Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Spune-mi o poveste…

Posted by on 15 Oct 2014 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

In imprevizibila lume a artei, sunt putine handicapuri care sa condamne la anonimat. Cu toate astea, exista ceva fara de care succcesul nu ar trebui sa existe…

Acel ceva ar trebui sa fie abilitatea de a spune povesti. Fie ca este vorba despre vieti inchise in cuvinte sau versuri albe, despre imagini complexe sau simple culori, instalatii sau ritmuri originale, substratul oricarei lucrari cu pretentii artistice ramane o poveste buna. In 2014, nimeni nu mai are pretentia ca „poveste” sa insemne exclusiv naratiune, dar toti cititorii, ascultatorii si privitorii  au dreptul la o idee fundamentala, un mesaj sau un scop al lucrarii.

Da, stiu ca e greu sa incadrezi ideea de arta in granite concrete, dar, contrar parerii unor critici, nu este foarte greu sa o desfiintezi. Cu atat mai mult cu cat gusturile sunt prin definitie subiective. O devoratoare de lectura mai pasionata decat as putea fi eu vreodata sustinea recent ca “arta ar trebui sa fie constienta si deliberata”. Complet de acord! Desi afirmatia asta nu constrange la mesaje explicite, ea implica totusi un…efort. Oricat s-ar chinui anumiti indivizi sa ne convinga de contrariu, oameni care „sunt si respira arta” nu exista.

Arta iti poate satisface egoul, poate fi o evadare din cotidian sau o lectie de morala. Chiar si asa, arta fara public nu exista, cum nici experienta fara poveste n-are farmec. Arta se face prin creator, nu exclusiv pentru el. E catharsis, nu rezultatul lui. Stiu, suna ca niste retete arogante de la un scriitoras de provincie. Poate ca sunt, dar as vrea sa stiu macar un exemplu de „artist” care nu s-a gandit macar o data sa-si faca operele publice. Desigur, multi dintre nebunii frumosi ai literaturii, muzicii si picturii universale s-au retras la un moment dat de pe scena publica si au avut opere pe care n-au dorit niciodata sa le scoata la lumina, dar niciunul n-a avut aroganta sa-si subestimeze publicul.

Discutia este destul de lunga si reapare periodic in ultimii ani. Motivul este simplu: traim intr-o lume a vocilor puternice, dar grabite si a informatiei debordante. O lume in care, pentru a te bucura la maxim de povestile din jur, trebuie sa ignori gramezi uriase de compost. O lume in care oricine poate avea o voce si oricine, cu putin antrenament isi poate pune talentul la incercare. O lume in care, cu un program de editare gratuit si putina rabdare, oameni cu portii moderate de talent pot spune povesti coerente, in cuvinte, sunete sau imagini. Desigur, nu oricine poate spune povesti bine si nu oricine poate spune povesti bune, dar asta este total alta discutie.

Avand totusi acces rapid la statutul de creator, de ce la fiecare competitie locala sau regionala de animatii sau scurt metraje, creatiile romanesti se remarca prin incoerenta si pretentiozitate. De ce, cu mici dar notabile exceptii, artistii romani din mai toate mediile n-au invatat inca sa spuna o poveste? Mai mult, de ce nu le punem mai des legitimitatea sub semnul intrebarii? Recent incheiatul festival Anim’est si festivalul Anonimul din vara m-au fortat din nou sa mormai in barba: nu asa! Am dreptate? Poate ca nu. Am dreptul? Cu siguranta, in conditiile in care o simpla cautare pe Vimeo imi arata lucrari facute de amatori care depasesc vizibil tot ce am vazut in zile intregi de festival.

Pana la festivaluri insa, avem jurnalisti care nu sunt in stare sa pastreze o idee coerenta pe parcursul a doua pagini. Bloggeri care nu sunt capabili sa-si povesteasca plictisitoarea viata, dar au pretentia sa fie platiti cu sute de euro pentru a o influenta pe a altora. Avem scriitori care urla ca nu-i citeste nimeni, desi n-au mijloacele logice si gramaticale pentru a transmite un mesaj. Avem oameni cu studii si talent real dati la o parte de oameni ce nu pot fi decat absolventi ai scolilor pentru copii cu nevoi speciale. Si nu in ultimul rand, avem o comunitate artistica formata din indivizi care-si incurajeaza reciproc rabufnirile. Ce nu avem insa este un grup de oameni suficient de educati si informati incat sa spuna in mod repetat NU.

Traim intr-adevar intr-o lume „altfel”. O lume in care ai dreptul si poate chiar obligatia sa refuzi gangurelile incoerente ale unor oameni care nu sunt capabili sa-si rezume ideea geniala intr-un paragraf concret. Traim intr-o lume unde putem aplica fara teama un mai vechi dicton din lumea publcitatatii: daca nu o poti spune, probabil ca nu e o idee.

P.S: Am scris in trecut si despre obsesia pentru capodopere a creatorilor romani. Apreciez ca multi vor sa atinga cerul, dar, ca sa-i cred, am nevoie de o mostra de nori.

Banca de rezerve

Posted by on 20 Dec 2012 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Cu trei ani in urma, proaspat intrat in “industria comunicarii”, scrisesem un articol despre legatura dintre fotbal si publicitate…

Anul asta am dezvoltat tema dintr-o perspectiva personala si am publicat-o in engleza, pe adhugger. La cererea publicului (respectiv la cererea unui singur om care nu sunt eu), m-am gandit sa public si varianta in romana a aceluiasi articol (nu pe bune, nu sunt eu!). Iata deci un scurt eseu despre publicitate, scris la cererea unui om care nu sunt eu:

Banca de rezerve

Cu ani in urmă, când încă îmi făceam încălzirea la o echipă mică, eram convins că, odată ajuns în Liga I, lucrurile se vor schimba. Mai mult, aveam impresia ca jocul cu ideile poate naşte jucători geniali şi antrenori vizionari. Campionatul publicităţii avea însă alt plan. Începând cu intrarea în sistem şi încheind cu inevitabila blazare, “advertisingul” se joacă pe un gazon scump, dar după regulile străzii. Aspiranţii ştiu asta foarte bine.

La cluburile mari se intră greu şi întotdeauna în echipa de juniori. Odată ajuns aici, nu mai contează că joci fundaş, deşi eşti atacant get-beget. Joci cum poţi, numai să joci. Te visezi deja în prima linie, candidat pentru Balonul de Aur sau măcar pentru un Leu de Argint. După câteva luni, înveţi strategia echipei şi afli în sfârşit cui trebuie să pasezi şi când. Când primeşti ocazia să intri 10 minute în teren într-un meci oficial, eşti deja alt om.

După multe meciuri jucate, câteva goluri înscrise şi zeci de ocazii ratate, simţi că e timpul să schimbi clubul. Să fie peformanţa, salariul? Nu mai contează, dar eşti convins că acolo va fi mai bine. Eşti convins că îţi vor aprecia abilitatea de a alerga pe tot terenul şi şuturile din voleu, care sunt “aproape pe poartă”. Şi iar o iei de la capăt cu nopţi nedormite şi zile de tocit adidaşii. Echipă nouă, meciuri diferite, aceeaşi miză.

Cu anii, vine şi senzaţia că “jocul nu mai e ca înainte”. După o vârstă, coechipierii se uită altfel la seniorul din teren. Atunci simţi pentru prima dată că trebuie să faci într-adevăr “ceva”. Îţi iei experienţa şi numele şi te transferi la o echipă mai mică, pe post de selecţioner. Tu vei schimba ceva, tu vei aduce oameni proaspeţi şi vei revoluţiona jocul. Pentru tine, regulile vor fi altfel.

Aşa mai trec câţiva ani cu interviuri belicoase, promisiuni măreţe şi ameninţări voalate. Ciudat, dar gazonul nu e mai verde de partea cealaltă. Ajungi să te transformi treptat în fostul tău antrenor. Îl ştii, e cel căruia voiai să-i dai o lecţie. Acum foloseşti aceleaşi tactici prăfuite şi joci aceleaşi meciuri lipsite de spectacol. Nu de alta, dar trebuie să-i mulţumeşti pe sponsori. Ei ţin echipa în viaţă, ei au ultimul cuvânt.


(Ultimii ani ne-au aratat un rastel din ce in ce mai gol. Sursa.)

Şi te omoară că nu vede nimeni munca din spate. Te omoară că de-afară se văd doar salariile, marea de hipsteriţe înfocate, eşarfele colorate şi munţii de bere cu limonadă. De-afară nu se vede mai nimic, dar cumva toţi se pricep la joc. În fond, e simplu: dai drumul la idee, şutezi şi marchezi! Dacă ar fi în locul tău, ţi-ar arăta ei cum se face. Nu de alta, dar voi ăştia, “profesioniştii”, oricum vă luaţi banii degeaba.

Şi te apucă iar dorul de ducă. De data asta te-ai hotărât. E definitiv. Pleci! Nu te-ai gândit prea bine unde. Poate o să-ţi deschizi o fermă şi o să plantezi găini bio. Mă rog, ai citit tu ceva despre răsaduri ecologice şi te-ai prins că, de fapt, omul s-a născut agricultor. Vechii tăi prieteni s-au ţinut departe de galerii, meciuri şi lumina nocturnei şi uite unde au ajuns. Sigur poţi şi tu!

După doi ani de pauză şi 4 recolte eşuate, te loveşte din nou. La început timid, apoi din ce în ce mai evident. Constaţi îngrozit că, oricât ai vrea să scapi, nu tu ai ales jocul, ci el pe tine. Cât mai discret cu putinţă, te întorci resemnat la prima dragoste. Nu-ţi mai pasă atât de multe unde, numai să joci. Şi în fond…publicitatea e locul ideal pentru foste glorii.

P.S: Nu, nu sunt microbist, dar am decis că paralela cu fascinanta lume a ping-pong-ului mai poate aştepta.

Munca pe criza

Posted by on 04 Mar 2012 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Asta e genul ala de articol suparat pe care il scriu cand ma irita ceva si-mi amintesc dupa o luna…

Mica iritare a pornit de la o discutie pe care o tot aud de vreo 2-3 ani. O aud in Ratb, pe bloguri uitate de lume si in orice loc in care se strange la pahar toata floarea specialistilor economici din cartier. Discursul suna cam asa: criza economica este si vina celor cu meserii liberale, care castiga mult fara sa faca nimic. Ma rog, pentru emitatori, meseriile liberale nu implica doar gloata de angajati in servicii, jurnalisti, PRisti, publicitari sau ”expertii’‘  injurati de facto. Nu, mai nou, meseriile liberale includ cam orice meserie nu produce ceva tangibil, dar si meserii precum ”front end developer” si orice depaseste un nivel mediu de intelegere.

Problema este pusa cam asa: eu fac burgeri la MacDonalds si sunt prost platit, ala ”se joaca cu hartii” si e mai bine platit. Eu fac de mancare, eu tin tara in spinare, ala nu face nimic! Genul asta de abordare nu difera cu mult fata de mentalitatea hipiotilor care detesta din start corporatistii, dar al caror aport la ”bunastarea” generala este zero. Mai mult, vedem si aici efectele supraevaluarilor de tip ”eu ar trebui sa fiu manager, desi de-abia ma mentin pe linia de plutire ca angajat”. Putem insa deduce eroarea din enunt apeland la indicatori concreti, indicatori economici.

Un nene cu o profesie liberala, sa zicem un PRist pentru o firma straina, castiga o suma de bani. Suma aia de bani ii este data de o companie privata care considera ca atat valoreaza munca lui in punctul respectiv. Mai mult, munca respectivului (de la organizare evenimente, la comunicate, campanii etc) va fi vanduta mai departe unui client. Un schimb economic echitabil. Daca totul e in regula si pe cartea de munca, salariul mai mare al PRistului se va reflecta intr-o contributie mai mare la bugetul de stat. E la fel de valabil si pentru alti prestatori de servicii, fie ei bloggeri, fie consultati pe probleme de ergonomie si “usability”.

Prin urmare, nesimtitul ala care-si permite sa faca ceva ce tu nu intelegi, ajunge sa dea mai multi bani statului decat o faci tu. Desigur, munca lui nu-ti aduce tie un beneficiu direct, dar s-ar putea sa-ti plateasca pensia, mai ales daca obisnuiesti sa fentezi sistemul. Nu de alta, dar sunt destui care considera ca o contributie neplatita, un impozit evitat, un bun pentru care nu se plateste TVA sau o munca la negru ”nu strica cu nimic, ca oricum politicienii au destul”. Pentru ca nu-i asa, cand furi din banii statului, furi exclusiv de la politicieni. Cam la fel si cu oamenii care ”submineaza sistemul” nefacand nimic. ONG-urile de protectie a randunelelor nu sunt tocmai principala sursa de venit a unui stat. Pe de alta parte, ele isi permit sa declanseze si incurajeze boicoturi care aduc pierderi pe termen lung.

Culmea e ca, in spatele aiurelilor astora exista o urma de adevar macroeconomic. O economie bazata intensiv pe servicii nu poate rezista fara parteneri care sa o sustina. Economiile unde industria manufacturiera si productia de bunuri de consum sunt incurajate au rezistat chiar si pe timp de criza. Din pacate, asta nu afecteaza cu nimic problema de baza: cat timp exista oameni dispusi sa plateasca legal pentru un serviciu, furnizorul serviciului respectiv va castiga mai mult (si va plati impozite mai mari), indiferent de cati gura casca vor considera ca nu merita.

Pe scurt: d-aia n-avem noi lucruri frumoase…

P.S: V-am mai spus ca astept cu infrigurare filmul asta? Nazistii de pe luna, asta concept adevarat Sergiule!

Diacritice

Posted by on 28 Jul 2011 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

-Bă, ştii ce? Eu demisionez!

-Acum? În momentul ăsta? Încă puţin maestre textier. Suntem atât de aproape…

-Nu bă. Mie mi s-a luat. Ai zice că un an în plus la o veşnicie nu contează, dar îţi spun eu frate: contează! Zi şi tu, de când ne chinuim cu aiureala asta? Îţi amintesti măcar când a început campania?

-Pai, la început a fost…

-Îţi spun eu, n-a fost nimic! La început nici lumină n-aveau în birouri. Ăştia vor să construiască un brand din nimic. Ţac pac, scriem câteva rânduri şi cu asta rezolvăm tot. Ştii măcar cine-i publicul ţintă?

-Păi scria clar în brief, tu n-ai citit? Publicul este de toate vârstele, fără studii, nu a luat contact complet cu produsul. Scopul nostru este să-l aducem de la awareness la trial într-un timp cât mai scurt şi să generăm cât mai mult buzz…

-Stop, stop. Te rog eu, stop. Nu arăţi a prost, dar dai de bănuit. Am citit şi eu brieful ăla, am dormit noaptea cu el în pat, am scrijelit cu cărbune citate din el. Ştim cine ar vrea să fie publicul nostru, dar ştim cine ESTE publicul nostru? Există oare publicul ăla pe care ne chinuim să-l convertim?

-Pai încă nu există, dar jobul nostru este să-l educăm şi să-l aducem la un nivel de contact cu brandul…

-Uite ce e. Esti grafician, da? Esti creativ vizual? Agreezi o direcţie, o transformi într-un concept vizual şi livrezi niste execuţii. Aici care-i conceptul? Facem ceva, ne ducem la ăia şi le arătăm, ăia zic ‘’oooaaaa’’ şi ne pupă picioarele câteva mii de ani de-aici încolo? Nu ne trebuie şi nouă ceva, o scânteie? Nu de-asta ne-am bagat în meseria asta, să fim provocaţi? Îţi spun sincer, eu de multă vreme nu mă mai simt provocat…

-Da măi, dar uite, eu am venit cu ideea aia cu inscripţionarea şi le-a plăcut.

-Super. Urmeaza să scriu cu ‘sh’ şi ‘tz’ şi am spart piaţa. Faptul că ai inventat o metoda nouă de gravare te reduce la un om de producţie, nu la un artist, ceea ce tu, sub straturile alea de ceapă mentală, chiar eşti!

-Bine, nu zic că sunt complet fericit. M-a iritat şi pe mine încăpăţânarea cu care clientul voia să-i înghesui textul pe două cadrane şi să mai şi scriu nu ştiu cum…

-Prietene, îţi spun eu: la tine a fost uşor. Ştii de câte ori am rectificat textul ăla? Şi acum aud vocea aia dictând ‘’De ce cinşpe?’’ ‘’ Ce-i cu cuvântul ăla?’’ ‘’De ce să ne gandim atât de departe?’’ şi să nu uităm cireaşa de pe tort, regina tuturor feedbackurilor: ‘’Pe ei nu-i duce capul să înţeleagă, scrie simplu şi taie tot textul despre ciuperci şi gorile’’. Pana mea, aia era cea mai faină bucată. Eram piftie numai când mă gândeam ce feţe ar fi făcut ăia…dar în fine, nu mai insist.

-Ei, hai că n-a ieşit atât de rău, încă e bine…

-E bine? Băi, tu ai venit băut la muncă? Ai citit măcar ce text ne-a trimis clientu’? Verbul a ‘’cinsti’’ e peste tot şi mai apare şi bucata aia halucinantă cu ‘’deşertul’’. Ce a vrut frate să spună acolo? Cică să nu ne atingem, că el ştie mai bine…

-Da, e adevarăt că nu iese cum voiam, dar eu zic că putem face treabă. Hai mai tragem o oră şi ce iese, iese…

-Bine frate, da’ o fac pentru tine, că suntem colegi de când lumea. La final o să înlocuiesc ‘’ciordeşti’’ cu ‘’pofteşti’’, că se cam repeta ideea de la punctul opt. Pun diacritice, le aşezi tu pe tablă şi o dăm în producţie. Măcar dacă aveam şi noi brieful complet, dar cine să il scrie?

-La un headline te-ai mai gândit? Ştii că ăla vechi cu ‘’Aspecte care îţi pot afecta sau nu viaţa în anumite condiţii’’ era foarte lung şi sincer, nu prea mi-a plăcut.

-Nici mie. Ştii ce? Hai măcar la headline să fim curajoşi. Zi-i frate ‘’Cele 10 porunci’’ şi trimite-i o simulare lu’ Moise!

 

P.S: Pentru ca n-aveam de gand sa mai poluez blogul cu articole de umplutura, am scos de la naftalina o schita. Mai mult, am si terminat-o. Stiu ca-i cam centrata pe profesie dar, daca v-a placut, aplaudati. Daca nu, aplaudati oricum, pentru ca merit.

Blog recomandat de Benone Sinulescu

Posted by on 19 Nov 2009 | Tagged as: Media & Advertising, Viata & Nu Numai

Ideea de ”celebrity endorsement”, adica asocierea unui produs cu o vedeta, e bine infipta in mentalul publicitar. Chiar si negutatorii antici profitau de ocaziile in care mai marii vremii le laudau marfa. Acum, eficienta metodei se vede in momentul in care ai un produs slab diferentiat, o agentie in menopauza creativa si un surplus de bani. Pe scurt , metoda functioneaza atunci cand ”n-ai cu ce”.

Daca pe plaiuri straine exista produse promovate exclusiv prin asociere, in Romania rezultatele tehnicii sunt cel putin dubioase. Daca nu va amintiti de campania de acum cativa ani in care Florin Piersic ne ameninta cu asigurarile RCA, nu-i nimic, avem cazuri mai recente.  Pe de-o parte ar fi BRD cu pleiada lui de foste vedete iar pe de alta parte am avea superba asociere Cristi Chivu – masina de spalat. Da, aia in care suntem asigurati ca produsul, la fel ca numitul Chivu, este ”diamantul casei noastre”.

Chiar si in aceste conditii, nimic nu se compara cu ce-am citit ieri pe o sticla de apa plata. M-a fericit pana in maduva oaselor sa aflu ca apa din paharul meu fusese recomandata de idolul a trei generatii…Benone Sinulescu.

Benone

Desigur, apar niste intrebari. De ce i-ar cere un om normal parerea lui Benone Sinulescu ?  Mai mult, de ce e apa asta recomandata de el, a baut cu gura de la izvor ? S-a contopit cu natura in rezervorul de unde provine apa ”naturala” ? Am inteles ca s-a nascut in zona dar in felul asta, avem destui mari cantareti nascuti in Bucuresti. Pot trece peste lipsa de strategie si logica (nici cu Florin Piersic nu imi e rusine) dar peste maestrul Benny nu pot trece. Ai zice ca Benone Sinulescu are aria de expertiza legata bazata pe traiul patriarhal, dar sa nu-mi spuneti ca taranii se cinstesc cu apa plata.

Benon mai are cateva recomandari similare, de mare anvergura fiind recomandarile culinare. Totusi, daca un  folclorist sinistru de vesel si frapant de chelios poate recomanda o apa plata, nu vad de ce n-am merge mai departe. Pana la urma, de ce n-ar putea si Mircea Geoana sa recomande o hartie igenica ?  De ce n-am merge si in domeniul bloggingului ? Maine-poimaine o sa vad lopeti recomandate de groparu,  idioti recomandati de demaio sau piariste recomandate de zoso.

P.S : Lipsa de activitate din ultima vreme s-a datorat  in parte si noului laptop, un Asus N61VG, a carui recenzie intentionam sa o postez pe larg pe blog (intre timp o puteti gasi si pe emag). Daca tot a venit vorba de laptopuri, as dori sa adresez o intrebare venita pe filiera unui prieten : Ati da 3550-3650 RON pe o jucarie ca asta ? Oferta este orientativa, laptopul  nu exista pe piata online sau offline (deci nu-i publicitate) si la baza e un Compal pentru gaming, branduit.

Next»