O sa-mi incep articolul cu o negatie, lucru pe care puristii nu l-ar indica…

Nu mi se pare ca Slash ar fi un chitarist genial, iar Guns’n Roses nu mi-au spus niciodata mare lucru. Ca orice parere online, si randurile astea isi vor gasi candva sfarsitul in comentariul unui trol. Nu le voi duce dorul: realitatea din spate  ramane. Marti, la Sala Palatului, am venit pentru Myles Kennedy, solist pe care-l simpatizam inca din perioada Alterbridge si pe care mi-as fi dorit sa-l vad in turneul de reuniune Led Zeppelin. N-a fost sa fie, dar, din fericire, turneul cu Slash a fost o decizie foarte inspirata.

Tot marti, am venit pentru Apocalyptic Love, ultimul album semnat de cei trei ocupanti ai scenei (Slash, Miles Kennedy si The Conspirators). Un album care suna foarte bine, tocmai datorita colaborarii stranse dintre membrii deveniti trupa. Evident, numele lui Slash a fost cel mai vizibil de pe afis si probabil motivul pentru care 80% dintre participanti se aflau in sala. Pana la urma, omul e bun, doar ca…nu suficient de bun incat sa poata tine singur sala in picioare.

In virtutea acestei porniri, am decis pentru prima data in ani de zile, sa iau un bilet cat se poate de ieftin. Am luat bilet la balcon, cu norocosul numar 13, pe norocosul rand 13. Odata intrat in sala, am constatat (din nou) ca Sala Palatului nu e o alegere inspirata pentru concerte de gen. Scaunele inguste, caldura si atmosfera de Cenaclul Flacara si-au spus cuvantul. E frustrant sa-ti auzi piesele cantate magistral si nemiscarea sa-ti strice mirajul. Aglomeratia este de altfel un bun prilej sa auzi trancanelile si sa observi telefoanele pornite ale celor din jur. Cei din randurile din fata au facut abstractie de incapere si au topait in cei 30 de centimetri de spatiu disponibili. Din pozitia mea pierduta pe harta, era mai greu. Trecand peste frustrarile legate de caldura si scaune, Sala Palatului are totusi un mare atu: sunetul impecabil. Dintre concertele si festivalurile la care am asistat in ultima vreme, cred ca numai la Leonard Cohen nu m-am plans de sonorizare. Cei de langa scena au avut insa cateva reprosuri.

Publicul a fost unul dintre cele mai cosmopolite vazute in ultima vreme, cu o medie de varsta care depasea lejer 30 de ani. Ma asteptam la mai multi pusti imbracati in Slash, dar cred ca pretul biletelor i-a descurajat. In public i-am zarit printre altii pe Tilica si pe Remus Cernea, doi mari comedianti ai Romaniei. O paza mai relaxata si o aprovizionare civilizata au eliminat si imbulzeala, dar si betivii specifici evenimentelor de gen. Ma rog, la asta s-ar adauga si data. Cate concerte mari sunt plasate in mijlocul saptamanii? Oricum ar fi, organizatorii au vandut mai tot, umpland ochi Sala Palatului, ca la evenimentele…mai “fine”. Aceeasi Sala a Palatului i-a scutit pe oameni de a mai instala monitoare LCD pe care sa putem admira baiatul de la sonorizare, in splendoarea tuturor celor 300 de pixeli.

Slash Image

(Ăle mai bune locuri…din fundul văgăunei)

Primii intrati in scena au fost Byron. Trupa din deschidere a intrat la fix si a oferit un show excelent. Sincer, nu sunt fan Byron, dar experienta omului astuia se vede (nea Dan canta de foarte multa vreme). Cu o piesa de pe viitorul album (care se va lansa in curand, la Palatul Copiilor, dupa cum ne-a tot amintit solistul) si cateva bucatele pe care le mai auzisem, Byron a picat la fix. Genul abordat n-a fost tocmai in concordanta cu stilul lui Slash, dar mi-ar placea sa-i mai vad si pe la alte concerte.

Pe la 20.30 au intrat in scena si capetele de afis, cu Myles Kennedy in frunte si un Slash retras discret in stanga lui. Chiar daca nu are forta unui Axl Rose, Miles Kennedy ramane un solist de concert mult mai tehnic si versatil. Chiar daca pe multi nu i-a dus cultura muzicala mai departe de “ala il imita pe Rose?”, fostul profesor de chitara chiar merita ascultat. Ce m-a deranjat a fost platforma din centrul scenei care, combinata cu miscarile usor ciudate ale lui Kennedy, a dat impresia ca omul e mai scund si mai tanar decat este (are 1.80 si vreo 43 de ani). Acum, trecand peste remarca asta de editor la Unica, Myles Kennedy a fost acolo cu vocea si cu chitara si la fel a fost si Todd Kerns, basistul care facea backing vocals si care a cantat singur vreo doua piese, inclusiv Welcome to the Jungle.

Despre muzica in sine nu sunt prea multe lucruri de spus: oamenii au sunat excelent timp de aproape doua ore, fara pauza. Eu venisem pentru Apocalyptic Love, album al carui coperta se vedea si pe fundalul scenei. Am primit ce voiam, dar am primit drept bonus si cateva piese Guns’n Roses (Nightrain, Civil War, Sweet Child O’Mine si, dupa bis, Welcome to the Jungle si Paradise City) care au sunat mai bine decat la Guns’n Roses-ul ascultat in vara. Dintre ele, Civil War si Paradise City mi-au sunat cel mai bine. Nenea Slash a avut momentele lui de stralucire si, pentru a ne demonstra ca nu traieste in trecut, a inghesuit si un Slither, de la Velvet Revolver.

Piesele de pe Apocalyptic Love pe care as vrea sa le mai aud odata live au fost Halo, Anastasia si evident, Bad Rain. Aici as fi vrut mai mult entuziasm, dar m-am multumit si cu o versiune bine cantata. De pe primul album Slash am apreciat Starlight, compusa si cantata initial tot cu Myles Kennedy la voce. Pe langa niste bucatele care l-au pus vizibil in valoare, Slash nu a avut solo-uri prelungite si nici discursuri sforaitoare. A fost modest, si-a facut treaba si a comunicat cu publicul suficient cat sa nu se supere fanii de duminica. Lumea a explodat cand omul ne-a marturisit ca e prima lui venire in Romania. Se vede treaba ca miriada de campanii turistice a dat roade. La final, dupa un asediu de confeti si o promisiune de reintoarcere, am aflat de la Kennedy ca  ”you’ve been great, you fuckers!”.

P.S: Am mai mentionat in treaca, dar merita sa accentuez. Pana si biletele cele mai ieftine, din fundul grotei, au fost destul de scumpe.

50 Comments »