Acum trei ani, cand lumea izbucnea in aplauze la adresa “mentalitatii japoneze” am scris un articol care a iritat cativa fani ai poporului asiatic…

Desi le apreciam curajul si pasiunea pentru a sta in mijlocul tsunami-ului si a astepta instructiuni, am considerat la momentul respectiv ca pasivitatea respectuoasa a japonezilor nu era cel mai bun model de urmat. Argumentam atunci ca normele respectate cu sfintenie si sacrificiul de sine sunt admirabile, dar lucreaza impotriva instinctului. Intre timp insa, am descoperit ceva in ritualul japonez care mi se pare cu adevarat demn de cercetat si urmat. Nu, nu am facut brusc o pasiune pentru hentai. Vorbesc despre cultura scuzelor, o bucatica de cultura japoneza care-si face cu greu loc in stirile internationale.

Citeam recent despre cazul unui mare compozitor surd japonez care s-a dovedit a nu fi nici mare compozitor si nici surd (da, stiu, suna ca un episod din Seinfeld). Ei bine, primul care a iesit sa-si ceara scuze public a fost omul care l-a ajutat pe “artist” sa-si scrie operele, din umbra. Un om numai partial vinovat pentru intreaga inselatorie. Cum si-a cerut scuze? Pe blog, prin telefon, pe Facebook? Nu, a strans peste o suta de jurnalisti intr-un hotel si si-a cerut scuze pentru toate mizeriile comise atat de el, cat si de cel pe care l-a sprijinit. Scuze fata de oamenii care au fost atinsi indirect de inselatorie si asa mai departe. Conferinta a urmat un ritual al scuzelor bine stabilit de societatea japoneza: confesiune, urmata de auto-flagelare publica si apoi de supunerea la judecata publicului. Mai mult, pana sa se ajunga la confesiunea marelui vinovat din scandal, si-au cerut scuze public oameni care n-aveau nici cea mai vaga idee ce se intamplase, dar care propagasera indirect o minciuna.

Cam atat de extinsa e cultura scuzelor in societatea japoneza. Sigur, e tot un ritual, dar e unul cu un impact puternic asupra mentalului colectiv. Ai gresit, iti recunosti greseala si te supui (cu capul plecat) judecatii. La finalul anului, sefii companiilor vin sa-si ceara scuze fata de angajati si investitori pentru pierderile financiare. Cercetatorii isi cer scuze pentru folosirea materialelor altor cercetatori, iar politicienii plang public si demisioneaza pentru ca au folosit gresit fonduri publice (gresit, nu ilegal!). Sunt si destule cazuri de sinucideri care au urmat unor astfel de ceremonii ale “dezonorarii”, unele cu greutate istorica. Japonia nu este singura in exercitiul asta (Hong Kong-ul are si el un ritual aparte), dar extrema pare sa apartina intr-adevar tarilor asiatice unde cuvantul “onoare” isi pastreaza inca sensul.


Plecaciunea care anunta o demisie. Un prim ministru dezonorat isi anunta retragerea.

Cuvinte precum “scuze”, “am gresit” sau “imi pare rau” nu au aceeasi greutate peste tot. Pentru unii, admiterea tacita a vinovatiei si recunoasterea greselii pot face diferenta dintre viata si moarte. Cazul lui Albert Speer, prim arhitect si ministru al Germaniei in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este cunoscut. Denumit de istorici “nazistul care si-a cerut scuze“, Speer a scapat cu viata din procesul de la Nurnberg si a fost eliberat dupa aproape 20 de ani de inchisoare (pentru ca ulterior sa-si recapete averea, sa scrie cateva carti de succes si sa traiasca pana la 76 de ani). Da, Speer a convins o sala intreaga ca nu stia despre Holocaust (era imposibil sa nu stie) si si-a facut “mea culpa” pentru sustinerea regimului nazist si pentru “prostia lui”. A marturisit cat a vrut sa marturiseasca, s-a autoflagelat ca la carte si apoi s-a lasat la mana judecatorilor. Daca de crimele de razboi n-a scapat, faptul ca scuza lui a parut sincera si ca, in ultimele zile ale razboiului a facut eforturi pentru a salva ce mai ramasese din Germania, i-au permis sa traiasca. Cu un an jumatate in urma, firma fiului lui era “in carti” pentru noul plan urbanistic al Bucurestiului. Se pare deci ca scuzele bine plasate au un impact destul de puternic, chiar daca vin de la oameni care si-ar repeta fara remuscari greselile. Sigur cazul lui Speer e discutabil (actiunile lui post-eliberare sugereaza un regret real), dar este stiut faptul ca scuzele pot avea un impact fenomenal in orice sala de judecata.

Ai zice ca exista situatii in care nicio cantitate de scuze nu va face diferenta si in care parerea de rau nu va inlocui vietile sau oportunitatile pierdute. Totusi, asa cum am vazut mai sus, chiar si atunci, o scuza bine plasata si o cantitate suficienta de cenusa turnata in cap il pot salva pe vinovat. Din pacate, in Romania exista o vorba: cu scuze omori omul. Asta e si motivul pentru care ai nostri se feresc de scuze mai rau ca extremistii de ratiune. La noi asumarile (fie ele si verbale) si parerile de rau sunt mai rare decat analizele politice coerente. Si lucrul asta e vizibil nu numai pentru noi, dar si pentru ochii curiosi care ne privesc din afara tarii.

Ultimul an ne-a adus o avalansa de arestari si condamnari care au aruncat dupa gratii o cohorta de personaje odioase pe care putini mai sperau sa le vada in dungi. Acum, sa facem un efort de memorie: cate dintre ele si-au recunoscut vina? Nu, nu cate dintre ele au indrugat aiureli de tip “Dumnezeu sa ne judece” sau “Daca sunt vinovat, merit sa…”. Cati dintre oamenii pe care-i vedem plimbati cu duba pe la DNA, cu dosare de sute de pagini si dovezi incontestabile ale vinovatiei au iesit public sa spuna “Am gresit, am fost lacom si prost si am furat din banii vostri. Merit tot ce mi se intampla!”. Atat. Daca ar fi spus asta in sala de judecata, poate si-ar mai fi micsorat pedepsele si asa mici.

Au fost maxim 4-5 indivizi care si-au recunoscut faptele. Mai toti au facut-o la sfatul avocatilor si dupa ce li s-a comunicat deja verdictul. Nu s-a vazut vreo picatura de regret, fie si disimulata, in atitudinea lor (sa nu-mi spuneti ca Dorin si Alin Cocos plang acum pentru ca s-au pisat la un moment dat pe Constitutie). Sigur ca scuza in sine implica si speranta la o recompensa sau la o micsorare a pedepsei. Nu te poti astepta ca oameni care tin zeci de tablouri valoroase ascunse in pereti sa cunoasca insemnatatea cuvantului onoare. Totusi, scuza implica o constientizare si o acceptare a vinovatiei. Implica o urma de remuscare, chiar daca nu e urmata de schimbare. Odata ce-ti ceri scuze, chiar daca nu regreti cu adevarat cele intamplate, stii ca ai facut ceva rau. Admiti ca esti un infractor si atitudinea de putoi sfidator nu mai are dreptul sa existe, cel putin pentru o perioada.

Nu cred ca ne vom insanatosi ca societate atunci cand “nu va mai fura nimeni” pentru ca sunt convins ca asa ceva nu e posibil (si nici nu stiu vreo tara unde sa se intample asta). Voi sti insa ca lucrurile merg in directia buna cand un viitor puscarias va convoca o conferinta de presa doar pentru a le spune celor care l-au ales si învestit in functie ca a gresit. A gresit, merita sa sufere pentru asta si se lasa la mana celor carora le-a inselat increderea si asteptarile. Scuze si atat.

P.S: Sa nu uitam totusi ca japonezii inca nu si-au cerut suficiente scuze pentru masacrele si violurile de care s-au facut responsabili in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Altfel, pe un cu totul alt ton si de data asta fara scuze, reteaua de magazine H&M a fost tinta unei glume cel putin simpatice (si cel mult costisitoare).