Urmează un text prea scurt pentru filme proaste, dar prea lung pentru glume bune…

Știu că abia așteptați să vă întoarceți la Facebook așa că am decis să-mi restrâng textul la câteva titluri care rulează acum sau care pot fi găsite pe serviciile de streaming și DVD. Sau, cum ar spune un adolescent în fața primei cuceriri: o să termin repede…

Dunkirk (2017)

Ultimul film al lui Christopher Nolan are atât de multe recenzii pozitive, încât începi să-ți pui întrebări. Să fie britanicul atât de bun? Răspunsul este: da, până acum… da. În Dunkirk, Nolan rămâne voit fără jucăriile preferate, tematica S.F. și efectele speciale, și ne trântește un film impecabil cap-coadă, cu o editare sonoră incredibilă și o cinematografie monumentală. Dacă pentru muzică (nu și pentru sunet) este responsabil Hans Zimmer, pentru cinematografie îi putem mulțumi lui Hoyte van Hoytema, un olandez care a marcat deja câteva goluri.

Dacă despre retragerea de la Dunkirk nu se pot spune noutăți, despre abordarea lui Nolan se va vorbi ceva vreme. Dunkirk e un film claustrofobic, compus din trei povești separate și ușor decalate în timp. Scenariul aduce îi aduce în prim plan atât pe eroii de conjunctură, cât și pe cei speriați de iminența catastrofei. Totul înconjurat de unghiuri cinematografice care fac 3D-ul absolut inutil, motiv pentru care Nolan nu îl folosește. Metoda științifică abordată de regizor chiar strălucește. Dunkirk este genul de producție care mai demonstrează o dată că cetatea filmului a fost, este și va rămâne la Hollywood, nu la Cannes, Veneția sau Toronto. E un film obligatoriu pentru cinefilii europeni aspiranți, mai ales că e și destul de scurt. Nu de altceva, dar trebuie să vadă și ei cum se face, cu sau fără buget.

Altfel, actorii sunt la înălțime, însă nu ei sunt vedetele filmului. De fapt, în Dunkirk, toți soldații sunt reduși la o masă amorfă și speriată, motiv pentru care talente precum Tom Hardy (care își reia involuntar rolul din Batman), Cillian Murphy sau Kenneth Branagh pot sta liniștiți lângă Harry Styles, un cântăreț de pop enervant care, culmea, face un rol decent.


Tom Hardy

(Tom Hardy fiind Tom Hardy – Sursa

Okja (2017)

Bong Joon-ho a atras tuturor atenția cu Snowpiercer, iar Netflix ne-a trezit curiozitatea după ce lungmetrajele lor S.F. (Spectral, The Discovery, iBoy) au început să fie la înălțimea serialelor. Okja arată excelent atât vizual, cât și la nivelul numelor de pe afiș. Pe lângă micuța coreeană căreia i-ai putea spune “personaj principal”, în film apar Tilda Swinton, Paul Dano și Jake Gylenhaal pe care nu-l vedeam în rolul unui Ace Ventura alcoolic. Coloana sonoră aduce puternic aminte de Goran Bregovic, iar filmul a fost inițial huiduit la Cannes pentru prezența logoului Netflix. Toate ingredientele ar trebui să ducă la o producție excelentă, nu?

Din păcate, la nivel narativ, Okja livrează o marfă neglijabilă, un fel de Free Willy în care obiectul salvării este o purcelușă mutantă, vânată de o corporație care atacă Monsanto. Mesajul anti-GMO și parodierea activismului modern sunt binevenite. La fel sunt și glumele cu accent cultural, strâns legate de obsesiile sud-coreenilor. Într-un final însă, Okja rămâne un film care poate fi uitat lejer după prima și singura vizionare.

Okja

(Un omuleț purceluș și o purcelușă omuleț – via Slashfilm)

Kong – Skull Island (2017)

La momentul lansării, Kong îi trăgea tare cu nume precum Tom Hiddleston, Samuel L. Jackson, John Goodman și John C. Reilly. Chiar și așa, recunosc că nu aveam mari așteptări de la titlul ăsta. După ultimul film cu Godzilla (de care universul Kong este legat) și după încercarea anterioară de remake (Peter Jackson), nu credeam că maimuța gigantică ne mai poate rezerva surprize.

Nu numai că Skull Island este impresionant vizual, dar filmul este și foarte relaxant. Cu excepția lui Jackson, etern tensionat, toți actorii par să se distreze la culme în noua producție. Nu văd niciun motiv pentru care publicul nu ar face la fel. Skull Island e o poveste de aventură clasică, fără mari pretenții, dar sensibil diferită de mai vechea “maimuța răpește femeia și apoi urcă pe clădire cu ea”.

The Belko Experiment (2017)

Filmul ăsta promitea destul de mult din trailer. Angajații unei corporații americane cu sedii prin țări exotice și cu un obiect de activitate greu de definit se trezesc blocați în noua lor clădire. O voce invadează sistemele de comunicare și le poruncește să se omoare între ei. Totul pentru propria supraviețuire, evident. Șefi, secretare, băieți de la întreținere, paznici și mai toți angajații clasici trebuie să decidă rapid dacă totul e o glumă sau dacă e cazul să pună mâna pe capsator.

Prima parte a filmului amintește de mai vechiul și mai bine realizatul The Exam, însă a doua parte este cea care scufundă experimentul. Sânge, sânge, măcel și o concluzie previzibilă și la îndemână. Merită văzut pentru construcția personajelor și pentru cei câțiva actori de categoria B recognoscibili, dar cam atât.

The Void (2017)

După primele zece minute de vizionare, The Void pare să fie un horror clasic, o întoarcere la stilul anilor ‘90, cu niște cadre care amintesc (sau copiază de-a dreptul) cinematografia lui David Lynch. Filmul este bine localizat (un spital aproape abandonat), iar tensiunea crește gradual, însă apariția bruscă a unor creaturi bizare, referințele mitologice și efectele vizuale mediocre o să vă lase la final cu aceeași întrebare: ce și, mai ales, de ce am văzut?

The Circle (2017)

Emma Watson, Tom Hanks, Patton Oswalt, John Boyega și ultimul film înainte de moartea lui Bill Paxton și a lui Glenne Headley, care aici joacă rolul unui cuplu în vârstă. Dacă distribuția pare impresionantă pentru un film despre corporații și despre dispariția intimității (da, altul), ei bine, și lista firmelor și persoanelor parodiate sau direct atacate e la fel de mare. Google, Facebook, Amazon, Apple, Steve Jobs, Larry Page, Mark Zuckerberg sau Edward Snowden își fac fie și fugitiv loc prin scenariu.

The Circle spune povestea unei fete simple, dar inteligente (Emma Watson, evident), care urcă rapid treptele unei corporații gigantice. O corporație plină de stereotipuri, ale cărei rețele sociale și gadget-uri ajunseseră să guverneze viața americanilor. În mare, scenariul seamănă cu un episod din Black Mirror, o nuvela de a lui Ken Liu (The Paper Menagerie) sau cu o mai veche creație personală (complet irelevant, dar ne promovăm și noi cum putem).

Din păcate, filmul nu se apropie de niciuna dintre cele trei surse de comparații (da, nici măcar de creația mea), pentru că scenariul pare să se oprească după 30 de minute. The Circle este genul ăla de film pe care-l tot aștepți să înceapă și care, până la final, îți transmite fix nimic. Multe idei bune și la fel de mulți actori decenți irosiți. Păcat.

Tom Hanks

(Și uite așa se duc două ore de film – Sursa)

Raw (2017)

Raw este un horror franțuzesc profund deranjant și carnal, cu o temă care combină ritualurile de inițiere cu obsesiile moderne. Personajul principal, o studentă ajunsă prea devreme la universitate (pe criterii de inteligență), este forțată să treacă la o dietă omnivoră, după ani în care mama ei o hrănise cu verdețuri. Odată cu acest eveniment „traumatic”, junioara începe să se manifeste bizar, spre disperarea bisexualului ei coleg de cameră și a surorii ei.

Avantajul lui Raw este totodată și problema lui: e un film feminist, divers și foarte realist (există inclusiv o scenă cu o epilare inghinală), cu o actriță foarte promițătoare în rolul principal. Din păcate, deși genul s-a ridicat foarte mult în ultima vreme, Raw este un film prea pretențios pentru un horror și lucrul ăsta se simte. Deși episoadele de suspans nu au lipsit din film, aproape în fiecare minut m-am temut că unul dintre personaje va începe să meargă în slow-motion sau să înfulece o ciorbă, lingură cu lingură.

John Wick – Chapter 2 (2017)

Nu sunt foarte multe de comentat despre filmul ăsta, motiv pentru care am uitat să-l includ în selecția trecută. E un film mai puțin plauzibil decât primul, în care contractul cu privitorul este încălcat în multiple rânduri. Keanu Reeves, rapperul Common și Laurence Fishburne sunt simpatici, dar incredibilul Ian McShane îi eclipsează. Altfel, pe lângă momentele obositoare de cafteală, John Wick 2 arată superb vizual, câteva dintre scene fiind absolut memorabile. La fel ca primul film, ultima “capodoperă” a fostului cascador Chad Stahelski merge la fix într-un weekend ploios, chiar dacă nu vă place Keanu Reeves. Ahh, da, și lăsați-i naibii omului câinele în pace!

Rings (2017)

Dacă remake-ul american din 2002 a fost un film decent, fiind regizat de Gore Verbinski, niciuna dintre continuări nu a fost suficient de bună încât să merite un paragraf între…

P.S: Data trecută spuneam că nu voi comenta nimic despre noul Twin Peaks, din motive care țin de fanii lui. Acum, după mai multe apariții, aș spune că toată magia lui “David Lynch” din noul sezon încape în vreo două episoade mai bune din American Gods. Din păcate.