Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager de nivel înalt, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Bine, poți și unii o și fac, dar sunt situații în care nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Prin urmare, comanzi alături de colegi, investitori sau parteneri o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției (care în mod sigur va continua). Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Săraci și Cinici

Posted by on 05 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Scopul nu e să te îmbogățești din politică, ci să o folosești pentru a-ți satisface alte nevoi. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). De altfel, din lipsa resurselor rezultă și o lipsă acută de modele: un primar care nu a părăsit niciodată România poate oare să înțeleagă de ce e nevoie de colectare selectivă și în comuna lui? Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism, inclusiv spre ăla internațional, sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…

Ziua, ca oamenii

Posted by on 24 Mar 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Scriam în timpul protestelor că durerea conducerii a fost că mai toată lumea a observat că împăratul nu poartă haine. Cu alte cuvinte, ne-am prins că regele-i gol și vrem să-i facem și raport pentru expunere indecentă.

În momentul ăsta, indiferent spre ce coș de gunoi se îndreaptă România, o bună parte a populației nu se mai poate preface. Asta nu înseamnă că lucrurile vor degenera, ci doar că, atunci când dai unui moș senil portofoliul de ministru sau unei țoape cuvântul la ONU, cineva te va arăta cu degetul. Asta dacă nu va protesta sau nu va pleca pur și simplu din regat, lăsând bufonii să se înfrupte nestingheriți din visterie.

Și nu, nu sunt numai foștii protestatari din piața Victoriei. Sunt și angajații Ministerului Turismului și Sportului. Și polițiștii. Și psihologii (exact, psihologii). Practic, cam toată lumea care a realizat că lucrurile nu sunt în regulă în instituțiile în care lucrează a ieșit să-și spună oful. Și asta nu e numai o consecință a vigilenței. Aici mai intervine ceva ce mulți dintre cei obișnuiți cu vechea ordine nu pot să înțeleagă: ierarhiile clasice se prăbușesc.

Să analizăm însă aceste ierarhii pentru a înțelege de ce oamenii crescuți de Iliescu, această supernovă a nesimțirii, se miră că s-a spart balonul, după 20 de ani de domnie.

Cum mergeau lucrurile

Costel, ușor alcoolic, ușor bătăuș și combinator cât cuprinde (dar altfel băiet fain) se înscrie în partid. Aici, flerul lui de băiat valabil îl face repede să intuiască cine e șefu’ la bani. După câțiva ani de mici favoruri („Haide boss, că ți-l rezolv eu pe-ăla cu parcarea!”, “Da șofer nu vreți, dom’ președinte?”), Costel ajunge și el “ceva” în consiliul de administrație al filialei. Mai târziu, după ce șefu’ se prinde că ăsta micu’ fură de la toți, dar nu și de la el, îl pune pe băiatul nostru pe liste la alegerile locale.

În timpul ăsta, Costel este ajutat să-și dezvolte un start-up prosper, adică să-și pună chioșcurile cu țigări fix în parc, lângă locul de joacă. În schimb, el mai rezolvă pe unul, pe altul, mai aduce lumea la vot și mai strânge un leu pentru partid. Pentru că sistemul din care face parte este încă feudal, lucrurile nu se vor schimba după alegeri. Diferența e că afacerile vor fi mai mari, sumele mai grase și cota de tribut ceva mai mare.

După o facultate făcută la mare distanță, câteva lecții de dicție, șase costume și trei ceasuri fără beculețe, Costeluș cel Bătăuș devine Domnul Senator Costin sau, mai grav Domn Ministru. Acum “șefu’” e altul, pentru că cel vechi a fost prins cu mita, turnat chiar de Costel. Domnul Senator apare la TV, dă declarații războinice și uneori se mai pozează cu amante la cafea, să nu-i scadă brandul. Mai mult, de când are și doctorat în economie agroalimentară, maestrul ne dă și lecții despre interpretarea Codului Penal.

Cine lipsește din tot peisajul ăsta? Aceeași oameni care lipsesc și din peisajul băieților de cartier: fraierii. Ăia care “marcă banu’ gros’” și care nu toarnă niciodată, că altfel îi umflă băieții. Fraierii care timp de două decenii au acceptat jaful sau au fost forțați să tacă și să plătească (că și minerii erau băeți valabili, nu-i așa domnu’ Iliescu?).

Mai grav este că Domnul Senator Costin chiar începuse să creadă în propria superioritate și în propria capacitate intelectuală. Tăcerea celorlalți îi confirma în mod direct bănuielile. Și ca domnul senator erau și doamna rector, domnul chestor, domnul șef de filială. Toți analfabeți funcțional și toți experți într-un sistem în care, vorba “fostului mare magnat” Sorin Ovidiu Vântu, existau numai șmecheri și fraieri.

Cum merg lucrurile acum

Exact la fel. România încă nu a înțeles încă de ce există țări bogate și țări sărace. Nu, nu e din vina lui Soroș. E economie simplă, iar corupția (alături de religie și geografie) sunt principalii factori care o sabotează. Exceptând ciudatul an trecut, în care s-a întrezărit o urmă de speranță, politicienii noi par a fi construiți după șablonul celor vechi. Mici Costei dornici de afirmare, cartieriști tupeiști și fufulițe de salon, cu toții pregătiți să se posteze în fața camerelor și să ne spună că “economia duduie”.

Există totuși două mici diferențe. Una ar fi Justiția, cu un DNA care nu se știe după ce reguli lucrează, dar lucrează și asta e deranjant pentru mulți. A doua ar fi că „sclavii” pe care Costel se pregătea să-i jupoaie cu biruri nu prea mai au chef de el. Sigur, vor munci, pentru că așa sunt fraierii, corecți. Doar că, în timp ce fac asta, vor avea grijă în fiecare zi să-i arate că e mic, prost și limitat. Online, offline și pe toate canalele pe care se poate face asta.

Asta e bucuria iobagului modern: să arate boierului că e un parvenit slinos, ajuns la putere din pură întâmplare. Și chiar dacă va ajunge la banii pe care-i visa din fragedă pușcărie, Costel se va simți nasol. Pentru că nu-i va mai da nimeni ocazia să se simtă puternic și inteligent, să fie domn Senator. Va fi Ciordache, Livache, Ghimpeanu, Olguța Prostuța sau Tâmpiceanu. Oricâte diplome false și-ar pune pe birou și oricâte eșarfe de mii de euro și-ar atârna la gât, Costel va fi tot Costeluș Cățeluș în ochii publicului. Și asta doare.

Doare să știi că oricât ai fura și oricât ți-ai acoperi urmele, clasa ta reală va fi vizibilă la orice pas. Oricât de înalt ar fi gipanul, vei mirosi a cartier mărginaș și a comună fără canalizare. Asta doare așa cum îi dureau și pe vechii moșieri etichetele atârnate de noua burghezie, o oglindă a propriei micimi. Doare să nu știi când se va decide cineva (un viitor Costel, poate) să te arunce în gura lupoaicei DNA pentru a satisface aceiași “sclavi”.

Înainte era simplu: vechea putere era schimbată de următoarea, prin vot analfabet sau incorect, dar în principal prin prostia celor ce tăceau. În final primeai aceiași oameni, dar în alte culori.  Aceiași oameni care dădeau vina pe vechii oameni pentru greșelile tuturor. Acum apare posibilitatea ca imaginea publică, organismele internaționale și poate chiar faptele de corupție să te înfunde definitiv. E greu să să fii Dan Iosif în 2017.

Cum ar putea merge lucrurile

E clar că tendința fostei nomenclaturi și a noului proletariat este revenirea la vechea stare de fapt. Fără DNA, fără UE, fără stat de drept și, mai ales, fără mijloace de exprimare, contestare și organizare în masă. Iobagii să tacă, boierii să petreacă. Dacă au ajuns sus, sigur sunt băieți deștepți, nu? Mai puțin Soroș, el e rău, pentru că nu e român.

După exemplul Turciei și al Ungariei, e greu de spus dacă lucrul ăsta este sau nu posibil. Să nu uităm că una din țările ăstea e condusă de un adolescent psihopat și că e greu de spus clar care dintre ele. În România, Costeii actualei puteri ies în chiloți să protesteze, emit teorii demente despre viață sau pretind nonșalant că nu există corupți.

Tot în România însă, principala noastră protecție nu e nici NATO, nici UE, ci tocmai faptul că suntem români. Nu daci liberi, nu romani temerari, ci români. Oameni cărora capra vecinului li se pare nasoală, chiar și atunci când ea nu există. Aici, în orice partid de rechini, mirosul de sânge se simte repede. E greu pentru șefu’ să mențină puterea, când are zeci de Costei care vor să râdă printre dinți la tv.

Pe de altă parte, lucrurile ar putea merge și altfel, deși ne-ar mai trebui vreo 10 ani de educație democratică pentru asta. Sunt 10 ani pe care actualul context internațional nu vrea să ni-i dea. Lucrurile ar putea merge în direcția în care politicienii, burneii, dragnii și condrii nu ar mai trebui descoperiți de instituții suprasolicitate, jurnaliști rătăciți sau prin dosare servite. Asta ar fi direcția în care fiecare dintre noi s-ar autosesiza la toate micile mârlănii pentru care găsim timp să scriem pe Facebook, dar pentru care nu avem 10 minute de-o reclamație.

Ca lucrurile să se miște în direcția asta ar trebui totuși să continuăm. Să continuăm să fim incomozi. E o situație ingrată, dar istoria ne-a demonstrat că bolile economice și paraziții sociali nu dispar dacă îi ignori.

P.S: Un bun început ar putea fi tocmai încurajarea micilor lupte, cele pe care le consideram tragice în adolescență și stupide la maturitate.

Crede și nu te certa

Posted by on 25 Feb 2017 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Jocul de cuvinte din titlu, trist ca o vacanță pe litoral, are totuși o lipsă în comun cu articolul: cercetarea.

Cu ceva ani în urmă, când prietenii masteranzi începuseră să fugă pe la universități de-afară, aveam dubii legate de dorința lor de a face “cercetare”. Dacă pentru unii domeniul de studiu făcea inevitabilă plecarea, pentru alții alegerea unor universități nu foarte cunoscute și a unor teme de studiu atipice părea o metodă de a evita scufundarea în realitate. În ambele cazuri, mediul academic local nu le oferea nicio alternativă viabilă financiar sau social. În România, cercetarea era și este în continuare un cuvânt din prea multe silabe.

Poate ăsta e și motivul pentru care românii nu vor apărea prea curând în seria Civilisation. Glumesc, motivul real este irelevanța. Totuși, e greu să construiești o civilizație numai din iluzii și importuri. Cercetarea e vitală pentru supraviețuirea geopolitică. Altfel, te-ai putea trezi că ajungi pe ultimele locuri pe tabela de scor, un loc pe care ne încăpățânăm să îl dominăm. Lipsa cercetării nu e un simplu bonus la pachetul curent de handicapuri educaționale. Lipsa cercetării e o boală, e semnul unei civilizații blocate în timp.

Despre cercetarea academică și imposibilitatea de a o transfera în economie ne vorbește competent un fost ministru al educației, în a doua parte a interviului ăstuia. Concluzia lui? Cercetarea românească, câtă a rămas, nu se susține din mai multe motive. Primul motiv, doar implicat în articol, ar fi că statul este ineficient în a gestiona resursele academice (surpriză). Al doilea este mai dureros și se referă la calitatea efectivă a cercetării. Coordonată de somități ale altor secole sau de puștani debusolați, cercetarea românească nu are nicio aplicabilitate practică. Este un produs pur teoretic și narcisist, o mângâiere a egoului inițiatorilor. Cu alte cuvinte, cercetarea românească nu vinde.

Studii pe medicamente inexistente sau pe remedii pe care piața farmaceutică nu le poate folosi. Invenții de materiale miraculoase care se folosesc deja de ani de zile pe piețele de-afară. Studii despre procedeele narative ale lui Sadoveanu. Dacă oricare dintre tematicile ăstea (pur fictive) ar fi fost promițătoare și puse în practică de oameni lucizi și pasionați, s-ar fi găsit companii din afara țării care să le cumpere, eventual la pachet cu cei care le-au creat. În lipsă de așa ceva, ne rămân aroganța și jurnalele obscure.

Să nu credeți că nu există exemple pozitive, ascunse printre ciudățeniile sponsorizate de stat și inovațiile cerute de nimeni. Dacă aruncăm o privire pe pagina de cercetare a ASE-ului din București, vom găsi o groază de teme generice și greu de deslușit, precum și o chestie numită “Dance Your Way to Other Cultures” (sponsorizată totuși prin Erasmus). Printre puținele titluri de pe pagină găsim totuși și studii aplicate de companii private precum Rompetrol sau alții. Exemple de cercetări utilizabile se pot găsi cu ușurință la orice facultate, mai ales dacă scormonim printre studiile finanțate cu fonduri europene sau cele finanțate de corporații. Altfel, majoritatea facultăților își umplu paginile cu poliloghii incoerente despre progresul mondial și despre “conceptul de cercetare”.

De ce? Pentru că universitățile trebuie să-și justifice legal existența, motiv pentru care au nevoie de studii publicate. Și le publică… într-un regim similar autorilor de după gratii. Le publică unde vor și în ce condiții vor, pentru că nu există un sistem al jurnalelor oficiale sau un sistem de notare și recenzie “colegială”. Sigur, sistemul jurnalelor academice și cel de “peer review” sunt susceptibile la abuzuri și au fost întotdeauna, dar măcar plecăm de la premisa că există un mediu academic. Putem avea certitudinea că metodologia de cercetare (știți voi, aia la care nu eram atenți în anul II) va fi verificată de cineva, chiar dacă autorul studiului a trișat în alte puncte (eșantion, premise).

Dar în țară, cine să-ți verifice aberațiile? O gașcă de doctoranzi al căror singur merit este incapacitatea de a cita corect sursele pe care cel mai probabil le-au plagiat? Sau poate vă gândiți că am putea apela la profesioniști reali? Cei care au plecat de multă vreme din țară sau din mediul bugetar sunt atrași de salariile de-aici în aceeași măsură în care sunt atrași de o tigaie cu reducere.

(Sursa: SMBC)

Cercetarea nu se face de dragul “frumosului” și a cercetării. Ea nu este un exercițiu de imaginație, ci un proces științific. Un studiu calitativ nu poate exista fără transpirație cantitativă, fără o premisă inteligentă și fără colaboratori și coordonatori pe măsură. Mai bine sau mai prost, autorul studiului va fi plătit. Prin urmare, dacă are alte aspirații, există oricând MBA-urile, cursurile de perfecționare și alte locuri în care își poate investi timpul și banii. Cercetarea este un proces în care investești acum (uneori foarte mult) pentru rezultate pe termen lung.

Nu în ultimul rând, cercetarea răspunde unei nevoi reale, chiar dacă rezultatele nu se văd instant. Că sunt studii de gen aplicate la populația rurală (necesare în România, deși nu sunt prioritare) sau testări de noi tehnici de producție a vaccinurilor, în momentul în care “pasionatul” se apucă de ceva, scopul lui nu ar trebui să fie diploma aia nenorocită. Pe aia o poate plagia chiar și un fost premier. Până la urmă, vorbim despre a da ceva inapoi domeniului de care te-ai îndrăgostit și, dacă se poate, a câștiga și niște bani peste minimul necesar. Ultimul obiectiv nu este nici imediat, nici foarte sigur, dar este posibil într-un sistem sănătos.

Mai nou, necesitatea doctoratului pentru profesorii universitari i-a făcut pe mulți candidați la posturi, îndrăgostiți mai degrabă de predat, decât de profesie, să facă un efort suplimentar de cercetare. Un efort pe care unii nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. Pe lângă asta, impunerea cercetării ca o condiție pentru existență, nu pentru excelență, a îndepărtat și mulți profesioniști care încercau “pro bono” să ridice nivelul învățământului superior.

Dar stai! vor zice cei doi oameni care au ajuns până la paragraful ăsta. Cercetare nu este numai cercetarea doctorală, plătită cu sume mici și necentrată mereu pe rezultate. Există și cercetare post-doctorală, făcută cu succes în institute ca… păăăi… Exact! În afara de Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară de la Măgurele, mai știți de vreun alt institut în care oamenii din țară chiar să vrea să lucreze?

Cele cu rezultate au fost fie privatizate și aruncate în derizoriu (ICA), fie direct desființate, pentru că în ochii guvernanților era mai valoros terenul de sub ele. Cele care au rezistat totuși o vreme, păstrându-și resursele umane, au fost ulterior unite cu alte institute sau hăituite până la dezorganizare. Asta s-a întâmplat și cu atât de necesarul Institut Cantacuzino. Serios acum, uitați-vă la lista asta și spuneți-mi câte institute vă sunt măcar vag familiare. În 2010, numai vreo 5 dintre ele zgâriau cu greu granița utilității în topurile internaționale.

Putem până la urmă vorbi și despre persoane fizice. În afară de Vintilă Mihăilescu, Daniel David și, până acum vreo 12 ani, Septimiu Chelcea, mai știți vreun coordonator de cercetări cu impact în domeniul sociologiei și psihologiei? Nu că nu ar exista (aș putea recomanda și foști profesori), dar cum studiile lor sunt fie contractate de privați care își rezervă rezultatele, fie subfinanțate, lucrurile rămân la nivel “academic” (nivel despre care am discutat mai sus). Companiile de publicitate, de marketing și multinaționalele mai apelează uneori la oamenii din branșa asta, la fel cum apelează și la centre de cercetare private. Le știți: sunt alimentate de statisticienii care publică sondaje pe bandă rulantă (și nu doar la alegeri) și de cei care fac sute de focus grupuri lunar. Din păcate, pentru ei cercetarea înseamnă “justificarea alegerilor clientului” și mai puțin urmărirea unor scopuri clare. Asta dacă nu considerați tartinabilitatea pateului un studiu de viitor.

(Cred că și pagina asta de Wikipedia e scrisă tot de “cercetători”)

Cercetarea post-doctorală și post-universitară în general mai au o problemă: mai toți oamenii care o practică au deja doctorat și vin din mediul academic. Prin urmare, plaja de doritori e cam aceeași, iar rezultatele sunt de multe ori pe măsură. Râdem înfundat de celebrii “cercetători britanici”, majoritatea puștani cu doctorate dubioase care-și vând rezultatele unor reviste de scandal. În regulă, situația e puțin penibilă și face parte din “industria educațională” a Vestului. Totuși, pentru a avea cercetări “slabe”, trebuie să ai și multă cercetare de calitate pe lângă. Altfel, ajungi să publici mizerii precum legătura dintre vaccinuri și autism și, până se prinde comunitatea medicală că ești un dobitoc (adică rezultatele tale sunt imposibil de reprodus, iar tu ai fost plătit să le publici ca atare), răul devine ireversibil. Râdem și de câștigătorii premiilor igNobel, dar uităm că ei sunt acolo pentru a demonstra futilitatea altor cercetări. Dacă stăm să ne gândim puțin, România chiar nu poate face mișto de nimeni, când vine vorba despre cercetare.

Deci, dacă nu vrei să te confrunți cu instituția doctoratului, decredibilizată de politicieni și de impostori, și dacă nu ai niciun institut care te poate ajuta, cum ți-ai putea onora pasiunea? Păi, pe lângă accesibila, dar din ce în ce mai dificila, soluție a plecării din țară, ai putea încerca să aplici pentru un grant sau pentru o finanțare similară. Alternativ, ai putea încerca să cauți finanțare inclusiv pe o platformă de crowdfunding specializată. Dacă studiile tale au fost publicate și în alte jurnale, fie ele și “libere” (open journals), ai mai puține șanse să te scufunzi în gloată.

Cumva, resurse s-ar putea găsi, cât timp rezultatul final ar merita într-adevăr publicat și, de ce nu, cumpărat. Dacă ți-ai putea vinde patentul unei corporații lacome cu piața, dar generoase cu cercetătorii, pasiunea ta ar fi validată. Pentru asta însă, trebuie ca pasiunea aia chiar să existe. Și dacă lucrurile ar merge pentru tine, poate ar merge și pentru alții. Într-un final, am fi cu toții ușurați să putem ieși în sfârșit din epoca bronzului, în acest lung joc de Civilization. Un joc bizar, în care România e singura națiune fără drumuri, dar cu șase universități de arcași.

P.S: Tocmai ce am prins știrea asta, cu Ministerul Cercetării care vrea să ofere niște granturi minuscule olimpicilor. În schimbul lor, ultimii ar trebui să rămână în țară pentru o vreme și să facă cercetare. Nu e chiar rău. Dacă pe lângă sumele derizorii, băieții ar oferi niște institute cu laboratoare decente, niște coordonatori din afară, alături de cazare gratuită și de bonusuri pentru rezultate, aproape că am avea un început.

Next»