Urmează două pagini de delir pe tema filmelor, unde voi o să vă prefaceți interesați, iar eu o să mă prefac interesant…

Ar trebui să încep cu tema care bântuie nesănătos de mult în online: Wonder Woman – capodoperă modernă sau mizerie sinistră? Din păcate, Gal Gadot mi se pare în continuare un sac de cartofi superb și nu-i pot judeca prestația din prisma calităților actoricești. Altfel, filmele cu supereroi au avut și momente mai bune. O să las deci această capodoperă a feminității pe data viitoare. Până atunci, o să prezint filme suficient de recente încât să vă amintiți posterul, dar ajunse în etapa în care le puteți vedea cu 2 euro pe serviciile de streaming.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

Al doilea film din seria Guardians of the Galaxy e dovada că, dacă regizorul și actorii sunt competenți, tot ce trebuie să faci (ca producător) este să taci din gură. Marvel a înțeles lecția asta și l-a lăsat pe James Gunn să introducă puțin substrat în ceea ce altfel ar fi fost un film subțirel despre un om, un raton mutant și niște extratereștri care salvează din nou lumea. Guardians of the Galaxy 2 nu e numai echilibrat și plin de referințe plăcute fanilor, dar se joacă și pe tema ascendentului familial, readucându-l în scenă pe bătrânul, dar eficientul Kurt Russell. În rest, Chris Pratt, Vin Diesel și Bradley Cooper se întorc, iar Michael Rooker face un rol excelent în rolul lui Yondu. Per total, un film ușor, dar cu un dozaj excelent de emoție, acțiune și umor.

Alien: Covenant (2017)

Alien: Covenant e puțin mai bun decât Prometheus, dar e ca și când ai spune că ciocolata cu rom e mai cremoasă ca nămolul. Prometheus a fost o mizerie, iar Ridley Scott ar trebui să-și lase cariera să se odihnească. Altfel, cine știe cu ce Exodus 2 sau The Martian Returns ne trezim. Senzația pe care o ai urmărind filmul ăsta este că un tip îmbibat în alcool vrea să îți spună o glumă pe care o știai și care oricum nu e amuzantă. Covenant urmărește inițial rețeta din Aliens și parțial din primul Alien (o capodoperă a genului), doar că își plasează personajele – echipajul unei nave de coloniști – pe planeta din Prometheus.

Din păcate, după ce aruncă două ouă și niște zahăr în castron, Ridley Scott toarnă din plin suc de sfeclă, untură, făină integrală și pietriș. Nu de alta, dar Alien: Covenant e o prăjitură sinistră, lipsită de gust sau aspect. Personajele lui Scott sunt complet nememorabile, Michael Fassbender fiind singurul actor căruia pare să-i pese că în platou există o cameră de filmat. Spre surprinderea multora, Fassbender e urmat de la distanță de Danny McBride (da, acel Danny McBride, amicul lui James Franco, care apare la rândul lui în film). Altfel, cupluri gay puse cu mâna în peisaj, actori nefolosiți (Noomi Rapace, Guy Pearce) și un scenariu lipsit de respect față de privitor. Ca în multe filme din serie, în Alien: Covenant mor o groază de oameni, doar că aici nu-ți pasă de nicio culoare de ei.

Mai mult, obsedat de explicații complexe și întorsături de situație, Ridley Scott reușește cumva să strice și superbul inamic al seriei (xenomorful). Creatura din primele filme era un monstru al claustrării, un “demon” al spațiilor închise, a cărui motivație era supraviețuirea, nu vânătoarea în sine. Era o bombă cu ceas. În filmul ăsta, creatura e mai apropiata de un virus și atacă în câmp deschis, reușind să fie înfricoșătoare numai în ideea că Scott va mai face un film pe tema asta.

The Discovery (2017)

De la Spectral și Stranger Things în sus, Netflix s-a avântat în proiecte de lungmetraj din ce în ce mai scumpe și mai ambițioase (aștept cu interes Okja). The Discovery, cu un Robert Redford obosit și un Jason Segel surprinzător de bun, se numără printre ele. Filmul are o premisă cel puțin interesantă, una care le-a permis șefilor Netflix să-i facă o agresivă campanie publicitară. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, un om de știință deprimat demonstrează existența Vieții de Apoi, fără însă a afla vreun detaliu despre cum ar putea ea arăta.

Așa cum te-ai putea aștepta, anunțul este urmat de un val masiv de sinucideri la nivel mondial. The Discovery urmărește întâlnirea și conflictul dintre retrasul om de știință și fiul său (Segel), fiu care se îndoiește profund de intențiile și de veridicitatea descoperirii tatălui. Din păcate, a doua parte a filmului nu oferă suficiente răspunsuri, iar multe personaje par a fi în plus, lucru valabil și pentru sinucigașa jucată de Rooney Mara. Deși are niște cadre excelente și aduce aminte de The Veil și Sound of My Voice, The Discovery reușește să fie relativ plictisitor și generic. Totuși, dacă-l privim ca pe o poveste polițistă, filmul este destul de reușit. Ar fi putut fi cu adevărat bun dacă beneficia de o regie mai atentă, o coloană sonoră convingătoare și un scenariu la obiect.

Get Out (2017)

Înainte ca Get Out să iasă din circuitul festivalurilor și să intre în cel al cinematografelor, trei lucruri puteau fi citite în orice recenzie la filmul ăsta. Primul ar fi că e surprinzător de bun, al doilea că e un horror cu afro-americani și ultimul că a fost scris, regizat și produs de Jordan Peele, jumătatea mai scundă din duoul Key & Peele. Singurul lucru neadevărat este că Get Out ar fi un film horror. În rest, comediantul Jordan Peele își face debutul regizorial într-un mare fel: printr-un thriller deștept, încărcat social și cu un ritm excelent.

În general nu mă dau în vând după mesaje sociale, așa că filmele axate pe problemele unei minorități nu mă prea impresionează. Get Out își comunică însă din start intențiile: un tânăr fotograf de culoare, antisocial și cam hipster, merge să cunoască părinții noii lui iubite, doi oameni „de bine”, coborâți din interbelicul târziu. Cu alte cuvinte, te aștepți de la bun început la un conflict rasial. Totuși, de la apariția fratelui nebun al fetei, până la bogătanii cu “prieteni negri” și tratamentele alternative ale mamei, lucrurile se complică într-un mod care nu mai are de-a face cu preconcepțiile, ci mai degrabă cu nebunia.

Ultima parte a filmului se apropie într-adevăr de un film de groază sau de unul S.F., cu o întorsătură de situație cel puțin interesantă și un final alternativ pe gustul fanilor genului (finalul poate fi urmărit gratuit aici). Singurul lucru pe care l-aș fi schimbat la Get Out ar fi numărul imens de plasări de produs Microsoft. Am văzut logoul ăla mai des decât dinții personajului principal și omul a zâmbit continuu.

Life (2017)

Dacă Alien: Covenant nu a reușit să ofere prea mult din atmosfera clasicului Alien, iată că Life – un S.F. fără pretenții, dar cu actori decenți – o face. Plasat într-un viitor deloc îndepărtat, Life spune povestea unui echipaj de pe Stația Spațială Internațională a cărui misiune este să analizeze o mostră de sol de pe Marte. Dacă titlul nu v-a dat un indiciu, intriga din Life se declanșează odată ce, în mostra de sol, eroii noștri găsesc un organism primitiv (o celulă ciliată ceva mai complexă). Altfel, nu am amintit degeaba clasicul Alien. Life este la rândul lui un S.F. horror, iar echipajul format din Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds, Hiroyki Sanada, Ariyon Bakare și alți actori de diferite etnii și naționalități (e totuși o stație internațională) nu moare de bătrânețe. Da, filmul nu e 100% corect științific, dar e plauzibil, chiar și atunci când ne propune un inamic deloc înspăimântător.

The Snare (2017)

The Snare este un thriller psihologic cu accente horror (ce surpriză), lăudat inutil de critici și primit cu indiferență de public. Indiferență pe care o merită din plin, la fel ca The Innkeepers, altă plictiseală sinistră etichetată drept film. The Snare are totuși ceva ce merită menționat: o brutală imagine a abuzului. Din păcate, doar atât are. Filmul prezintă povestea unor “mileniali” care rămân blocați într-un apartament în care intraseră fără permisiune. În teorie, lucrurile nu sună rău, dar atât personajele cât și decorul sunt complet neinteresante și aproape “cocălărești”. Pe scurt, așa ar fi arătat The Shining dacă era filmat de un regizor român premiat.

A Cure for Wellness (2016)

Gore Verbinski (The Ring, Pirates of the Carribean) e un maestru al imaginii și cam orice film făcut de el merită măcar o vizionare curioasă. A Cure for Wellness are în plin plan un tânăr corporatist, trimis de consiliul companiei pentru care își sacrifica tinerețea să-și recupereze șeful. Ultimul, ales să fie țap ispășitor pentru niscaiva mizerii financiare, se retrăsese la un resort de tratamente cu ape curative din Elveția.

Premisa filmului este cel puțin interesantă, cadrele din prima jumătate sunt absolut superbe, efectele sonore aduc aminte de clasici, iar referințele la Lovecraft nu pot fi ignorate. Mai mult, actorul din rol principal, Dane DeHaan, promite să ia locul lui DiCaprio în vreo 10 ani. A Cure for Wellness a avut toate premisele să umple buzunarele studiourilor, dar și palmaresul regizorului. Din păcate, ceea ce începe ca un film polițist inteligent se termină ca un horror mediocru, prelungit inutil.

Practic, există un moment al filmului în care ești tentat să te ridici din sală pentru că, deși nu ți s-a răspuns la întrebări, îți place ce ai văzut și auzit. Se pare însă că producătorii au ratat momentul ăla. Montajul final mai include 30 de minute de bătaie, alergătură, incest și explicații inutile. În final, A Cure for Wellness e greu de încadrat. Personal, aș spune că filmul ăsta e fix ce vrea fiecare privitor să vadă: un thriller inteligent și bine construit, cu o premisă actuală, sau un horror încâlcit, cu final previzibil. Din păcate, creația lui Verbinski nu poate fi ambele.

Personal Shopper (2016/2017)

Având în vedere că regizorul lui Personal Shopper a împărțit podiumul cu Mungiu la Cannes-ul din 2016, puteți avea o idee la ce să vă așteptați: incoerență narativă, cadre fără sens și multe pretenții (Mungiu e totuși modest și are momentele lui). Personajul principal, interpretat de o Kristen Stewart alimentată de drogurile lui Nicholas Cage, lucrează în Paris pe post de valet de lux. Și e și medium, la fel ca fratele ei decedat. Și mai primește și mesaje de la un individ necunoscut, posibil mort. Și are și un iubit de la distanță, fără un scop în film. Și cam ăsta e tot Personal Shopper, cu tot cu punct culminant și deznodământ. Serios.

Personal Shopper nu are numai probleme de coerență, dar are și probleme la capitolul montaj, adică fix realizarea pentru care a fost lăudat. Ai senzația că e făcut din bucăți independente, lipite pentru a crea ceva artistic, dar nu pentru a face un film. În mod bizar, văzându-i eforturile din producții nepremiate la Cannes (și care nu sunt Twilight), îmi dau seama că mai rău îmi pare de Kristen Stewart decât de poveste. Serios, după trei paragrafe de laudă din partea criticilor, pe Wikipedia găsim următorul rezumat al lui Personal Shopper: “The film was booed at its initial screening at Cannes”. Hulit de public, apropo.

Nocturnal Animals (2016)

Nocturnal Animals este unul dintre rarele filme care îmbină simbolistica filmului așa-zis “de artă” cu filmul polițist și reușește cumva să nu le facă praf pe amândouă. Dacă acțiunea cadru a filmului (partea lui “artistică”) e mai mult un recital al lui Amy Adams, filmul polițist oferă câteva performanțe ce merită menționate, printre care cele ale lui Jake Gyllenhal și Aaron Taylor Johnson (Kick-Ass) care e genial în rolul de băiat rău.

Michael Shannon joacă excelent, ca în toate filmele în care apare, iar pe Isla Fisher o suspectez demult de a fi aceeași persoană cu Amy Adams. Mi-ar plăcea să dau mai multe detalii despre acțiune în sine, dar Nocturnal Animals e mai mult un film de văzut, decât de povestit și analizat.

(Amy Adams și Isla Fisher sau o singură doamnă foarte promiscuă. Sursa Imaginii.)

Pet (2016)

M-am gândit să amintesc și filmul ăsta pentru că a trecut foarte rapid prin cinematografe. Pe moment poate fi cumpărat prin iTunes și Google Video (indirect). O producție scurtă și fără multe cadre de umplutură, Pet e un horror psihologic inteligent și pe alocuri dement. Pe scurt, filmul urmărește un îngrijitor de animale ciudat și însingurat care răpește o femeie pentru care făcuse o obsesie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la intriga asta și la încercările captivei de a evada, Pet ar fi fost un film banal. Din fericire, în vâltoarea evenimentelor din film, călăii și victimele își schimbă mai des decât te-ai aștepta rolurile. În final, merită menționată și prestația lui Dominic Monaghan, unul dintre hobiții din Lord of the Rings. Cariera lui recentă, incluzând filmul ăsta, a constat în filme cu buget mic în care a jucat de parcă ar fi primit repartiție în Shakespeare.

Ar mai fi încăput câteva titluri pe listă, dar mă îndoiesc că a ajuns cineva la paragraful ăsta. Dacă totuși ați făcut-o, ar fi păcat să nu înșir și niște seriale văzute recent. Astfel, am pierdut puțin timpul cu Legion (o serie cu mutanți irelevanți, dar cu idei excelente), The OA (o idee bună, dar executată așa și așa), Big Little Lies (un serial scurt, dar inteligent, destinat mai ales femeilor) și ecranizarea American Gods care reușește să fie puțin mai bună decât romanul omonim.

Am adormit puțin și la noul Twin Peaks și am aruncat o privire și pe A Handmaid’s Tale, dar ambele au prea mulți fani pentru a vă spune ce le lipsește. Oricum, dacă spui că ultima capodoperă a lui Lynch e mult sub serialele apărute în ultimii ani, imediat te lynch-ează fanii (dacă nu v-a distrat gluma asta, probabil n-o să vă distreze nici serialul).

P.S: Pentru că în articolul ăsta am inserat și o răutate gratuită, o să vă las cu interviul ăsta pe care o reporteriță deconectată de la univers îl ia lui Cristian Mungiu, un regizor și producător mai ancorat în realitate decât ai zice. Trecând peste ultimele paragrafe și peste titlul absolut cretin, aș spune că Mungiu răspunde echilibrat și conștient de faptul că nu poți separa comercialul de artistic.