Aveam de gand sa postez o colectie a filmelor vizionate in ultimele luni insa cred ca subiectul mai poate astepta.

Despre autismul national, ignoranta istorica si alte meandre, am mai scris. Totusi, din toate discutiile anterioare, n-am insistat pe un punct destul de important al discutiei : momentul schimbarii. Zilele trecute, am urmarit din nou un documentar despre heavy metal din 2008 al lui Sam Dunn (Global Metal, l-am mai recomandat). La un punct se discuta despre viteza cu care brazilienii au adoptat cultura muzicala  si alte meandre ale vremii. In 1985, imediat dupa iesirea din dictatura, primul mare eveniment brazilian a fost un imens concert de rock, Rock in Rio. A fost un fel de marca a eliberarii. In acelasi context, brazilienii importau la greu cultura americana si europeana, latina in special.

Daca vi se pare ca bat spre un nou post cu iz muzical, ei bine nu-i asa. Intentionez sa ma aplec asupra problemei deschiderii, a redescoperirii propriei culturi in context mondial.  Nu in ultimul rand, ar fi de aratat ce inseamna sa ratezi startul ca natiune. Brazilia n-a fost singura tara iesita din dictatura unde culturalizarea a inceput brusc, sufocant. Ungaria si alte tari europene au avut o soarta similara. Vechile ”valori” au fost zdrobite intr-un timp relativ scurt, cu riscul alienarii generatiilor mai vechi. In Romania n-am simtit ca s-ar fi intamplat ceva similar. Cand fostele dictaturi se indreptau spre literatura de tip nou, concerte rock si noua arta de protest, Romania il scotea de la naftalina pe Petre Tutea, construia biserici si defila cu Alifantis si Marian Nistor. Nu-i vorba de evolutie in timp, de saracie sau de mentalitati cat e vorba de a plecat de la linia de sosire corecta.

Evident, aici vor sari mai multi cu replici de genul :  ”Bai, habar n-ai cum a fost la inceputul anilor 90′. Mergeam cu blugii rupti, cumparam Kent la negru si schimbam casete cu death metal pe sub mana !”.  Desi limitat, accesul la materiale exista . Ceea ce nu s-a schimbat insa a fost mentalitatea generala, a liderilor de opinie si intr-un final a maselor (fie ele tinere sau de varsta medie). Cineva ar argumenta ca mentalitatile nu se schimba,  insa la noi n-a fost vorba de simplu conservatorism, ci de violenta. Am vazut si vad si acum o dorinta de reprimare izvorata din inchistare, prostie si extremism. Parintii brazilieni au zis : lasa-i sa tipe, sa aiba si ei o cultura a lor, lasa-i sa-si faca trupe, sa se manifeste. Politicienii si masa de manevra romaneasca ne-a oferit in schimb o mineriada.

Nu stiu daca ati observat, dar intre nebunii visatori pe care-i aducea uneori Magdin in emisiune si pustimea fana Voltaj si cititoare de Stephenie Meyer e o diferenta de mentalitate, una care sugereaza involutia. Diferenta asta se recupereaza greu in general si faptul ca imediat dupa 89′ s-a mai fript o generatie (nu a mea) se vede in criza de acum. Golanii aia batuti in Piata Universitatii erau niste simpli pusti visatori, dar in context mai larg ei semnificau altceva. Semnificau inceputul schimbarii, inceput la care replica romaneasca a fost: NU! Ne mai mira acum ca mai bine de jumatate de generatie a preferat sa-si ia rucsacul in spinare si sa dispara din Romania pana la mijlocul anilor 90′ ?

Au remarcat si altii ca nu suntem intr-o simpla criza financiara, ci intr-una de identitate. La nivel intelectual si artistic , tarele comunismului au fost inlocuite de ceva mult mai abject. Am trait o epoca a habotniciei, a nationalismului de prost gust, o intoarcere la valori istorice inexistente, o incercare de a gasi Romania intr-un trecut intens alterat de propaganda. Cand am preluat totusi curente de-afara,  a iesit un mimetism greu de inteles chiar si pentru autori.

Indraznesc sa pun caderea si pe seama ratarii deschiderii, a schimbarii superificiale de dupa revolutie. Tranzitia nu exista daca nu ai un punct de start, un moment in care sa  simti ca a inceput schimbarea. Romania nu l-a avut. Pentru noi, perioada post-revolutionara n-a fost ”altceva”, ci a fost mai degraba o psihoza, o dorinta de a asimila forme fara fond. Handicapul celor 50 de ani de comunism s-a transformat treptat intr-un handicapt de peste 70 de ani…

P.S : Ca veni vorba de poezie si de amuzament, zilele trecute am gasit in orasul natal un anunt de mare angajament. Nu l-am pozat pentru ca erau trei fraze scrise cu Arial pe o foaie A4, nimic ce merita redat de camera infecta a telefonului. Anuntul suna in genul : Veniti sa redam viata si forta poeziei romanesti. Noua garda a poetilor , (trei nume insirate), va invita la revolutie ! (Foaia era insotita de cateva date de contact pentru cenaclu)