Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Ziua, ca oamenii

Posted by on 24 Mar 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Scriam în timpul protestelor că durerea conducerii a fost că mai toată lumea a observat că împăratul nu poartă haine. Cu alte cuvinte, ne-am prins că regele-i gol și vrem să-i facem și raport pentru expunere indecentă.

În momentul ăsta, indiferent spre ce coș de gunoi se îndreaptă România, o bună parte a populației nu se mai poate preface. Asta nu înseamnă că lucrurile vor degenera, ci doar că, atunci când dai unui moș senil portofoliul de ministru sau unei țoape cuvântul la ONU, cineva te va arăta cu degetul. Asta dacă nu va protesta sau nu va pleca pur și simplu din regat, lăsând bufonii să se înfrupte nestingheriți din visterie.

Și nu, nu sunt numai foștii protestatari din piața Victoriei. Sunt și angajații Ministerului Turismului și Sportului. Și polițiștii. Și psihologii (exact, psihologii). Practic, cam toată lumea care a realizat că lucrurile nu sunt în regulă în instituțiile în care lucrează a ieșit să-și spună oful. Și asta nu e numai o consecință a vigilenței. Aici mai intervine ceva ce mulți dintre cei obișnuiți cu vechea ordine nu pot să înțeleagă: ierarhiile clasice se prăbușesc.

Să analizăm însă aceste ierarhii pentru a înțelege de ce oamenii crescuți de Iliescu, această supernovă a nesimțirii, se miră că s-a spart balonul, după 20 de ani de domnie.

Cum mergeau lucrurile

Costel, ușor alcoolic, ușor bătăuș și combinator cât cuprinde (dar altfel băiet fain) se înscrie în partid. Aici, flerul lui de băiat valabil îl face repede să intuiască cine e șefu’ la bani. După câțiva ani de mici favoruri („Haide boss, că ți-l rezolv eu pe-ăla cu parcarea!”, “Da șofer nu vreți, dom’ președinte?”), Costel ajunge și el “ceva” în consiliul de administrație al filialei. Mai târziu, după ce șefu’ se prinde că ăsta micu’ fură de la toți, dar nu și de la el, îl pune pe băiatul nostru pe liste la alegerile locale.

În timpul ăsta, Costel este ajutat să-și dezvolte un start-up prosper, adică să-și pună chioșcurile cu țigări fix în parc, lângă locul de joacă. În schimb, el mai rezolvă pe unul, pe altul, mai aduce lumea la vot și mai strânge un leu pentru partid. Pentru că sistemul din care face parte este încă feudal, lucrurile nu se vor schimba după alegeri. Diferența e că afacerile vor fi mai mari, sumele mai grase și cota de tribut ceva mai mare.

După o facultate făcută la mare distanță, câteva lecții de dicție, șase costume și trei ceasuri fără beculețe, Costeluș cel Bătăuș devine Domnul Senator Costin sau, mai grav Domn Ministru. Acum “șefu’” e altul, pentru că cel vechi a fost prins cu mita, turnat chiar de Costel. Domnul Senator apare la TV, dă declarații războinice și uneori se mai pozează cu amante la cafea, să nu-i scadă brandul. Mai mult, de când are și doctorat în economie agroalimentară, maestrul ne dă și lecții despre interpretarea Codului Penal.

Cine lipsește din tot peisajul ăsta? Aceeași oameni care lipsesc și din peisajul băieților de cartier: fraierii. Ăia care “marcă banu’ gros’” și care nu toarnă niciodată, că altfel îi umflă băieții. Fraierii care timp de două decenii au acceptat jaful sau au fost forțați să tacă și să plătească (că și minerii erau băeți valabili, nu-i așa domnu’ Iliescu?).

Mai grav este că Domnul Senator Costin chiar începuse să creadă în propria superioritate și în propria capacitate intelectuală. Tăcerea celorlalți îi confirma în mod direct bănuielile. Și ca domnul senator erau și doamna rector, domnul chestor, domnul șef de filială. Toți analfabeți funcțional și toți experți într-un sistem în care, vorba “fostului mare magnat” Sorin Ovidiu Vântu, existau numai șmecheri și fraieri.

Cum merg lucrurile acum

Exact la fel. România încă nu a înțeles încă de ce există țări bogate și țări sărace. Nu, nu e din vina lui Soroș. E economie simplă, iar corupția (alături de religie și geografie) sunt principalii factori care o sabotează. Exceptând ciudatul an trecut, în care s-a întrezărit o urmă de speranță, politicienii noi par a fi construiți după șablonul celor vechi. Mici Costei dornici de afirmare, cartieriști tupeiști și fufulițe de salon, cu toții pregătiți să se posteze în fața camerelor și să ne spună că “economia duduie”.

Există totuși două mici diferențe. Una ar fi Justiția, cu un DNA care nu se știe după ce reguli lucrează, dar lucrează și asta e deranjant pentru mulți. A doua ar fi că „sclavii” pe care Costel se pregătea să-i jupoaie cu biruri nu prea mai au chef de el. Sigur, vor munci, pentru că așa sunt fraierii, corecți. Doar că, în timp ce fac asta, vor avea grijă în fiecare zi să-i arate că e mic, prost și limitat. Online, offline și pe toate canalele pe care se poate face asta.

Asta e bucuria iobagului modern: să arate boierului că e un parvenit slinos, ajuns la putere din pură întâmplare. Și chiar dacă va ajunge la banii pe care-i visa din fragedă pușcărie, Costel se va simți nasol. Pentru că nu-i va mai da nimeni ocazia să se simtă puternic și inteligent, să fie domn Senator. Va fi Ciordache, Livache, Ghimpeanu, Olguța Prostuța sau Tâmpiceanu. Oricâte diplome false și-ar pune pe birou și oricâte eșarfe de mii de euro și-ar atârna la gât, Costel va fi tot Costeluș Cățeluș în ochii publicului. Și asta doare.

Doare să știi că oricât ai fura și oricât ți-ai acoperi urmele, clasa ta reală va fi vizibilă la orice pas. Oricât de înalt ar fi gipanul, vei mirosi a cartier mărginaș și a comună fără canalizare. Asta doare așa cum îi dureau și pe vechii moșieri etichetele atârnate de noua burghezie, o oglindă a propriei micimi. Doare să nu știi când se va decide cineva (un viitor Costel, poate) să te arunce în gura lupoaicei DNA pentru a satisface aceiași “sclavi”.

Înainte era simplu: vechea putere era schimbată de următoarea, prin vot analfabet sau incorect, dar în principal prin prostia celor ce tăceau. În final primeai aceiași oameni, dar în alte culori.  Aceiași oameni care dădeau vina pe vechii oameni pentru greșelile tuturor. Acum apare posibilitatea ca imaginea publică, organismele internaționale și poate chiar faptele de corupție să te înfunde definitiv. E greu să să fii Dan Iosif în 2017.

Cum ar putea merge lucrurile

E clar că tendința fostei nomenclaturi și a noului proletariat este revenirea la vechea stare de fapt. Fără DNA, fără UE, fără stat de drept și, mai ales, fără mijloace de exprimare, contestare și organizare în masă. Iobagii să tacă, boierii să petreacă. Dacă au ajuns sus, sigur sunt băieți deștepți, nu? Mai puțin Soroș, el e rău, pentru că nu e român.

După exemplul Turciei și al Ungariei, e greu de spus dacă lucrul ăsta este sau nu posibil. Să nu uităm că una din țările ăstea e condusă de un adolescent psihopat și că e greu de spus clar care dintre ele. În România, Costeii actualei puteri ies în chiloți să protesteze, emit teorii demente despre viață sau pretind nonșalant că nu există corupți.

Tot în România însă, principala noastră protecție nu e nici NATO, nici UE, ci tocmai faptul că suntem români. Nu daci liberi, nu romani temerari, ci români. Oameni cărora capra vecinului li se pare nasoală, chiar și atunci când ea nu există. Aici, în orice partid de rechini, mirosul de sânge se simte repede. E greu pentru șefu’ să mențină puterea, când are zeci de Costei care vor să râdă printre dinți la tv.

Pe de altă parte, lucrurile ar putea merge și altfel, deși ne-ar mai trebui vreo 10 ani de educație democratică pentru asta. Sunt 10 ani pe care actualul context internațional nu vrea să ni-i dea. Lucrurile ar putea merge în direcția în care politicienii, burneii, dragnii și condrii nu ar mai trebui descoperiți de instituții suprasolicitate, jurnaliști rătăciți sau prin dosare servite. Asta ar fi direcția în care fiecare dintre noi s-ar autosesiza la toate micile mârlănii pentru care găsim timp să scriem pe Facebook, dar pentru care nu avem 10 minute de-o reclamație.

Ca lucrurile să se miște în direcția asta ar trebui totuși să continuăm. Să continuăm să fim incomozi. E o situație ingrată, dar istoria ne-a demonstrat că bolile economice și paraziții sociali nu dispar dacă îi ignori.

P.S: Un bun început ar putea fi tocmai încurajarea micilor lupte, cele pe care le consideram tragice în adolescență și stupide la maturitate.

Crede și nu te certa

Posted by on 25 Feb 2017 | Tagged as: Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic

Jocul de cuvinte din titlu, trist ca o vacanță pe litoral, are totuși o lipsă în comun cu articolul: cercetarea.

Cu ceva ani în urmă, când prietenii masteranzi începuseră să fugă pe la universități de-afară, aveam dubii legate de dorința lor de a face “cercetare”. Dacă pentru unii domeniul de studiu făcea inevitabilă plecarea, pentru alții alegerea unor universități nu foarte cunoscute și a unor teme de studiu atipice părea o metodă de a evita scufundarea în realitate. În ambele cazuri, mediul academic local nu le oferea nicio alternativă viabilă financiar sau social. În România, cercetarea era și este în continuare un cuvânt din prea multe silabe.

Poate ăsta e și motivul pentru care românii nu vor apărea prea curând în seria Civilisation. Glumesc, motivul real este irelevanța. Totuși, e greu să construiești o civilizație numai din iluzii și importuri. Cercetarea e vitală pentru supraviețuirea geopolitică. Altfel, te-ai putea trezi că ajungi pe ultimele locuri pe tabela de scor, un loc pe care ne încăpățânăm să îl dominăm. Lipsa cercetării nu e un simplu bonus la pachetul curent de handicapuri educaționale. Lipsa cercetării e o boală, e semnul unei civilizații blocate în timp.

Despre cercetarea academică și imposibilitatea de a o transfera în economie ne vorbește competent un fost ministru al educației, în a doua parte a interviului ăstuia. Concluzia lui? Cercetarea românească, câtă a rămas, nu se susține din mai multe motive. Primul motiv, doar implicat în articol, ar fi că statul este ineficient în a gestiona resursele academice (surpriză). Al doilea este mai dureros și se referă la calitatea efectivă a cercetării. Coordonată de somități ale altor secole sau de puștani debusolați, cercetarea românească nu are nicio aplicabilitate practică. Este un produs pur teoretic și narcisist, o mângâiere a egoului inițiatorilor. Cu alte cuvinte, cercetarea românească nu vinde.

Studii pe medicamente inexistente sau pe remedii pe care piața farmaceutică nu le poate folosi. Invenții de materiale miraculoase care se folosesc deja de ani de zile pe piețele de-afară. Studii despre procedeele narative ale lui Sadoveanu. Dacă oricare dintre tematicile ăstea (pur fictive) ar fi fost promițătoare și puse în practică de oameni lucizi și pasionați, s-ar fi găsit companii din afara țării care să le cumpere, eventual la pachet cu cei care le-au creat. În lipsă de așa ceva, ne rămân aroganța și jurnalele obscure.

Să nu credeți că nu există exemple pozitive, ascunse printre ciudățeniile sponsorizate de stat și inovațiile cerute de nimeni. Dacă aruncăm o privire pe pagina de cercetare a ASE-ului din București, vom găsi o groază de teme generice și greu de deslușit, precum și o chestie numită “Dance Your Way to Other Cultures” (sponsorizată totuși prin Erasmus). Printre puținele titluri de pe pagină găsim totuși și studii aplicate de companii private precum Rompetrol sau alții. Exemple de cercetări utilizabile se pot găsi cu ușurință la orice facultate, mai ales dacă scormonim printre studiile finanțate cu fonduri europene sau cele finanțate de corporații. Altfel, majoritatea facultăților își umplu paginile cu poliloghii incoerente despre progresul mondial și despre “conceptul de cercetare”.

De ce? Pentru că universitățile trebuie să-și justifice legal existența, motiv pentru care au nevoie de studii publicate. Și le publică… într-un regim similar autorilor de după gratii. Le publică unde vor și în ce condiții vor, pentru că nu există un sistem al jurnalelor oficiale sau un sistem de notare și recenzie “colegială”. Sigur, sistemul jurnalelor academice și cel de “peer review” sunt susceptibile la abuzuri și au fost întotdeauna, dar măcar plecăm de la premisa că există un mediu academic. Putem avea certitudinea că metodologia de cercetare (știți voi, aia la care nu eram atenți în anul II) va fi verificată de cineva, chiar dacă autorul studiului a trișat în alte puncte (eșantion, premise).

Dar în țară, cine să-ți verifice aberațiile? O gașcă de doctoranzi al căror singur merit este incapacitatea de a cita corect sursele pe care cel mai probabil le-au plagiat? Sau poate vă gândiți că am putea apela la profesioniști reali? Cei care au plecat de multă vreme din țară sau din mediul bugetar sunt atrași de salariile de-aici în aceeași măsură în care sunt atrași de o tigaie cu reducere.

(Sursa: SMBC)

Cercetarea nu se face de dragul “frumosului” și a cercetării. Ea nu este un exercițiu de imaginație, ci un proces științific. Un studiu calitativ nu poate exista fără transpirație cantitativă, fără o premisă inteligentă și fără colaboratori și coordonatori pe măsură. Mai bine sau mai prost, autorul studiului va fi plătit. Prin urmare, dacă are alte aspirații, există oricând MBA-urile, cursurile de perfecționare și alte locuri în care își poate investi timpul și banii. Cercetarea este un proces în care investești acum (uneori foarte mult) pentru rezultate pe termen lung.

Nu în ultimul rând, cercetarea răspunde unei nevoi reale, chiar dacă rezultatele nu se văd instant. Că sunt studii de gen aplicate la populația rurală (necesare în România, deși nu sunt prioritare) sau testări de noi tehnici de producție a vaccinurilor, în momentul în care “pasionatul” se apucă de ceva, scopul lui nu ar trebui să fie diploma aia nenorocită. Pe aia o poate plagia chiar și un fost premier. Până la urmă, vorbim despre a da ceva inapoi domeniului de care te-ai îndrăgostit și, dacă se poate, a câștiga și niște bani peste minimul necesar. Ultimul obiectiv nu este nici imediat, nici foarte sigur, dar este posibil într-un sistem sănătos.

Mai nou, necesitatea doctoratului pentru profesorii universitari i-a făcut pe mulți candidați la posturi, îndrăgostiți mai degrabă de predat, decât de profesie, să facă un efort suplimentar de cercetare. Un efort pe care unii nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. Pe lângă asta, impunerea cercetării ca o condiție pentru existență, nu pentru excelență, a îndepărtat și mulți profesioniști care încercau “pro bono” să ridice nivelul învățământului superior.

Dar stai! vor zice cei doi oameni care au ajuns până la paragraful ăsta. Cercetare nu este numai cercetarea doctorală, plătită cu sume mici și necentrată mereu pe rezultate. Există și cercetare post-doctorală, făcută cu succes în institute ca… păăăi… Exact! În afara de Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară de la Măgurele, mai știți de vreun alt institut în care oamenii din țară chiar să vrea să lucreze?

Cele cu rezultate au fost fie privatizate și aruncate în derizoriu (ICA), fie direct desființate, pentru că în ochii guvernanților era mai valoros terenul de sub ele. Cele care au rezistat totuși o vreme, păstrându-și resursele umane, au fost ulterior unite cu alte institute sau hăituite până la dezorganizare. Asta s-a întâmplat și cu atât de necesarul Institut Cantacuzino. Serios acum, uitați-vă la lista asta și spuneți-mi câte institute vă sunt măcar vag familiare. În 2010, numai vreo 5 dintre ele zgâriau cu greu granița utilității în topurile internaționale.

Putem până la urmă vorbi și despre persoane fizice. În afară de Vintilă Mihăilescu, Daniel David și, până acum vreo 12 ani, Septimiu Chelcea, mai știți vreun coordonator de cercetări cu impact în domeniul sociologiei și psihologiei? Nu că nu ar exista (aș putea recomanda și foști profesori), dar cum studiile lor sunt fie contractate de privați care își rezervă rezultatele, fie subfinanțate, lucrurile rămân la nivel “academic” (nivel despre care am discutat mai sus). Companiile de publicitate, de marketing și multinaționalele mai apelează uneori la oamenii din branșa asta, la fel cum apelează și la centre de cercetare private. Le știți: sunt alimentate de statisticienii care publică sondaje pe bandă rulantă (și nu doar la alegeri) și de cei care fac sute de focus grupuri lunar. Din păcate, pentru ei cercetarea înseamnă “justificarea alegerilor clientului” și mai puțin urmărirea unor scopuri clare. Asta dacă nu considerați tartinabilitatea pateului un studiu de viitor.

(Cred că și pagina asta de Wikipedia e scrisă tot de “cercetători”)

Cercetarea post-doctorală și post-universitară în general mai au o problemă: mai toți oamenii care o practică au deja doctorat și vin din mediul academic. Prin urmare, plaja de doritori e cam aceeași, iar rezultatele sunt de multe ori pe măsură. Râdem înfundat de celebrii “cercetători britanici”, majoritatea puștani cu doctorate dubioase care-și vând rezultatele unor reviste de scandal. În regulă, situația e puțin penibilă și face parte din “industria educațională” a Vestului. Totuși, pentru a avea cercetări “slabe”, trebuie să ai și multă cercetare de calitate pe lângă. Altfel, ajungi să publici mizerii precum legătura dintre vaccinuri și autism și, până se prinde comunitatea medicală că ești un dobitoc (adică rezultatele tale sunt imposibil de reprodus, iar tu ai fost plătit să le publici ca atare), răul devine ireversibil. Râdem și de câștigătorii premiilor igNobel, dar uităm că ei sunt acolo pentru a demonstra futilitatea altor cercetări. Dacă stăm să ne gândim puțin, România chiar nu poate face mișto de nimeni, când vine vorba despre cercetare.

Deci, dacă nu vrei să te confrunți cu instituția doctoratului, decredibilizată de politicieni și de impostori, și dacă nu ai niciun institut care te poate ajuta, cum ți-ai putea onora pasiunea? Păi, pe lângă accesibila, dar din ce în ce mai dificila, soluție a plecării din țară, ai putea încerca să aplici pentru un grant sau pentru o finanțare similară. Alternativ, ai putea încerca să cauți finanțare inclusiv pe o platformă de crowdfunding specializată. Dacă studiile tale au fost publicate și în alte jurnale, fie ele și “libere” (open journals), ai mai puține șanse să te scufunzi în gloată.

Cumva, resurse s-ar putea găsi, cât timp rezultatul final ar merita într-adevăr publicat și, de ce nu, cumpărat. Dacă ți-ai putea vinde patentul unei corporații lacome cu piața, dar generoase cu cercetătorii, pasiunea ta ar fi validată. Pentru asta însă, trebuie ca pasiunea aia chiar să existe. Și dacă lucrurile ar merge pentru tine, poate ar merge și pentru alții. Într-un final, am fi cu toții ușurați să putem ieși în sfârșit din epoca bronzului, în acest lung joc de Civilization. Un joc bizar, în care România e singura națiune fără drumuri, dar cu șase universități de arcași.

P.S: Tocmai ce am prins știrea asta, cu Ministerul Cercetării care vrea să ofere niște granturi minuscule olimpicilor. În schimbul lor, ultimii ar trebui să rămână în țară pentru o vreme și să facă cercetare. Nu e chiar rău. Dacă pe lângă sumele derizorii, băieții ar oferi niște institute cu laboratoare decente, niște coordonatori din afară, alături de cazare gratuită și de bonusuri pentru rezultate, aproape că am avea un început.

Uniți, ne salvăm!

Posted by on 10 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

După zile și zile de proteste, vechea discuție despre “noi” și “ei” a ieșit din nou la suprafață, ca un izvor de nervi dintr-un munte de angoase.

Indiferent dacă vă preferați opiniile servite cu umor sau dacă sunteți amatori de abordări analitice, mai toate vocile din online au ținut să ne avertizeze cu privire la o realitate evidentă: prăpastia din stradă dintre “tinerii frumoși și liberi” și “pensionarii de la Cotroceni” nu mai poate fi ignorată. Ea nu mai poate fi redusă nici cu dalta bunăvoinței, nici cu târnăcopul speranței. Cu alte cuvinte: suficient! Părinți, bunici, oameni săraci sau indivizi ocoliți de “miracolul” educației s-au trezit încadrați în aceeași categorie. Cât timp au ștampila în mână și RTV-ul pe ecran, cu toții au devenit dușmani ai celor ce-și cer drepturile în stradă și, implicit, spun unii, ai bunului simț.

Da, știam cu toții că în masa aia de votanți automatizați exista un subgrup pentru a cărui existență suntem cu toții responsabili (i-am ignorat, jignit prin atitudine și deseori neglijat). Lor li se adaugă, fără a fi complet separată, o mulțime ușor de manevrat și manipulat, dar și un grup pur și simplu rapace. În ultimul caz vorbim despre genul de oameni care înjură binomul și pe Soroș, deși nu sunt capabili să se iscălească. Oameni care cred că ajutoarele sociale li se cuvin, deși nu ar ieși să dea o lopată de zăpadă la o parte din drum. Ăștia sunt oamenii pe care nici socialiștii de duminică (așa-zișii “progresiști”) și nici stângiștii autentici (dacă vechiul clivaj ar mai exista) nu vor să-i salveze. De ce? Pentru simplul motiv că nu pot.

Au explicat alții mai bine decât mine că vârsta, educația comunistă, educația socială sau lipsa ei ulterioară precum și convingerile validate călduț de intelecte limitate și de manipulatori grosolani sunt o combinație greu de contracarat. Ce să-i mai spui unui om de 70 de ani, pensionat la 50, care-ți spune că Soroș vrea să-i fure pensia? Cu ce să-l îmbunezi pe zilierul cu două clase care a venit să lupte împotriva “corporatiștilor lui Iohannis”? Cum îi explici unuia care de-abia știe să numere că o “față de om bun” nu e criteriu electoral? Până la urmă, ce le spui unor oameni plătiți să urle că alții sunt plătiți?

Până să explici mulțimii fiecare concept în parte, ai de explicat concepte de bază, care țin de autocontrol, de reguli, scopuri și aspirații. Până să ai un dialog cu mulțimea, trebuie să explici principiile de bază ale dialogului, principii care n-au ținut niciodată cont de spumele Floricicăi Dansatoarea. Articolele cu multe cuvinte nu înseamnă nimic pentru oameni care de-abia silabisesc titluri de tip “Cioloș e fiul lui Soroș”. Din păcate, istoria ne arată cam ce poate face genul ăsta de oameni, dacă e suficient de îngrozit de monștri imaginari.

Da, știam cu toții că e și vina lor. Știam că printre masele de oameni la care ne uitam cu falsă sau reală compasiune au existat mereu și ticăloși, profitori și oameni nu foarte înzestrați. Ce nu știam până acum a fost numărul lor. Judecând după reacțiile multora și mai puțin după “contramanifestații”, ai spune că sunt mulți, procentual cel puțin (și raportat la grupul din care fac parte). Prea mulți pentru a justifica obsesia pentru posturi TV paranoice și surse de informare toxice.

Prea mulți pentru a justifica efortul de a-i sorta și educa. Mult prea mulți pentru a nu vedea că există și altfel de exemple. Când ai sau ai avut bunici la țară cu pensia mai mică decât jumătate din chiria ta, bunici care au luptat toata viața împotriva comunismului și au încurajat mereu “tineretul”, începi să îți pui întrebări despre ceilalți. La fel și când ai bunici pe care ideologia comunistă i-a prins, dar care tot nu agreează legiferările în secret și ordonanțele surpriză. Asta nu e o confruntare între tineri și bătrâni sau între “oameni de la țară” și “orășeni”. E o luptă dintre cei care s-au săturat și între cei care încă nu-și înțeleg deceniul. Serios, chiar nu e nevoie să îl adulezi pe Prelipceanu sau să stai non-stop pe Facebook pentru a fi apreciat de “ceilalți”. Nu e nevoie să intri în bula lor. E suficient să ai o minimă doză de bun simț, una pe care școala nu ți-o poate oferi singură.

E deja evident că momentul în care lucrurile se vor calma se apropie. Asta nu va fi neapărat în favoarea celor care țin economia în picioare. Problema este că prăpastia de mai sus nu se va închide. După episoadele de isterie din ultima vreme, după ieșirile la înaintare programate și după toate “confruntările” virtuale dintre cele două tabere, lucrurile nu se mai pot întoarce la falsa acalmie dinainte. În orice caz, cei care vor ieși terfeliți nu vor fi corporatiștii și “manipulații” care s-au strâns cu sutele de mii în Piața Victoriei și în mai toate piețele din țară. Din contră, ei au observat din nou că sunt mai mulți și mai uniți decât sperau.

Tabăra lovită va fi tocmai cea pe care o compătimeau puținii membri ai “clasei de mijloc“, până recent. Confuză și dezbinată (e greu să împaci războiul “psihotronic” cu binomurile fictive), mulțimea celor ce s-au simțit amenințați de proteste nu a făcut altceva decât să se expună. Mesajul lor a fost: Hei, știți cum voiați voi să ne ajutați prin donații și ONG-uri și să investiți în educație? Stați liniștiți, că la noi nu merge cu d-astea! Ha, ha, v-am tras-o, soroșiștilor!

Drept concluzie, mă feresc de la a propune alte soluții. Confruntarea directă nu este și nu va fi niciodată un răspuns. Chiar și în astfel de condiții, tot tabăra care nu înțelege democrația și capitalismul ar avea de pierdut. Majoritatea banilor dați statului tot spre ei se duc, iar un nou val de emigrare și dezamăgire din partea “tinerilor” tot spre bugetul lor s-ar îndrepta. Chiar și o simplă evitare în masă a obligațiilor fiscale ar face extrem de mult rău unui stat și așa șubred. Cine o să îi identifice pe vinovați? O administrație pe care politicul și-o dorește coruptă și ineficientă?

În cel mai rău caz, va fi la fel ca în anii ’90: un spațiu public dominat exclusiv de nebuni și de instituții de presă aservite și paranoice (asta când nu atentează direct la siguranța națională). Un spațiu unde politicienii fac întotdeauna ce vor, pentru că legea e un concept abstract și orientativ. Un spațiu în care Marțea Neagră se sărbătorește zilnic.

P.S: Fără nicio legătură cu articolul precedent, v-am promis niște articole pe Taste of Cinema și inteționez să mă țin de cuvânt. Iată și prima apariție. 

 

În direct, din fotoliu

Posted by on 26 Nov 2016 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Penuria de subiecte irelevante din ultimele zile ne face fie să luăm ceva mai în serios lucrurile din jur, fie să căutăm știri acolo unde nu sunt…

O astfel de non-știre a fost și lansarea unei aplicații de jurnalism cetățenesc, la București. Platforma poartă numele de IndieFrame şi a fost creată de o firmă românească pentru doi antreprenori danezi. Nu analizez aplicații, așa că nu vă pot spune cât de performantă tehnic este creația românilor noştri, dar pot recunoaște o idee dubioasă încă din stadiul de PowerPoint. Deci, frați și surori, voi vă dați seama ce au lansat oamenii ăștia în 2016? Vorbim despre o aplicație care permite oricui să filmeze sau fotografieze lucruri cu telefonul și apoi să stabilească un preț pentru informație. Exact ca un blog sau un agregator de filmulețe, dar, cumva, complet diferit…

Putem trece peste remarca mea uşor răutăcioasă. Putem trece şi peste faptul că o astfel de aplicație e aproape anacronică astăzi, când vechile, dar încă puternicele televiziuni (chiar și puţinele posturi românești care atribuie sursele), se bazează foarte mult pe colaboratori şi public şi mai puţin pe reporterii de investigaţie, scumpi şi greu de controlat. Vom trece şi peste faptul că mai toți am avut ideea asta cu „jurnalismul cetățenesc” prin 2006 sau 2007, când blogurile erau în plină explozie. Eu am fost printre ăia care își rezervaseră domeniu pentru ideea lor, pe când alții și-au și dus proiectele până la capăt, cu un nivel apreciabil de succes.

Cu alte cuvinte: ideea că omul de rând n-ar fi putut să se manifeste în spațiul public, online sau offline, nu a stat niciodată în picioare. Site-urile de știri false sunt o dovadă deloc plăcută a conceptului ăstuia. În plus, destule bloguri de succes din trecut au devenit publicaţii în toată regula (Huffington Post, Gawker etc.). Vom trece însă peste toate şi vom presupune că platforma asta nou lansată va face totul mai ușor, inclusiv monetizarea. De ce nu mi se pare în continuare o idee bună?

Din același motiv pentru care în pagina mea de descriere e destul de clar notat: „Nu sunt jurnalist”. E clar că implicarea publicului este necesară şi are beneficii asupra peisajului media, dar, între un băiat care scrie decent și posedă un smartphone și între un jurnalist adevărat (cum nu avem prea mulți în România, dar încă sunt) există o diferență semnificativă. Dacă vi se pare cam mult, putem funcţiona la nivel ideal şi, acolo, facultăţile „de profil uman”, care îţi aruncă în faţă un amalgam de informaţii şi aptitudini, nu sunt chiar inutile. Mai mult, eliminarea granițelor dintre cele două categorii nu ar putea aduce nimic bun unui concept și așa greu de încadrat: adevărul. Iată deci câteva dintre motivele invocate de promotării jurnalismului cetățenesc, alături de principalele lor contraargumente:

      1.Presa de astăzi este mizerabilă

De acord și am mai discutat despre motivele pentru care situaţia stă așa în România. Totuși, există și destui jurnaliști talentați, precum și școli pentru jurnaliștii independenți (vezi Casa Jurnalistului, Dela0, PressOne, Rise Project sau CJI). Trecând peste preconcepțiile academice, există și în facultățile de jurnalism destui profi și seminariști de la care ai ce învăța. Faptul că există indivizi agramați care aruncă în toate direcțiile cu rahat (din fața camerelor sau a tastelor) nu înseamnă că tu, viitorul jurnalist, vei fi constrâns să faci parte dintre ei.

Altfel, e cam greu să filmezi corect o scenă dinamică, dacă nu știi 2-3 mișcări și încadrări de cameră. E greu să faci un reportaj sau o anchetă, când tu nu le deosebești în teorie. Mai mult, e greu să înțelegi de ce nu e etic să publici anumite imagini sau texte fără acord, când principalul tău argument este eternul ”Da’ ce-am făcut, că n-am omorât pe nimeni?”. Cu alte cuvinte, dacă presa românească e slabă, asta nu înseamnă că tu vei fi mai bun.

  1. Perspectiva cetățenească adaugă valoare știrii

Unul dintre creatorii platformei menţionate afirmă în articol: „Cu cât ai mai multe perspective video, cu atât ești mai aproape de adevăr”. Omul afirmă asta în condițiile în care majoritatea studiilor indică faptul că actuala generație (generația Z, Facebook, Instagram, online, ziceți-i cum vreți) habar n-are să deosebească între o știre falsă și una reală. Și nu, nu din prostie, ci din cauza faptului că ia tot mai puțin contact cu realitatea. Oamenii stau în bula lor nu pentru că le e frică, ci pentru că e confortabil şi se poate.

În conditițiile date, credeți că trei perspective subiective asupra unui fenomen ar lămuri lucrurile? În anumite cazuri, ar putea ajuta, dar, de cele mai multe ori, nu lipsa de informație este problema, ci lipsa de filtre pentru ea. Exact, lipsa noastră sunt editorii și curatorii, nu informația brută. Ne lipsesc oamenii care să vadă şi să şlefuiască ştirea şi să-i dea un titlu bun. Evident, proprietarii aplicației susțin că vor încuraja doar „conținutul cu valoare de știre”, nu şi pe cel de tip „paparazzi”. Desigur, dacă au 40 de moderatori cu un CV mai lung de 10 rânduri, lucrurile se pot pune pe picioare. Dacă, în schimb, moderarea este lăsată la îndemâna comunității, oamenii care dau share la articole despre daci extratereştri vor fi aceiaşi care vor decide dacă știrea ta despre corupţie are valoare. Cu alte cuvinte, vom înlocui niște jurnaliști incompetenți cu niște nebuni necenzurabili.

journalism

(Sursa: SMBC Comics)

  1. Mass media este controlată

Trecând peste conspirațiile de buzunar, este clar că mass media e controlată. Ăsta e modelul ei economic şi ăsta a fost dintotdeauna. Pe lângă patronatul trusturilor, care se poate implica sau nu în politica editorială a unei instituţii, vor exista mereu zeci de clienți de spaţiu media (agenţii de media şi publicitate) ai căror bani vor decide indirect ce și cum se mișcă. Da, media este controlată, dar până la un punct și într-un mod destul de vizibil. Dacă partidul X investește masiv într-o publicație, cititorii vor simți sau vor ști cu siguranță asta, iar publicația va fi etichetată ca atare. Oamenii citesc şi validează anumite instituţii media tocmai datorită faptului că viziunea lor coincide cu cea a redactorilor sau a patronilor.

În schimb, dacă un ”oarecare” înscenează ceva, șansele să te prinzi și să acționezi pentru deconspirarea lui sunt mai mici. Mai mult, în cazul unor ştiri false, şansele unor scuze asumate sunt aproape inexistente. Calomnia și insulta nu mai sunt infracțiuni penale, dar o instituție de presă are și un statut legal, dar şi o reputație de păstrat. De-asta e ceva mai uşor să ataci legal o televiziune decât un nebun cu o cameră foto.

Per total însă, ce vi se pare mai periculos pentru „adevăr”? Un jurnalist plătit de o firmă producătoare de pantofi sau un coleg de online care e convins că Soroș e la baza răului din România? Sunt mai puţini jurnalişti care vor transforma atacul la persoană într-un hobby (în general, pentru că în România mulţi nu par să fi ieşit din pubertate) decât nebuni care sunt convinşi că au dreptate. Sigur, o să-mi spuneți că sunt multe posturi TV care sunt pur și simplu otrăvitoare. Sigur că sunt, iar moderatorii și pseudojurnaliștii lor sunt violenți și lipsiți de bun simț, doar că o știre nu apare într-o singură sursă media, cum s-ar întâmpla în cauza „lead”-urilor sau „scoop”-urilor livrate pe o platformă de jurnalism cetăţenesc plătit.

Creatorul platformei chiar întărește ideea descentralizării, vorbind despre oamenii „bătrâni și cu putere” care au un cuvânt greu de spus în modul în care funcționează lumea. Sigur că oamenii ăștia există și că sunt acolo de foarte multă vreme, doar că nu sunt capii vreunei frății secrete. Nu au nevoie de așa ceva. Ştiți care-i principalul motiv pentru care mogulii media încă decid multe lucruri? Nu, nu e din cauză că ei sunt cei „1 la sută”. E mai degrabă vina generației de oameni deschiși și foarte informați care, prin spam, lipsă de coerență și obsesii, pierde cam orice bătălie mediatică în care se implică. Mass media nu e în declin pentru că modelul ei este greşit, ci pentru că oamenii care ar trebui să-l schimbe sunt prea preocupaţi să-l confirme.

  1. Oamenii trebuie informați complet şi corect

De acord, dar de către cine și, mai ales, ce e aia „informare completă”? Da, mă deranjează la culme când se descoperă nereguli în vreun lanț de restaurante căruia nu-i prezintă nimeni numele de frica pierderilor de spaţiu publicitar. Totuși, mă irită și mai tare când văd o imagine granulată cu „ceva” care s-a întâmplat „cândva”, „undeva” și la care a fost martor „un prieten”. Acel ceva imposibil de descris, dar uşor de răspândit, răspunde în general unei frici colective, indiferent că e vorba despre ambulanțe negre sau despre agenți misterioși.

Mai mult, obsesia „camerei din buzunar” generează de multe ori situații bizare. Pentru cei familiari cu filmulețele din trafic și pentru cei nemulțumiți de faptul că ele nu se acceptă ca probe în instanță, uitați-vă numai în câte dintre ele „cameramanul” încalcă la rândul lui o lege sau o interpretează eronat pe cea actuală. Ca jurnalist sau ca reprezentant al unei instituţii, poți obține acces legal la anumite lucruri. Ca simplu cetățean, nu ar fi ideal să se întâmple asta pentru că nu prea există nimeni care să răspundă pentru tine. Totuşi, e normal ca filmulețele de gen să existe și să poți arăta public un nesimțit cu degetul. Nu este însă normal ca ăla să fie standardul pentru „jurnalism”.

  1. Avem nevoie de un element de siguranţă

Argumentul ăsta poate funcţiona în anumite condiţii dar, la fel cum o filmare de la faţa locului poate fi asigurarea de care ai nevoie că lucrurile „chiar au stat aşa”, tot la fel ea poate fi calea spre o manipulare ca la carte. Dacă zece utilizatori online raportează brusc avioane americane pe teritoriul ţării şi le şi filmează neclar, ai stârnit deja panică, deşi sursele nu sunt credibile. De-asta jurnalismul clasic (ăla ideal, despre care vorbeam mai sus) cere trei surse diferite şi credibile pentru o ştire, nu filmări verticale cu oameni care urlă pe fundal.

La toate astea se adaugă și considerentul financiar. Trecem peste jurnalismul românesc, plătit uneori la limita subzistenței și ajungem la foamea de bani din mediul online. Aici, o mână de oameni a reușit şi reuşeşte să trăiască decent din bloguri, vloguri sau alte tipuri de conținut produs pe rețelele sociale. Desigur, faptul că mulți dintre ei au muncit ceva ani pentru asta și că rezultatul final are mai degrabă legătură cu divertismentul şi menţinerea unei comunităţi, decât cu jurnalismul, scapă multor persoane. Omulţtul de pe margine se uită la cele 100 de comentarii ale lui X și spune „Ce mare lucru, bă? Pot și eu!”. Acum, plecând de la mentalitatea asta, cât credeți că ar cere jurnaliștii de improvizaţie pe un articol?

Acum, dacă tot am lovit în edificiul jurnalismului cetățenesc, ar fi cazul să spun și ce aştept de la omul care-mi livrează știri, indiferent de mediul în care o face. În primul rând, aș vrea să știe să scrie. Nu suficient, ci bine spre foarte bine. Știrea brută o pot lua din multe de locuri, dar un text bine conturat și ușor de asimilat e mai greu de găsit. De-asta The New Yorker, Vox sau Foreign Policy scapă cu articole de 10 pagini: ştiu cum şi când să pună în context şi asta aştept de la orice om cu minime pretenţii de jurnalist (context, nu zeci de pagini).

În plus, aş vrea ca domnul sau doamna jurnalistă să fie familiară cu profesia și cu speciile de text pe care le abordează. Nu, nu e nevoie să le fi învățat în facultate, dar măcar să le fi citit. Vreau să înțeleagă suficient de bine ideea de multimedia și să aibă suficientă coloană vertebrală încât să respecte munca altora. Cu alte cuvinte, să dea credit celor cărora li se cuvine. Nu mă îngrijorează atât de tare că o publicaţie este sponsorizată, cât timp lucrul ăsta este subliniat în cazul conflictelor de interese. Spune-mi că te finanţează Red Bull şi voi înţelege de ce nu aprofundezi articolul despre pericolul energizantelor. Apreciez sursele independente de finanţare şi crowdfunding-ul episodic (Patreon, de exemplu), dar în cazul ştirilor, circuitul banilor este de multe ori prea rapid pentru sistemul ăsta.

Dacă modul în care livrează știrea nu implică direct scriitura (deși o va face, pentru că mulți jurnaliști sunt și propriii redactori), e vital ca omul să înțeleagă noțiuni de dicție, coerență și „bun simț”. Verticalitatea și rațiunea sunt importante, indiferent dacă trebuie să discuţi despre aberațiile Olivei Steer sau despre vreo mișcare politică internațională. Jurnaliștii, indiferent de factură, ar trebui să aibă maturitatea de a-și ține preferințele departe de informație, fie prin editoriale separate, fie prin arta tăcutului din gură.„Jurnaliştii” pe care nu-i deranjează noțiunea de „post-adevăr” sunt cel puțin chestionabili. Deci, rațiunea și discernământul primează.

Finanţate clasic, sprijinite de public sau sponsorizate, instituţiile mass media vor avea nevoie mereu de acelaşi lucru: de profesionişti. Fie că e vorba despre acei câţiva absolvenţi de facultate cu talent, despre bloggeri pe care practica îi formează sau pur şi simplu despre oameni care scriu bine, un lucru e clar: odată ce te-ai hotărât să alegi drumul jurnalismului, nu mai poţi rămâne la nivelul „Dă click aici!”

P.S: Într-o scenă mai veche din Family Guy, un dialog scurt dintre Stewie şi Peter suna cam aşa „-You’re badgering a celebrity and passing it off as news. – Yeah, I’m a journalist!”

Click aici pentru inovație!

Posted by on 11 Nov 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Deși cunoscuții s-ar putea aștepta la asta, următoarele rânduri nu vor fi despre obsesia mea cu expresia „inovativ”, un cuvânt mai puțin legitim decât omniprezentul „adicție”. Întâmplător, astăzi voi scrie chiar despre inovație.

Într-o epocă a antreprenorilor instant și a ideilor care ajung realitate dinainte de anunțare, cuvântul „inovație” a devenit o etichetă ieftină, ștampilată agresiv pe orice produs. Ai o husă cu baterie care poate încărca două telefoane? Inovație! Ai făcut un băț pentru selfie-uri care poate fi folosit ca umbrelă? Inovație! Ai „inventat” o tabletă cu trei ecrane? Inovație! Cumva, suntem sufocați de idei revoluționare, A.I.-uri atotștiutoare și minți geniale, dar lucrurile n-au ajuns nici măcar aproape de ce visam în trecut. De ce? Aveau înaintașii noștri așteptări eronate? Am citit noi prea mult S.F. sau pur și simplu umanitatea și-a uitat prioritățile?

Așa cum discutam cu un prieten, e clar că resurse pentru a inova avem, chiar dacă există oameni care nu consideră progresul a fi ceva natural. Ce ne-ar trebui într-adevăr ar fi mai mult timp de gândire și mai puțin pentru conflicte. Fie că vorbim despre războaie religioase care nu au de ce să existe în 2016 (dar există), fie că vorbim despre conflicte sociale, politice, geografice sau ideologice, orice oră petrecută în postura de militant e o oră irosită de la jobul de om. Dar asta se aplică în general pentru noi, ăștia micii. Există oameni care au și timpul și banii pentru a împinge lucrurile înainte, dar care, cu mici excepții, preferă o dezvoltare lentă, pe orizontală.

Am vorbit anterior despre Elon Musk și îl putem adăuga aici și pe Jeff Bezos (care preferă extinderea treptată în spațiu, în defavoarea părăsirii planetei) și da, îl putem menționa și pe înaintașul lor, Richard Branson. Desigur, există și alte moduri în care poți ajuta umanitatea (aici putem să-l amintim pe Bill Gates), dar am preferat să restrâng comparația la oamenii care și-au făcut un scop din inovație. Nu sunt singurii, dar ei sunt încă niște picături într-un ocean de „vedete” care au acces la structurile necesare dezvoltării, dar care, atunci când se implică în ceva, preferă perfecționarea structurilor existente, în detrimentul schimbării „reale”. Chiar dacă inovația în sine nu are o definiție strictă, mi se pare bizar că folosim același ambalaj pentru routere cu șase antene, dar și pentru vaccinuri împotriva unor boli până nu demult incurabile. Culmea, de lucrul ăsta s-ar putea să se facă vinovat tocmai Internetul, cea mai mare invenție umană a ultimelor decenii…

Merită să amintim creația colectivă care îmi permite mie să scriu un text plictisitor și care vă lasă pe voi să îl ignorați. Merită să o amintim și prin prisma faptului că noi, generația „millennials”, ne-am trăit tinerețea și ne-o trăim încă în mijlocul unor schimbări pe care cei de după noi nu le vor mai percepe, pentru că nu au avut vreun cuvânt de spus în privința lor. Copii fiind, am trăit reziduurile sistemului comunist și ne-am bucurat atât de libertatea copilăriei „în stil vechi”, cât și de un flux constant de informație nouă, nu tocmai solicitant pentru creier. Sigur, televizoarele color și avalanșa de conținut nefiltrat au intrat destul de repede în România, dar, pentru un copil, adaptarea nu a fost niciodată o problemă.

Apoi, în virtutea legii lui Moore, am trecut de la x86-uri vechi pe care cei mai norocoși dintre noi rupeam Dune 2 și Jazz Jackrabbit la calculatoare din ce în ce mai puternice și mai accesibile. Ulterior, în virtutea „legii RDS”, am sărit de la modemuri telefonice la conexiuni prin cablu care ne-au permis să abandonăm rapid mIRC-ul din laboratoarele de informatică. Cu alte cuvinte, am trecut de la „PC-ul, ciudățenia din sufragerie” la „hai să facem câteva meciuri în rețea” și lucrul ăsta s-a întâmplat într-o perioadă extrem de scurtă. Puștii care dădeau sfaturi pe canale tehnice au devenit bloggeri de IT, iar oamenii cărora înainte le scriai scrisori de trei pagini au început să-ți dea tag când „sunt prin zonă”. Noi n-am primit inovația în feed-ul de știri, ci am trăit-o în curtea școlii.

Și totuși, oricât s-ar lamenta unii că nu se mai joacă nimeni pe maidan, generația mea n-a trecut prin vreo Revoluție Industrială. Nu, noi n-am trecut de la a munci pământul și a mâna vaci la a lucra în uzină și a merge cu trenul. Putem comunica lejer cu generațiile tinere, deși ne irită lipsa lor de atenție și nevoia de confirmare, în ciuda faptului că aveam exact aceleași nevoi în adolescență (doar că le manifestam prin texte fizice, forumuri, Hi5 și Yahoo! Messenger). Da, generația părinților noștri chiar a suferit un șoc: a ieșit din îngustul spațiu al lagărului socialist și a intrat într-un capitalism fără reguli, dar noi… noi n-am fost traumatizați. Nu de către apariția Internetului, oricum. Da, unele joburi au dispărut și media tradițională s-a mutat online. Da, am intrat într-o nouă era a conținutului, una cu siguranță mai democratică, dar, în afara echipării dispozitivelor cu sisteme de operare și browsere…

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental și lumile nu s-au separat iremediabil. În regulă, ideile s-au răspândit, iar zeitgeist-ul a devenit vizibil. Acum totul se discută, totul ajunge subiect de știre și orice mică mizerie devine o mare revoluție. Mai mult, războiul patentelor și obsesia de a înregistra orice idioțenie (obsesie izvorâtă tot din frica și paranoia cauzate de mediul online) transformă idei de business, precum cea pornită de ARM cu ani în urmă, în proiecte aproape imposibil de pus în practică. Dacă timpul unei idei a venit și tu o ții în beci, cineva o va face înaintea ta. Mai mult, dacă lumea antreprenorială te atrage și nu ai un model clar de monetizare a ideii tale… cineva o va face mai bine.


(Autor: Dave Kellett. Sursa Imaginii: Sheldon Comics).

Presiunea de a face ceva este mai mare decât necesitatea de a face ceva relevant. De-asta majoritatea inovațiilor de pe piață sunt niște porcării (spuneai că ai o idee de magazin online „gen Amazon, dar mai bun”?) sau, în cel mai bun caz, idei și obiecte care ne fac viața mai confortabilă, dar nu și mai bună. În plus, există zeci de idei interesante și lucrări de cercetare care te lasă mască, însă ele ajung cel mult pagini tabloide prin Business Insider sau anchete din New Scientist. De multe ori, autorii lor nu au nici măcar bani pentru a le publica în jurnale de specialitate. Ele nu se materializează pentru că fie nu sunt sustenabile tehnologic, fie nu pot rezista financiar. Un medicament minune are nevoie de ani de testare și de protecție legală, timp în care industria farmaceutică indiană poate pune pe piață trei clone, niciuna cu adevărat eficientă.

De-asta băiatul ăla care a descoperit un potențial leac pentru cancer va ajunge cel mult la o facultate din Vest datorită invenției lui, dar nu va apuca să salveze vieți. Prin urmare, lipsa de timp fizic de gândire este dublată de una virtuală, în care ideile trebuie puse rapid în practică, înainte să ți le copieze chinezii chiar de pe site-ul unde ceri finanțare. De-asta e greu să te uiți spre ocean sau spre stele cu speranță: până să ajungi acolo, fluxul enorm de informație irelevantă și competiția obsesivă o să-ți aducă falimentul.

Asta nu înseamnă că modelul pieței libere este greșit, ci doar că guvernele nu sunt cu adevărat interesate de protecția inovației și că Internetul creează atât de mult zgomot pentru nimicuri, încât ești efectiv descurajat să mai încerci să schimbi lumea. În plus, vechea teamă legată de schimbările tehnologice, adică pierderea de joburi și crearea unora pentru care vechii angajați nu sunt pregătiți, n-ar trebui să fie legitimă, dacă guvernanții și-ar face treaba. Nu văd de ce n-ar putea avea loc în aceeași lume și omul care chiar și-a dorit să fie portar, dar și arhitectul de sistem. Poate că de jobul primului nu mai ai nevoie, dar de o parte din aptitudinile omului da. Totuși, în loc să analizăm posibilitățile, preferăm fatalismul teoreticienilor nimicului, fatalism pe care-l răspândim fără discernământ în mediul online.

Da, Internetul e unul dintre principalele motoare ale inovației și, în același timp, una dintre barierele ei. Asta și pentru că jucăria noastră preferată de vreo două decenii încoace nu s-a maturizat complet (am luat 1995-1996 ca ani de referință, ani din care utilizarea Internetului a început să crească exponențial). Iar noi, neavând încă suficientă experiență, investim prea multă energie în pachetul nostru de biți și într-un alt domeniu care încă ridică mari probleme de logistică și de logică: inteligența artificială.

E un fenomen similar cu ce s-a întâmplat în anii ’60 și ’70 în cazul „cursei spațiale”. Războiul Rece se asigura că se investeau timp, bani și spațiu media într-un fenomen necesar, dar limitat în aspirații (distanța de la Pământ la Lună e un hop mic față de multe altele). De-asta și S.F.-urile din respectiva perioadă se bazează pe speculație spațială, ci nu pe explorarea „spațiului multidimensional”, pe A.I., sisteme de supraveghere și alte obsesii mai recente. Când lumea a conștientizat limitele explorării spațiale „fizice” și fondurile n-au mai curs, umanitatea s-a îndreptat spre un alt tip de inovație, deși lucrurile erau departe de a fi încheiate în primul domeniu. Acum, îmi pare că avem o cursă spațială la fiecare doi ani: ne mulțumim să zgâriem suprafața sau să facem un produs mediocru și mergem mai departe, imediat ce tehnologia lăudată nu mai are loc în viața cotidiană.

Cu alte cuvinte, inovația despre care vorbim obsesiv se desfășoară exclusiv în zone care ne sporesc confortul personal, pe când inovația adevărată ar trebui să producă schimbări și, de multe ori, să ne scoată din zona de confort (mâna sus dacă sunteți sătui de expresia asta). Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să vorbim mai des, și noi și media, despre cercetare, salturi spațiale, medicină reală și transport instantaneu. Hei, chiar și științele sociale ar beneficia de pe urma unor schimbări de paradigmă. Totul, cât timp vorbim din ce în ce mai puțin despre „inovații din domeniul șamponului”. E important să nu căutăm doar lucruri ce ne îmbunătățesc temporar viața, ci și lucruri care o transformă, fie că e vorba despre medicamente noi, fie că visăm la locuințe subacvatice. Sunt companii care deja fac asta la nivel de discurs și doctrină, deși produsul lor finit nu este încă unul inovator (Tesla, de exemplu).

Cu alte cuvinte, trebuie să dăm din nou sens cuvântului inovație și să-l facem să fie relevant pentru noi sau, dacă nu se poate, să fie măcar aspirațional. Să înțelegem că suntem într-o agora, nu într-un ring de box (real sau virtual) și că, la fel ca Internetul, A.I.-ul nu ne va rezolva problemele, ci doar le va ține la distanță. Nu știu dacă avem vreun scop mai înalt ca specie sau dacă suntem un simplu accident al universului, dar e clar că nu există decât o singură direcție pe autostradă și că, dacă ne încăpățânăm să mergem pe constrasens, vom continua să fim la un pas de dezastru.

P.S: Într-o ciudată opoziție cu pulsul online, am decis să nu-i dedic prea multe rânduri președintelui Donald Trump, a cărui victorie o prevăzusem de ceva vreme, fără să mi-o doresc în mod deosebit. Totuși, tind să cred că rezultatele alegerilor ne vor scoate puțin din umbra răcoritoare a statisticilor online.

Next»