Cum vad ca nu v-ati omorat cu cititul de articole lungi…

E timpul sa aberez din nou despre filme, iar voi sa lasati un puhoi de comentarii apreciative. Nu serios, inteleg. Stiu ca sunt citit de miliarde de oameni, dar ca majoritatea sunteti pur si simplu rusinosi! E ok, mai ales ca runda asta de filme cuprinde aiureli vazute la Anim’est, un horror romanesc si vreo doua comedii cu miros de Hollywood. E genul ala de shaorma pe care nici arabu’ care a pregatit-o nu ar recomandat-o. Da’ o data pe luna, parca merge si niste fast food de la coltu’ strazii…

Domnisoara Christina (2013) Cum tot se plangea maestrul Biro ca n-avem horror romanesc, Alexandru Maftei s-a gandit sa faca o surpriza publicului amator. Domnisoara Christina nu e tocmai un horror si nu e nici prima ecranizare dupa nuvela lui Eliade. Este insa prima productie locala cu un trailer de film horror. Stiu, e ca si cand ai fi cel mai bine dotat barbat de la cursul de tricotaj. La nivel de productie si imagine, filmul sta bine si, pe alocuri, chiar foarte bine. Aici se simte si implicarea echipei HBO Romania: detaliile de atmosfera sunt bine punctate, iar costumele pica la fix. Efectele speciale sunt vadit exagerate, la fel si coloana sonoara. Rezultatul e un ghiveci omagial pentru horrorul gotic, gen resuscitat cu succes in ultimii ani (vezi The Woman in Black).

Firul narativ respecta suficient de mult nuvela, incat sa nu ma apuc sa vi-l povestesc. Pe scurt: indragostiti, moşie, strigoi. Distributia arata cel putin interesant pe hartie, cu jumatate din familia Morgenstern la carma. Daca Maiei Morgenstern ii vine ca turnat rolul de dementa indurerata, Tudor Istodor are gratia unui butoi cu morcovi. Desi aparitia (fie si episodica) intr-un film de Terry Gilliam nu e putin lucru, in Domnisoara Christina Morgenstern Jr. isi spune replicile cu convingerea unui ponei balbait. Nu-mi dau seama daca vrea sa omagieze materialul sursa sau daca pur si simplu nu avea chef de film, dar rar ii iese o fraza convingatoare si asta numai cand alearga sau urla. O surpriza placuta este insa Ioana Sandu, interpreta Siminei. E de departe cea mai enervanta si in acelasi timp potrivita pustoaica vazuta intr-un film romanesc (si prima care sa simuleze un sarut la limita pedofiliei). Ovidiu Ghinita (Nazarie) si Ioan Ionescu (Doctor Panaitescu) par proaspat coborati de pe scena TNB, dar devin rapid simpatici.

Per total, Domnisoara Christina face cativa pasi in directia buna. Nu sunt suficienti, dar sunt totusi pasi pe langa butoiul comunist. Alfel, cu tot respectul pentru Eliade, mi-ar fi placut ca regizorul sa-si fi incercat mana pe o alta sursa de inspiratie. Una fara “ch” in titlu.

This is The End (2013)

Pentru cei familiarizati cu filmele lui Judd Apatow, nume ca Seth Rogen, Jonah Hill, James Franco sau Craig Robinson n-ar trebui sa fie straine. O gasca de actori de comedie care a cam monopolizat box office-ul ultimilor ani. O gasca de actori care in This is The End intepreteaza niste stereotipuri derivate din propriile roluri. Pe bune, actiunea din This Is The End se reduce la: Seth Rogen, Jonah Hill si Jay Baruchel erau la o petrecere. Vine Apocalipsa biblică. Sfarsit. This is The End e o satira deloc subtila la adresa ”vietii de la Hollywood”, un ”meta film” amuzant tocmai prin cliseele pe care te astepti sa le parodieze. Daca vreti sa-i vedeti pe Michael Cera jucand rolul lui Michael Cera pe cocaina si pe Emma Watson jucand-o pe Emma Watson suparata, This is the End e ce va trebuie. Chiar si daca nu prindeti toate aluziile, filmul se tine binisor, iar Danny McBride este, ca de obicei, enervant.

Frankenweenie (2012)

Problema cu orice productie Tim Burton este ca seamana prea mult cu o productie Tim Burton. Serios, uitandu-ma la tot ce a scos omul in ultimii ani (cu sau fara Johnny Depp), simt miros de copie chinezeasca, de pantofi Adibas si televizoare Pabasonic. Frankenweenie face totul corect. E o animatie stop motion alb-negru, cu acelasi stil vizual intalnit in The Nightmare Before Christmas. Foloseste voci ale unor actori preferati de Burton (Martin Short, Winnona Rider) si mizeaza pe o poveste simpla, pe care Burton a mai ecranizat-o. Un pusti vrea sa-si invie cainele, singurul lui “prieten adevarat”. Emotionant, nu? E greu sa dai gres cand ai reteta de cozonac a bunicii Burton. Mai mult, regizorul a umplut intreaga productie cu referinte la filme si carti horror clasice, de la opera originala a lui Mary Shelley, pana la Gremlins si filmele cu Gamora. Cum spuneam, Frankenweenie face totul corect, dar nu face nimic nou. Burton parca ne face cu ochiul dintr-un colt si spune: Vedeti, fratilor? Inca mai merge treaba!

Wallace and Gromit – The Curse of the Were-Rabbit (2005)

Familiar cu doua dintre scurtmetrajele cu Wallace si Gromit, am zis sa dau si animatiei asteia o sansa. Tot stop-motion, dar clay animation de data asta. Un filmulet simpatic despre doi faimosi vanatori de iepuri si experimentele lor. Daca n-ar abunda de aluzii sexuale si glume seci, parca nici n-as simti ca e o animatie britanica. Oricum, merge asortat cu un ceai la suprapret.

21 Jump Street (2012)

Comediile tintite spre adolescenti nu mai exista de multi ani pe lista mea. 21 Jump Street insa are suficiente momente decente, incat sa nu regret complet vizionarea. Nu stiu daca-i vorba despre neobisnuita chimie dintre Jonah Hill si Channing Tantum, sau despre aparitiile lui Ice Cube si Johnny Depp. Cert este ca povestea celor doi politisti deveniti ”liceeni sub acoperire” are bunul simt sa nu abuzeze de toate cliseele. Abuzeaza insa de limitele bunul simt in suficient instante, incat mai nimic din ce fac personajele nu e prea credibil. Pana la finalul filmului, agentii sub acoperire incalca suficiente reguli pentru o vacanta de 30 de ani la parnaie. Dar e ok: sunt personajele pozitive si le poate fi iertat tot, cat timp si-au invatat lectia. Nu-i asa?  Film de vazut intr-un weekend fara activitate sociala si fara alternative mai bune la cinema.

P.S: Am mai ramas cu o datorie de la Anim’est: scurt metrajele premiate. Pe scurt: mai toate au fost slabe spre foarte slabe. O productie ruseasca inspirata de Theo Jansen si metafora vizuala Deer and Rabbit au mers. Scurt metrajul romanesc ajuns in finala a avut o executie foarte interesanta, in creion, dar o tema extrem de banala: discriminarea.