Dupa o saptamana de absenta, revin intocmai ca un concurent MasterChef: cu o ciorba reincalzita si un zambet tamp pe buze.

Cu alte cuvinte, in loc sa va livrez un articol serios, bine garnisit cu pareri nesolicitate si umor de clasa a patra, o sa recurg la un truc cunoscut. O sa va servesc un platou cu filme vazute recent, mascate drept aperitiv. Voi, ca niste oaspeti buni, veti gusta si va veti preface ca nu mancati biscuiti cumparati din Metro, asortati cu branza la tipla. Sa incepem, deci, degustarea:

Closer to the Moon (2014)
N-am mers la Closer to the Moon pentru ca e o productie romano-italiano-polono-americana (serios). N-am mers la Closer to the Moon nici pentru ca e unul dintre cele mai scumpe filme romanesti facute vreodata. Am mers la Closer to the Moon pentru ca…Nae Caranfil. Pe bune, omul asta stie sa spuna povesti. Si cand povestile lui ii au pe Vera Farmiga si Mark Strong in roluri principale, filmul isi merita biletul. Closer to the Moon ne aduce o versiune fictiva a celebrului jaf din 1959, orchestrat de “Banda Ioanid”. Un jaf masiv, petrecut sub ochii autoritatilor comuniste si gandit de fosti oameni ai regimului. Un jaf al carui autori au fost pusi de autoritatile vremii sa joace in reconstituirea propriilor fapte.

Cucerit de potentialul povestii, Caranfil isi pune personajele in ipostaze ciudate, speculeaza pe tema motivatiei lor si le scormoneste trecutul. Pe scurt, omul face ce a facut magistral si in “Restul e tacere”:  un film bun, fara pretentii de Cannes,  un film pe care sa nu-l recunosti instant ca fiind “romanesc”. La impresia asta a contribuit si faptul ca limba vorbita in film este engleza, iar distributia este predominant straina (cu exceptia Monicai Barladeanu, care e o caramida frumoasa). Vera Farmiga chiar face un rol foate bun, la fel si Anton Lesser (locotenentul Holban) si David de Keyser (evreul Moritz).

Exista destule situatii clasice, inclusiv prinderea jefuitorilor, care vor rezona puternic cu locuitorii fostului bloc comunist, fie ei romani sau polonezi. La fel vor face si tipologiile clasice, precum cea a “militianului” batut in cap, amator de poezii patriotice. Din fericire, Closer to The Moon nu e un “film despre comunism”. Personajele isi desfasoara viata in mod normal, nu simt presiuni terorizante, nu sunt chinuite de fantasme si nici nu-si deplang soarta. Daca ar fi sa reprosez ceva regizorului ar fi structura narativa (nu naratiunea in sine), structura putin cam imprastiata pe alocuri. Closer to the Moon nu are neaparat un personaj principal si asta se simte. Pe de alta parte, reconstituirea reala a jafului, filmata de autoritatile comuniste si proiectata de Caranfil pe generic, ofera picatura care face din Closer to the Moon un film complet.

Snowpiercer (2014)
Primul film in engleza al sud coreeanului Bong Joon-ho, Snowpiercer este una din productiile alea faine care n-au beneficiat de larga circulatie in cinematografele romanesti. Pe de-o parte, vina apartine distribuitorilor coreeni. Pe de alta parte, vina este si a oamenilor care decid cand intra sau iese Nymphomaniac din cinematografe, oameni binecuvantati cu viziunea cinematografica a unui preot mormon.

Snowpiercer este un film cu o atmosfera excelenta, un film care, in ciuda recenziilor detaliate, nu merita povestit. Sigur, ideea principala te loveste inca din trailer: in viitor, masurile de prevenire a incalzirii globale produc o noua era glaciara. Umanitatea supravietuieste prin inghesuirea intr-un tren care incercuieste anual planeta. Trenul devine in scurt timp o micronatiune, o metafora pentru distanta sociala dintr-un regim totalitar. De-aici si pana la revolta personajului principal trec vreo 10 minute de film. Nu are rost sa insist pe schimbarea raporturilor de putere pe parcursul filmului sau pe modul in care regizorul transforma personaje minore in repere narative.

Filmul merita vazut, daca nu pentru tema, macar pentru executia vizuala impecabila si pentru momentele “pur asiatice”. Ahh, era sa uit de Tilda Swinton si de rolul ei care pune in umbra jumatate din distributia Hunger Games. Ed Harris, John Hurt si actorii coreeni sunt la randul lor demni de luat in considerare si la fel si scurta aparitie a romanului Vlad Ivanov. In cazul personajului principal, interpretat de Chris Evans, am insa cateva dubii. Nu stiu de ce, dar l-as fi vazut pe Christian Bale in rolul revolutionarului Curtis. Desi rolul asta e clar cu un nivel peste aventurile obisnuite ale lui Chris Evans, omul are in continuare acelasi rictus pe care si l-a pastrat de la primul film in care a fost distribuit. Serios…

The Chris Evans Face

Dorothy Mills (2008)
Dorothy Mills e thriller/horror irlandez care-mi scapase printre degete. Asta e un motiv bun pentru care voua n-ar trebui sa va scape. Jenn Murray joaca rolul unei pustoaice orfane, Dorothy, acuzate ca ar fi incercat sa omoare un bebelus. Carice van Houton este psiholoaga trimisa in izolata comunitate insulara care o gazduia pe Dorothy, pentru a-i decide soarta. Filmul imbina cu succes cateva tema clasice, de la personalitatea multipla, la posesiune si eternul “secret ingropat”. Motivul pentru care il recomand este ca face lucrul asta fara sa abuzeze de cliseele genului si ofera un final cel putin satisfacator. Dorothy Mills mi-a amintit de Frailty, capodopera din 2001 a lui Bill Paxton. Merita vazut, macar pentru figura absolut inspaimantatoare a personajului principal.

Free to Play (2014)
Pentru cei care-si cumpara sau isi joaca jocurile pe Steam, Free to Play este un documentar gratuit. Pentru restul, filmul este…tot gratuit, disponibil inclusiv pe Youtube. Pentru orice privitor, Free to Play este un documentar excelent montat, insa putin siropos si teatral, despre campionatele profesioniste de jocuri video. In cazul de fata, este vorba despre campionatul de Dota 2 din 2011 (The International), campionat al carui premiu a fost de un milion de dolari. Daca intre timp atat campionatele cat si premiile au crescut semnificativ (datorita comunitatii), merita aflata povestea primilor oameni care si-au sacrificat nervii, viata sociala si de multe ori logica pentru placerea de a auzi in boxe: “Dominatiiing!”.

Lasand gluma la o parte, campionatele de e-sports sunt un lucru cat se poate de serios, mai ales in tarile asiatice (China si Coreea de Sud) unde echipele au manageri si stau cu saptamanile in cantonament. Mai mult, Free to Play are savantajul unor povesti de viata chiar simpatice. Pe langa arogantul singaporez HyHy si ciudatul american Fear, Free to Play ne serveste si biografia ucraineanului Danil Ishutin din Liov, cunoscut si sub porecla Dendi. Trecand peste deteriorarea conditiilor economice din orasul de bastina si peste traumatizanta moarte a tatalui, Dendi pare sa fi ramas un pusti modest, debusolat si mult mai putin absorbit de propria importanta decat restul. Oricum ar fi, documentarul merita 75 de minute din viata voastra, mai ales daca sunteti printre cei care cred ca sahul are dreptul sa fie in scoli, dar jocurile video nu.

Kick-Ass 2 (2013)
Foarte multa lume m-a avertizat in legatura cu Kick-Ass 2. Ca e un film slab, ca nu respecta banda desenata, ca nu o foloseste suficient pe Chloe Moretz. Incapatanat fiind, am vazut Kick-Ass 2 cu gandul ca numai aparitiile lui Jim Carrey si John Leguizamo ar trebui sa-l faca vizionabil. Culmea e ca filmul chiar mi-a placut, dar nu din motivele pentru care m-a atras prima parte. Daca primul Kick-Ass era o comedie cu accente dramatice, povestea unui pusti dubios care dorea sa devina supererou, al doilea film merge in alta directie. Kick-Ass 2 este un film aproape brutal, axat mai degraba pe consecintele “eroismului” de duminica, decat pe eroi in sine.

Daca in primul film, personajul principal isi ia cateva batai sanatoase, in al doilea prietenii si familia “eroului” devin tintele inamicilor. Cu alte cuvinte: daca ti-ai pus o masca dubioasa si ai inceput sa pocnesti mafioti, asteapta-te sa asisti si la cateva inmormantari. Din punctul asta de vedere, Kick-Ass 2 seamana cu Watchmen, insa este departe de capodopera lui Snyder. Jim Carrey chiar face un rol interesant, similar celui rezervat lui Nicholas Cage in primul film. Asta demonstreaa ca exista actori pentru care rolul de nebun vine ca o manusa…sau ca o masca de supererou. Aaron Taylor-Johnson e in continuare neimpresionant, pe cand Christopher Mintz-Plasse e un “raufacator” innascut.

Altfel, nu simt ca filmul ar pangari banda desenata, pentru simplul motiv ca povestea originala e prea violenta si sexualizata pentru marele ecran (violul din banda desenata e transformat intr-o bataie, de exemplu). Kick Ass 2 e mai putin o adaptare a benzii desenate, cat o continuare cinematografica a primului film. Ce m-a iritat insa este disproportionalitatea pedepselor si recompenselor aplicate unor personaje. O alta dovada ca de multe ori “realismul” nu e chiar cea mai buna solutie…

P.S: As fi vrut sa mai aberez cateva randuri si despre serialele incercate in ultima vreme, dar las pe alta data. Nu de alta, dar am scris deja mai mult decat imi propusesem si nici nu am inclus traditionalele filme de doi bani pe care voiam sa le servesc ca desert.