plină de „cazuri sociale”. Mai mult, dacă nu vorbim despre ei non-stop, înseamnă că din start avem o problemă cu oamenii mai puțin “norocoși”, de parcă în România linia dintre subzistență și existență ar fi clară și ușor de definit. Aparent, după aceleași surse, dacă-i pui unui om rațional un articol neo-liberal în față, a și luat torța în mână!

Vom trece peste subestimarea unei public educat și peste subestimarea empatiei în general, deși mișcările de stradă au demonstrat că factorii ăștia nu trebuie ignorați. Vom reveni puțin la cazurile de “bătrâni săraci” și de “tineri analfabeți”. Chiar dacă unele sunt grave și înduioșătoare, cazurile lor nu sunt (legal, cel puțin) problema celor ce muncesc de la 9.00 la 18.00. Da, sună crud față de păturile defavorizate, dar e și mai crud ca tu, reprezentant al Statului, să-mi spui mie, omul pe care-l cocoșezi cu taxe, că e problema mea că există oameni săraci în România!

Pentru ce muncesc băieții și fetele din bulă, până la urmă? Pentru dreptul fundamental de a-și trăi viața așa cum vor. E un drept care în România se câștigă prin muncă, taxe, impozite și sute de sacrificii, de la timp la sănătate. Sunt sacrificii făcute pentru a putea spera la mai mult, pentru a te gândi la propriile proiecte, pentru a te bucura de o vacanță (fie ea și una “de hipster”), pentru a oferi mai mult persoanei de lângă tine sau familiei și, până la urmă, pentru a trăi. Sunt sacrificii făcute de niște oameni pentru a fi lăsați în pace, nu agresați.

E cam greu să rămâi în bula ta când vine cineva și ți-o sparge, jignindu-ți inteligența și obligându-te să plătești pentru inconștiența altora. Nu, nu e vorba despre un război de clasă, când oamenii din stradă vin din toate mediile, iar cei despre care se presupune că oferă legitimitate (nu însă și legalitate) celor de la putere nu prea există. Cu patru case sau cu patru clase, mai toți cei activați în ultima perioadă sunt puternic dezamăgiți de atacul direct asupra bunului simț.

Ce vrea strada? Nu, nu vrea demisii spectaculoase, așa cum speculează portavocele media. Strada vrea să transmită un mesaj simplu: VĂ vedem! Suntem închiși în propriile lumi pentru că nu ne-ați dat altă șansă. Am vrea poate să avem un dialog între generații sau clase sociale, dar e aproape imposibil să o facem, când voi dinamitați orice tentativă de comunicare prin manipulări grosolane. De fapt, manifestațiile de-acum au fost cel mai bun prilej de dialog pe care l-am avut în ultimii ani.

Da, românii vă văd și acum ar vrea să vă vadă și alții, de la diaspora la Uniunea Europeană. E una dacă vă văd doar cei de la care furați. E complet diferit dacă vă vede toată lumea. Nici nu mai are importanță dacă schema cu grațierea vă iese sau nu. Important e că, de data asta, istoria nu se mai scrie fără noi. De data asta, istoria nu se mai scrie cum se dau ordonanțele de urgență. Nu de alta, dar, la modul simplist, statul ăla de drept e un stat fundamentat pe domnia legii. O lege care vorbește inclusiv despre dizolvarea celor care o amenință…

Deci, dacă vă arde buza după dezbateri despre ignoranța celor din jur, eu zic să vă uitați mai bine în stradă, printre pancarte și voci supărate. O să-i vedeți pe toți acolo, de la tineri cu adevărat frumoși și de la votanți întârziați, până la cei care-l regretă sincer pe Ceaușescu. Și dacă, printre ei, vedeți și câte un hipster agitat cu pungi de nesomn la ochi, abțineți-vă să vă dați cu părerea despre “bula” lui. A plătit să fie în ea și încă o face!

P.S: Dacă vă întrebați de ce “aleșii” nu au reacționat mai violent la recentele proteste, cred că motivul e același pentru care bunicul meu a supraviețuit comunismului, deși îi era dușman declarat. Cineva trebuie să muncească pentru a achita nota de plată, nu?

 

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Grădinarul Paradisului

Posted by on 13 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum vreo săptămână, în drum spre birou, am descoperit întâmplător un strop de normalitate, într-un Bucureşti populat de buline roşii.

Ce am găsit de fapt? Pe un zid părăginit, aflat lângă o clădire cu un risc seismic greu de încadrat, cineva lăsase spre admiraţia publică o serie de desene schiţate, cu iz religios. Desenele în sine oscilau între inedit, interesant şi bizar, iar titlul, “Atingerea inefabilului”, părea desprins din jurnalul TVR.

Ce era însă de necontestat era efectul lucrării asupra zonei de expunere. Mai toţi cei care au văzut muralul, căci stilul era departe de “tradiţionalul” grafitti, s-au oprit şi au făcut o poză, în megapixeli sau metapixeli, pentru amatorii de analog. Asta într-o zonă unde înainte fusese un WC ecologic abandonat şi o groapă de gunoi improvizată…

Bucuresti

Nefiind tocmai lămurit de cele văzute, am decis să las imaginile de mai sus moştenire Facebook-ului şi să le permit neglijent să dispară. Foarte recent însă, convins de jumătatea mai plimbăreaţă, m-am întors în zona cu pricina pentru a-l descoperi, tot întâmplător, pe autorul desenelor. Acelaşi autor care, în momentul revelaţiei, tocmai terminase de pictat şi restul zidului, lăsând la locul faptei nişte saci de pânză, cu aspect solemn.

In Lucru 2

Oare cine o fi făcut expoziţie pe zidul ăsta? am mormăit mai mult pentru plăcerea de a mă auzi. În momentul ăla, bătrânul care părea că face curat prin zonă mi-a aruncat simpatic câteva cuvinte: Grădinarul Paradisului, tinere! Eu doar termin aici. Să vedeţi numai cum pică soarele pe ele mai târziu!

In Lucru

O Golgotă în relief, pictată pe o piatră desprinsă din zid. Un păstor şi câteva capre cu privire ciudată. Doi căţei, nu foarte diferiţi de cei care ne tăiaseră adineaori calea. Flori stilizate cu texte încurajatoare despre Bucureşti şi câteva pictograme cu modele binare. Peste toate, celebra scenă a Fecioarei cu Pruncul repetată de zeci de ori. Toate, în “naiva” paletă de culori a primelor filme marca Wes Anderson. Vasile Mureşan, mai cunoscut (chiar foarte cunoscut) drept Murivale tocmai îşi încheiase ultima operă.

Murivale - Intre Doua Lumi

Un bătrânel simpatic, acompaniat de patrupede cu pasiuni culturale. Un pictor cu un stil eclectic, pe care puţine expoziţii sau documentare l-au putut cuprinde.  Ştii de ce am pictat Maica şi Pruncul? răspunde autorul la o întrebare venită din partea prietenei. Pentru că bucureştenii ori mâzgălesc, ori îşi fac nevoile pe ziduri. Ori, pe mama tuturor nu-ţi vine să… înţelegeţi dumneavoastră.

Poarta Digitala

Poarta asta închisă e o bucată de fier. Am zis că pe-asta o las calculatoarelor, de-asta am făcut modelul ăsta cu 1 şi 0. E mai greu de explicat, dar de-asta i-am zis Atingerea Inefabilului, Kilometrul Zero.

Evident, ar fi trebuit să fac ceva mai multe poze, dar telefonul nu era tocmai potrivit pentru operaţiunea asta. Eh, lasă, faceţi poze şi aşa! Vă place sau nu, să o puneţi totuşi pe Facebook. Sigur o să luaţi multe Like-uri! Îndemnul nu era departe de adevăr, dat fiind succesul primei tentative.

Scara

Nu ştiu dacă arta bisericească e pe gustul meu, dar e clar că arta în general e binevenită într-un oraş unde clădirile istorice se prăbuşesc peste propriul trecut. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini din zonă (plasată mai sus de micuţa piaţă volantă de pe Sfânta Vineri) aveţi la dispoziţie contul de Facebook al autorului, dar şi un scurt filmuleţ făcut de… Grădinarul Paradisului.

P.S:  Într-o altă notă, eu cred că sunt unul dintre dubioşii ăia care chiar consideră Bucureştiul un oraş frumos, deşi nu s-a născut în el.

Orci, magicieni si extraterestri

Posted by on 25 Jun 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Viata & Nu Numai

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Next»