La fel ca raspunsul la intrebarea “Aveti un foc?”, exista lucruri care se incapataneaza sa apara…

Si nu vorbim doar despre politicieni cinstiti, Iepurasul de Pasti sau alte personaje imaginare. Vorbim despre lucruri pe care omenirea le asteapta de mii de ani. Lucruri pe care nici macar incercarea mea anemica de umor nu le-ar putea banaliza. Lucruri precum raspunsul la vechea intrebare: “Suntem singuri?”. Raspunsuri pe care le vrem adevarate, desi viata ne spune ca poate n-ar fi cazul sa punem intrebarea.

Fie ca facem pelerinaje la saormerii prin GPS, fie ca citim NewScientist pe tableta, e greu sa negam ca ultimii 20 de ani au impins tehnologia dincolo de imaginatie. Internetul si accesul la informatie poarta o parte din vina, inovatiile hardware si Legea lui Moore pe cealalta. Adevarata inovatie nu s-a limitat insa la disparitia suporturilor fizice, la programe revolutionare sau masini fara sofer. Adevarata revolutie a venit tocmai din liberalizarea informatiei, din faptul ca am putut urmari live experimentele de la CERN sau eclipsele totale din emisfera vestica. De la stramosi pe care nu stiam ca ii avem pana la urmele Big Bang-ului, fiecare noua descoperire a inceput sa intareasca o mai veche senzatie a filosofilor si oamenilor de stiinta.

Senzatia ca omuletii gri nu sunt altceva decat o posibilitate indepartata, pierduta in fantezia unui astronom zelos. Senzatia ca mesagerii divini nu sunt altceva decat interesantul, dar anacronicul produs al imaginatiei colective. Senzatia ca, in ciuda frumusetii intrebarii, raspunsul e ca DA, S-AR PUTEA SA FIM SINGURI!


(Un eveniment cu mai putine sanse decat Partidul Verde la alegeri).

Semnele se vad destul de clar, chiar si in mitologia populara. Cartile si filmele S.F se axeaza din ce in ce mai putin pe fascinatia “strainului”, a extraterestrului invadator si mai mult pe cea a strainului de langa noi. Proiectele ultra ambitioase precum SETI sunt din ce in ce mai rar finantate, iar fondurile globale se concentreaza spre problemele presante ale planetei (incalzire globala, sustenabilitate). Cei care isi pun intrebari sunt mai preocupati de probleme concrete si mai putin axati pe flotari ale ratiunii. In opozitie, cei care vor raspunsuri concrete sunt mult mai convinsi ca micul lor club, religia sau grupul conspirationist are dreptate, ignorand cu desavarsire argumentele contradictorii. Taberele devin destul de clare. In loc sa ne uneasca, posibilitatea de a fi singuri ne imparte in insule ale egoului.

Undeva, un batranel care a descoperit magia tabletelor imi pregateste o intrebare ascutita: adica ce vrei sa spui, ca suntem singuri in univers? Dar exista sute de dovezi ca nu e asa! Nu, nu exista nicio “dovada concreta”, ci doar indicii si posibilitati. Indicii si posibilitati pe care nu avem nici resursele si nici maturitatea, ca civilizatie, sa le exploram. Ne place sa deliram pe tema “extraterestrilor antici” si sa impletim stiinta cu religia, speculand inflacarati pe tema multiversului (in ciuda numeroaselor probleme cu teoria si a practicii inexistente). De ce? Pentru ca, la fel ca in scurta noastra viata de praf stelar (vorba lui Sagan), NE E FRICA SA FIM SINGURI.

Sincer, habar nu am daca suntem sau nu singuri (atat in sensul stiintific, cat si in cel al experientei mistice, pe care o percep ca fiind tot stiinta, dar inaccesibila). Problema e ca, pe masura ce ne holbam in imensitatea cosmosului, am din ce in ce mai mult impresia ca nu vom afla prea curand raspunsul. Asta-i si motivul pentru care vad atat in cautarea omuletilor gri, cat si in cautarea “adevaratului zeu”, o pierdere de timp. De ce? Pentru ca falsele probleme din Rai sau Galaxie nu fac altceva decat sa inlocuiasca problemele reale de pe Pamant. Problemele de langa noi, pe care le putem cu usurinta ignora in numele propriilor convingeri.

Sigur, crezurile au rolul lor si, pentru sanatatea noastra psihica n-ar fi neaparat rau sa avem unul (fie ca e credinta in ratiune pura, fie ca e afilierea la o veche traditie). Dar asta nu ne scuteste de la problema noastra principala: aceea ca suntem un musuroi plutitor intr-o imensitate inca neexplorata. Un musuroi care ar face bine sa invete sa colaboreze, indiferent de culoarea turbanului. Nu de alta, dar proba singuratii nu e tocmai o problema, ci un examen. Un examen al maturitatii noastre ca specie. Acceptarea stadiului curent de dezvoltare, a conditiei trecatoare si a faptului ca multe intrebari fara raspuns nu sunt efectiv intrebari ar putea fi un inceput. Impacarea cu propria persoana si cu locul (mic, dar important) pe care-l jucam ar fi o frumoasa continuare.

Chiar daca realitatea intra uneori cu tesla peste magie, n-as zice ca trebuie sa ne descurajam. Faptul ca suntem mici si deocamdata singuri e unul din marile noastre avantaje. Avem tot timpul si spatiul la dispozitie sa facem lucruri cu adevarat marete. De unii singuri.

P.S: Stiu ca articolul asta impleteste teleenciclopedia cu delirul, dar, in ultima vreme, mi-a lipsit somnul mai mult decat nationalei victoriile. Poate pentru ca Marte e din nou foarte aproape de Pamant, sau poate pentru ca e posibil ca Dan Brown si cei pe care i-a plagiat sa fi avut totusi dreptate.