Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Pe aproape…

Posted by on 06 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

In ultimele doua saptamani, micul si aglomeratul meu culcus online a fost asediat de oameni deranjati de experimentele Facebook.

Am citit cam tot ce se putea citi, de la lamentarea ca suntem permanent urmariti pana la dorinta de a fi urmariti mai bine. Ba, unii s-au intrebat dezgustati cum isi permite un serviciu gratuit in care si-au plasat de buna voie toate datele sa faca un studiu anonim, in conformitate cu o declaratie semnata de ambele parti. Daca modul in care a procedat Facebook e corect sau nu e o discutie separata, una in care cu greu ai putea lua apararea gigantului. Mai interesant este ce a urmat dupa valul de idignare. Zeci, daca nu sute de mii de utilizatori…aproape si-au sters contul! Asa cum, dupa scandalul Vplay si Voyo, foarte multi romani aproape ca nu s-au mai uitat la ProTV. Sa nu uitam de recentul scandal al superimunitatii parlamentare, unde zeci de bloggeri si internauti aproape au iesit in strada.

Probabil ca articolul asta s-ar opri dupa primul paragraf, daca “aproape eroii” n-ar popula de peste 20 de ani Romania cotidiana. Internetul nu face altceva decat sa-i scoata mai des la lumina sau, daca e sa fiu corect, sa ne scoata mai des la lumina. La fel cum tendinta de a judeca si demola de pe canapea ne prinde pe toti din cand in cand, la fel si indignarea surda ne face de multe ori sa “aproape actionam”. Nebunia porneste inca de la liderii de opinie, oameni care aproape bat politicienii corupti si aproape sustin valorile nationale. Se extinde apoi la micii “influentatori” online care, cu fiecare articol nou, aproape schimba ceva. Evident, urmeaza oamenii simpli, care-si inunda prietenii virtuali si reali cu amenintari de tip “aproape mi-am dat demisia” sau “aproape m-am despartit de Ileana”. Aparent, am devenit cu totii convinsi ca vorbitul si scrisul ne scutesc de impozite morale.

Internetul a dat nastere unei intregi serii de glumite pe tema lucrurilor “aproape facute”. Este vorba despre celebrele meme-uri marcate “Close Enough”. Aici premisa este simpla: cineva incearca sa faca ceva, de la sex la lasagna, insa se multumeste cu un simulacru pe care ajunge sa-l ridice in slavi. Increderea autorului in produsul final este cea care ar trebui sa starneasca umorul. Din pacate, este destul greu sa stabilesti o paralela cu “aproapele” national pentru ca aici totul este pur declarativ. Autorii nici macar nu incearca sa faca ceva. Ei te anunta numai ca “aproape au reusit”. Cu alte cuvinte, gestul conteaza. Doar gestul.


Aproape Boss 2

 (Aproape am facut o editare, dar am preferat sa iau o mazgaleala care plutea gratuit online si sa-i trantesc un titlu)

Daca tot am adus vorba despre lucruri aproape facute, poate va mai amintiti cand aproape am schimbat legislatia liberei asocieri. Cum, nu? Char deloc? Se intampla in 2007 si am reusit sa strang vreo 40 de semnaturi. In limbajul aproape eroilor, as spune ca “am fost pe-aproape”. In realitate, m-am agitat inutil, am planificat gresit si n-am miscat mai nimic. As fi putut insa capitaliza pe seama curajului extraordinar de a pierde o jumatate de zi din viata. Daca aveam Facebook, v-as fi povestit cum era “cat pe ce sa schimb Romania”. Close enough, vorba vine.

In momentul asta, o parte dintre voi se vor intreba pe buna dreptate care-i scopul “aproape articolului” asta? Sa subliniez evidentul? Sa ma pozitionez ca baiatul ala care “aproape spune ceva”? Redundant sau nu, tot ce voiam era sa mai trag un semnal de alarma (si sa scriu in sfarsit, dupa o saptamana, un articol). Un semnal ca, dupa ce cativa oameni ne-au aratat ca se poate, ar fi timpul sa renuntam la filosofia lui ”aproape”.

Cei care aproape isi dau demisia in fiecare an au exemple de antreprenori de succes. Cuplurile care aproape se despart dupa fiecare cearta au sute de alegeri in fata. Oamenii care aproape schimba ceva pe Facebook vad oameni care chiar schimba, in strada. Cu alte cuvinte, de ce sa pierzi nervi si timp cu un vesnic preludiu, daca tot ce poti oferi este o “aproape erectie” ? (n-aveam nevoie de metafora asta, dar mi s-a parut ca aproape suna bine)

Poate a venit in sfarsit timpul sa uitam de prototipul pustiului rebel, cel care a propulsat multi moderatori spre faima si la fel de multi bloggeri spre trafic. Poate e cazul sa intelegem ca lucrurile nu se vor schimba, doar pentru ca noi nu suntem de acord cu ele.

P.S:  Daca aiureala asta aproape coerenta v-a iritat, puteti citi ceva mai interesant aici. Dau o “aproape bere” daca va prindeti unde anume in povestire apare si autorul blogului.

Daca nu e pentru tine…

Posted by on 18 Oct 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

In ultima vreme, n-am mai gasit la oferta nici timp, nici coerenta, asa cam decis sa defulez…

De data asta, ma voi intoarce la unul dintre subiectele mele preferate: sentimentul de unicitate. Nevoia de a crede ca totul iti este destinat si ca totul ti se adreseaza, nevoia de a avea o parere despre tot. E un sentiment care-i insufleteste pe multi comentatori si troli profesionisti. E ghimpele care-i face pe 80% dintre bloggeri sa-si justifice activitatea (si uneori si pe baiatu’ ala care semneaza cu Krossfire). Problema n-ar fi ca genul asta de atitudine exista, ci ca ea continua sa existe dupa o anumita varsta, experienta si dupa ani de “educatie media”.

Am stabilit deja ca majoritatea “liderilor” de opinie nu au exercitiul criticii si al recenziei. De-asta vedem recenzii la telefoane de mii de euro, facute de oameni care nu fac diferenta intre finisaje premium si plastic chinezesc. Recenzii in care ni se explica frumos, cu CAPS LOCK si musai fara virgule, ca o tableta romaneasca este practic identica cu un iPad, iar o Dacie este “mai buna” decat un Hyundai. Nu neaparat pentru ca exista argumente in favoarea afirmatiilor (uneori exista), ci pentru ca autorii poseda la randul lor o tableta romaneasca si o Dacie. Orice provocare a “status quo”-ului si orice sursa de disonanta cognitiva trebuie eliminata…in public, evident.

(Sursa: Saturday Morning Breakfast Cereal)

E simplu: odata ingustata perspectiva la un punct de vedere, orice ai plasa in campul vizual va avea aceeasi culoare. Totusi, problema nu e la oamenii care arunca pareri online. Cumva, odata cu un public (fie si unul modest, de retea sociala), e cumva normal ca egoul sa se umfle putin si sa apara si raportari monovalente. Problema e ca atitudinea asta e mult ”prea naturala” si vizibila la toate paturile sociale. Oameni care beau Grolsch pe Lipscani se plang ca sunt “jigniti” de reclamele Neumarkt. Oameni care vad doua filme pe an, si alea productii independente, scriu mii de pagini despre “starea deplorabila a filmelor de la Hollywood” (dupa ce iti explica ca iMAX-ul, in care n-au calcat niciodata, e o porcarie).

Da, faptul ca nu-ti permiti un Aston Martin si nu ti-l vei permite vreodata e un motiv suficient pentru care parerea ta nu prea conteaza. Poti avea o parere, ar putea fi interesanta si argumentata, dar nu incerca sa o aperi. Nu ai cum. Mai mult, faptul ca o urli din rasputeri s-ar putea sa-i jigneasca pe oamenii care chiar sunt ”in target”. Parerea ta despre manele este interesanta, dar orice argumentare de tip “e o muzica de cacat” presupune ca esti din start in publicul acelei muzici. Serios. Daca nu poti intelege ca doua fenomene pot fi diferite fara a fi opuse (si fara ca fenomenul pe care-l apreciezi tu sa fie superior), poate mai ai de lucrat la capitolul maturitate. Opinia mea e ca majoritatea prezentarilor de moda “haute couture” sunt niste mizerii. Daca as fi directorul unei linii de imbracaminte sau macar un titrat jurnalist de moda, poate ca ar merita sa scriu un articol pe temă. Ar merita sa ma lupt cu altii pentru pozitia mea. Asa, sunt un om care tocmai a agatat o bluza din H&M. Oare conteaza ca nu-mi plac creatiile lui Marc Jacobs?

Bun…si cu ce ne-ar afecta faptul ca oamenii au opinii violente despre subiecte care nu-i privesc si nu-i vor privi vreodata? Conteaza, pentru simplul motiv ca majoritatea emitatorilor e dispusa sa le apere si sa actioneze in baza lor. Cu alte cuvinte, aparam cu inversunare niste judecati de valoare despre produse si servicii care nu ni se adreseaza si-i catalogam pe altii drept ”tampiti” sau ”ignoranti” in baza lor. Comportamentul asta nu se restrange la strada si blog. El se translateaza foarte usor si in munca, unde romanii stiu “cu siguranta” ce ar trebui sa faca niste oameni cu o cu totul alta specializare decat a lor. Nu de alta, au vazut ei la un moment dat un raport scos din context, au auzit ceva pe-afara, au vazut un film pe tema asta. E clar nevoie de o judecata de valoare.

Indiferent daca avem impresia ca toate afisele stradale ni se adreseaza sau ca stim totul despre vacantele de lux, suferim de aceeasi boala. E o boala veche, uneori inevitabila, izvorata din ego si dintr-un un ciudat sentiment de inferioritate (marca est-europeana). Oricum ar fi, am evita multa ura si “trolling”, atat online cat si offline, daca ne-am pune trei intrebari simple: Astia vorbesc cu mine? Daca ar vorbi cu mine, m-ar interesa? Mi-as permite sa-i ascult? Daca la oricare dintre ele raspunsul este nu, poate e timpul pentru un nou hobby. Unul care sa nu implice opinii aruncate in oameni care n-au nici timpul si nici cheful sa le asculte. Cu alte cuvinte: daca nu intelegi…poate nu e pentru tine!

P.S: Pentru ca nu ma pot abtine sa nu las un link dubios, as spune ca daca nu e pentru tine…n-ai tu treaba.

Cultura spoilerului

Posted by on 29 Sep 2013 | Tagged as: Filme & Carti

Astazi vom face o minunata incursiune in lumea automobilelor tunate…

Sau cel putin am fi facut, daca as fi stiut cum sa aproximez americanul “spoiler” in limba romana. Nu de alta, dar articolul este, din pacate, despre “spoilere” de filme, jocuri si carti. In linii mari, frustrarea mea este centrata pe orice fel de spoiler, mai putin pe cel atasat unei masini. In linii si mai mari (in linioaie?), o sa vorbesc despre un efect secundar al abundentei de informatii: incapacitatea de a te lasa surprins.

Revenind la titlu, ar fi usor sa limitez ideea de spoiler la gafele unor cronicari plictisiti si la bloggeri furiosi. Ii stiti: sunt genul care-si incep recenziile cu “ala care moare” si le incheie cu “cel mai mult mi-a placut finalul”. Tocmai pentru ca-i stiti, nu vom vorbi despre ei. Cultura spoilerului are insa implicatii mai subtile, aproape sinistre (muzica grava, va rog). Capcanele sunt peste tot, iar obsesia de a sti mai multe depaseste deseori simpla informare. Incepand cu trailerele care nu de putine ori dezvaluie cele mai bune momente dintr-un film si continuand cu descrierile ”pe scurt”, consumatorul obisnuit stie destul de clar la ce sa se astepte cand apasa ”play” sau deschide o carte.


(O gluma senzationala la care n-am putut renunta. Noroc ca au facut-o altii inainte.)

Pe de-o parte, asta-i avantajul erei digitale: poti evita bombardamentul de porcarii, documentandu-te in prealabil. Pe de alta parte, fiecare pagina si fiecare episod de serial consumate vin insotite de o anticipare dulceaga. Consumi produsul pentru ca iti place, dar gustul nu te mai surprinde cu nimic. Asta-i si motivul pentru care majoritatea filmelor aruncate pe blog au fost vazute in sala de cinema, neprogramat. De ce? Nu am vreo pasiune pentru apa plata la suprapret, dar am ajuns sa am reale surprize numai intr-un mediu nefamiliar, la titluri pe care nu imi ”doream” neaparat sa le vad. Incepe sa-mi fie dor de productiile vizionate la televizor, prinse de la jumatate si inundate cu publicitate. Chiar, cand ati spus ultima data ”am prins un film misto, da’ nu l-am vazut de la inceput?”. Cum e aia sa nu vezi filmul de la inceput? Acum dai ”back” obsesiv, pana prinzi toate subtilitatile injuraturilor americane.

Exagerezi, vor spune cei doi cititori care au trecut peste jocul de cuvinte din imagine. Pana la urma, chiar si cu trailere, spoilere si alte englezisme, nu vei intui niciodata toata actiunea unui film sau a unei carti. Poate, dar cum ramane cu zecile de recomandari de la prieteni. Cu tonele de glumite, meme-uri si mesaje Facebook care se asigura ca, la momentul vizionarii, vom sti aproape totul despre personaje, distributie si modul de abordare. Anul trecut, erau putini oameni care sa nu stie actiunea din Avengers sau sa nu fi vazut momentele cheie, desi putini au facut efortul de a vedea filmul. Desigur, nu vorbim aici de vreun scenariu complex sau greu de anticipat, dar parca n-ar strica o surpriza din cand in cand. Am ajuns sa sarim ca arsi cand ne spune cineva finalul cartii, dar nu ne deranjeaza ca stim parerile altor 15 oameni care au citit-o.

E cunoscut faptul ca toate productiile de masa au o structura narativa relativ previzibila. Exista site-uri dedicate tropilor folositi abuziv de scenaristi si scriitori. Un om cu o inteligenta peste medie va intui destul de repede cine-i baiatul bun, fata cuminte si ajutorul care se sacrifica. Chiar si asa, creierul uman gaseste placere in confirmarea unor banuieli si in micile artificii de pe parcurs. Cu alte cuvinte, desi stie in mare la ce sa se astepte, procesorul nostru e curios de la cadru la cadru. Sa nu-i stricam deci placerea unei lupte pe care ne-o arata integral ”trailerul extins” si nici dezamagirea unei tradari de care se face deja misto pe 9Gag. Sa nu mai vorbim despre traducerile de titluri in limba romana, unde autorii simt mereu nevoia sa rezume actiunea filmului, ignorand sensul initial.

Cu alte cuvinte, fie ca-i vorba de o productie epica sau de o obscuritate independenta, ar merita sa apasam Shut Down, inainte de a abuza de butonul Play. Daca nu merge, e suficient sa deschidem televizorul pe la 9 seara, intr-o zi de lucru. Sigur o sa pice un film d’ala misto…cu bătaie!

P.S: Tin sa repet aici o intamplare relatata si pe Facebook. Dupa ce a cantat sau ce naiba a fost aia, un cersetor din Ratb a emis o fraza epica: “Dumnezeu va ureaza seara buna!”. I-am dat instant 1 RON si am completat: Spune-i lu’ Dumnezeu ca-l pup!

Mediocritatea rebelului de cursa lunga

Posted by on 03 Aug 2013 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Subiectul mediocritatii e abordat mai des decat se repeta piesele lui Connect-R…

Motivul pentru care atat scriitorii, cat si jurnalistii sau bloggerii scriu despre mediocritate este simplu: teama. Teama ca ai putea fi in fiecare moment parte dintr-o masa amorfa al carei unic scop e propria perpetuare. Mai mult, evadarea din mediocritate nu tine de sclipire. E un proces stresant si continuu. Din pacate, scrisul despre mediocritatea altora nu te ridica peste ei. Din fericire, daca nu esti mai destept, nu inseamna ca n-ai dreptate. Macar din cand in cand. Prin urmare, astazi voi scrie un articol “cât de cât” despre niste oameni ”aşa şi aşa”. Un articol despre rebelii de birou şi protestanţii de terasă.

Nu sunt singurul care a remarcat ca, atat in mediul online cat si in cel offline, rebeliunea romaneasca ia o forma ciudata. Un fel de salata de ceapă si fructul pasiunii. Sigur, ar putea fi facuta, dar pentru cine si de ce? Cumva, ideea de rebeliune a ajuns sa se confunde cu sarcasmul subtire si mitocania. Ciudat. De mic am avut impresia ca statutul de ”rebel” implica un refuz clar, o lupta deschisa si un scop asumat. La naiba, pana si DEX-ul imi confirma banuielile. Cred ca de-asta n-am indraznit vreodata sa devin ”rebel” cu acte in regula. Sunt prea comod, sau poate prea fricos. Altii in schimb si-au atarnat fara rusine insigna in piept…si apoi au asortat-o rapid cu un tricou cu Bugs Bunny.

Daca ar fi sa plecam de la evenimente serioase, e suficienta o comparatie intre simulacrul nostru de miscare sociala si ce s-a intamplat la greci, bulgari sau turci. Mii de vaiete pentru o inghesuiala in duba si doi jandarmi suparati. Sute de oameni veniti pe langa protestatari pentru a se putea lauda ca ”au fost acolo” sau pentru a se holba. Stiu, pentru ca tot curiozitatea m-a impins si pe mine in Piaţă. Glume cu Chuck Norris, pensionari debulsolati si politruci politici. Un protest pornit de la o situatie reala si transformat rapid in ”Vrem salarii mari!”. Intre timp, in Egipt, un baietel de 12 ani da lectii de politologie jurnalistilor.

Desigur, n-as vrea sa-mi vars tot naduful pe cativa hipsteri, cand e plina lumea de rebeli cu jumatate de norma. Sa ne uitam numai la zecile de bloggeri razvratiti care injura tinte fara nume pentru fapte care se ”subinteleg”. La jurnalistii care n-au curajul sa doarma in frig trei nopti, dar umplu ziarele cu genul de “anchete” si “reportaje” care i-ar fi lasat restantieri in studentie. Pentru ca, nu-i asa, ”noi macar am avut curajul sa scriem”. Pai nu, nu-i asa. Nu e sex daca v-ati vazut reciproc chilotii.

O categorie aparte de rebeli romani o reprezinta soferii. Oamenii care incalca zilnic norme de circulatie pentru ca ”asa merge treaba”. Genul care circula cu 160 pe autostrada in mod constant. Oamenii care nu dau prioritate intr-o intersectie pentru ca ”toti fac asa”. Aceiasi oameni care isi monteaza camere pe masina si filmeaza ”nesimtitii care le taie calea”. Pai, bai baieti: ori recitati Codul Rutier ca pe Sfanta Biblie si va raportati in mod asumat colegii, ori va faceti propriile reguli si suportati consecintele. Desigur, varianta a doua nu e recomandata, dar inconstienta e si ea o forma de rebeliune. Defularea galagioasa nu e. Desigur, nici cu ceilalti participanti la trafic nu imi e rusine, in frunte cu biciclistii militanti care inca ma amuza teribil

Iata o lectie de rebeliune din filmul indian numit…Rebel.

Lasand productiile bollywoodiene la o parte, care ar fi solutia? Simplu: sa alegem. Ori suntem prea slabi pentru a fi rebeli si ii sustinem de pe margine pe baietii mari, ori o lasam mai moale cu datul din coate. Cat timp nu ne putem asuma consecintele propriilor actiuni, razvratirea nu are sens. Trei randuri pe Facebook tintite catre 200 de prieteni nu fac nimic. Daca vrei sa salvezi o padure, fa 10 plangeri zilnice catre toate autoritatile. Streseaza-i cu telefoane pana iti aud numele in somn. Fa postere, fa zgomot, mergi peste seful de santier si cere-i hartiile in baza legii 544. Foloseste-te de rebelii in devenire si transforma-i intr-o mica armata. Daca n-ai de gand sa faci macar o parte din lucrurile astea, ai macar bunul simt sa nu-ti scrii numele pe statuie.

Si inca ceva: rebelii adevarati au arme. Nu, nu iti trebuie o mitraliera, ci doar o arma cu care sa “tragi”. Uneori tot ce ai este cuvantul, propriul corp sau puterea exemplului. Orice ai alege, aminteste-ti ca vei fi in prima linie.

P.S: Cu multi ani in urma, trupa Mobb Deep a rezumat tot articolul asta intr-o fraza devenita cliseu: “Ain’t no such things as halfway crooks”.

Sa facem ”ceva misto”

Posted by on 07 May 2012 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Intrerupem acest program pentru o scurta pauza…

Publicitara, de data asta. Mai precis, intrerup seria de articole suparate pentru o scurta discutie despre comunicare, publicitate si alte mici chinuri.

Am spus si in alte instante de ce nu plasez mesaje platite pe blog. E simplu: singurii care au ceva de spus despre textele blogului astuia sunt autorul si cititorii lor. Nu vreau sa preiau comunicate, sa mi se impuna un ritm sau sa simt orice fel de constrangere venita de la o terta parte. Totusi, asta nu opreste micutii spammeri din a-mi trimite zeci si sute de oferte pe care “nu le pot refuza”.

Aici urma sa scriu vreo doua paragrafe despre cum nu se face PR sau mai stiu ce alta aberatie. Partea proasta e ca avand un trecut in domeniu si un prezent intr-un domeniu similar, nu-mi permit. Nu de alta, dar stiu ca de multe ori ideile astea nu vin neaparat de la oameni de comunicare, ci de la vreun studentel prea zelos sau manager care tocmai a descoperit e-mailul. Curios e ca nici macar nu ma simt deranjat de invazia de mailuri date la gramada. Cum in trecut am mai preluat gratuit stiri despre initiative care mi-au placut, am decis ca nu e o problema sa refuz politicos cand mi se cer tampenii. Problemele mele cu abordarea asta sunt altele, doua la numar.

Prima ar fi asa numita ”targetare”, sau, in romana, ”abordarea segmentelor de public vizate”. La cine anume vrei sa ajunga anuntul sau produsul tau? De ce am primit acum o luna nu mai putin de 3 mailuri in care cineva ma intreba daca vreau sa promovez o firma care produce lenjerie intima si camasi pentru barbati? Acum inteleg ca sarmul meu nativ ma recomanda drept un candidat ideal, dar ce consumatori consulta blogurile inaintea achizitiei? De ce simte nevoia o astfel de firma sa spameze pe bloguri si pe Facebook? Ti-ai lua o marca de chiloti pentru ca unul care se semneaza “Krossfire” ti i-a recomandat? (daca raspunsul e da, s-ar putea sa am nevoie de un ordin de restrictie)

Pe scurt: o buna parte din firmele care fac primii pasi online n-au nici cea mai vaga idee cine e publicul lor si unde il pot gasi. A doua problema e putin mai spionasa si deriva din publicitatea clasica. E vorba de continut si de actiuni in sine, de ce oferi, de diversitate. Merita sa faci o campanie pentru ca firma ta de asigurari are reduceri de 5%? Chiar crezi ca daca tu, anonimul, comunici ”5% reducere” vei avea clienti buluc, veniti de la firme de prestigiu? Oricat de buna ar fi campania, un atribut complet neinteresant nu merita comunicat. E o regula simpla, a cartilor de marketing cu care sunt hraniti bobocii de la ASE sau Comunicare.

Mai mult, inca nu inteleg cum in 2012 se pot comunica lansari de produse sau servicii, fara o minima interactiune sau un eveniment. Prin eveniment nu inteleg ”cheama niste pierde vara sa-si dea cu parerea”. Prin eveniment inteleg ceva la care lumea chiar sa vrea sa vina, iar cei neinvitati sa vrea sa citeasca despre el. Nu te mira ca nu se entuziasmeaza nimeni pe marginea faptului ca ai dat o bere intr-un club si te-ai filmat facand asta. Pe la finalul anilor 2000 se incetatenise printre clienti si oameni de comunicare expresia ”sa facem ceva misto”, in special pentru ca nimeni nu facea asta. Indemnul ramane valabil: faceti ceva “misto” si promovarea o sa vina fara investitii masive.

Un exemplu pozitiv si niste reclama gratuita: oamenii de la Grolsch. Nu le consum produsele, pentru ca nu ma omor cu alcoolul in general. Totusi, nu pot sa nu le apreciez ultima initiativa, Experience Hotel. Obiectivul ei este studierea relatiei dintre creativitate si constrangerile spatio-temporale. O mana de oameni va fi inchisa timp de 4 zile intr-un spatiu care le va da bioritmul peste cap. Fara repere temporale, fara interactiuni clasice, cu ceva psihologi implicati. Am remarcat ca printre “alesi” se numara si cativa cunoscuti, inclusiv Vlad Ursulean.  Cum nu vreau sa insist, pentru ca nu-i asta scopul, puteti citi mai mult la sursa de unde am preluat si eu informatia.

De ce am amintit initiativa? Pentru ca e o chestie care mi-a captat atentia fara sa fie nevoie sa ma spameze cineva cu comunicate si rugaminti. Imi place brandul? Habar n-am. Imi place ce au facut? Da. Daca ”experienta” e dusa pana la capat corect, se va scrie si discuta despre ea fara ”imbolduri”. Sunt convins ca vor exista si ceva mesaje platite, dar initiativa are suficient potential sa le depaseasca (dovada, mentiunea de fata). Desigur, firma mentionata nu e singura care se manifesta asa, insa a fost ultimul eveniment care mi-a atras atentia prin natura lui, nu prin promovare.

Din multe puncte de vedere, sunt convins ca ”bloggingul” clasic a murit.  Se vede din interesul publicului si din faptul ca nimeni nu mai considera posesorii de blog ”ceva deosebit”. Sunt un public ca orice altul, unul mai vocal si mai vizibil, dar un simplu public. Cum atragi atentia unui public real, unul care nu mai pune botul la 5% reducere? Cum il faci sa se uite la tine, din zeci de alte branduri? Pai faceti frate ”ceva misto”!

P.S: Daca echipa de PR a firmei mentionate citeste articolul asta, as dori ca lingourile de aur sa fie impachetate individual. Nu e nevoie de transport, vin eu sa le iau in pauza de pranz!

Next»