Intre pauza prelungita si postul cu filme promis, mi-am amintit de o tema mototolita  pe care voiam sa o abordez de ani de zile : politetea.

Sunt convins ca am mai atins subiectul si probabil altii l-au disecat ceva mai bine. Oricum, in perioada de criza, politetea merita discutata la fel cum speciile pe cale de disparitie merita catalogate dupa deversarile de petrol. Din capul locului ar fi cazul sa spun ca in momentul de fata nu sunt un exemplu prea bun de politete. Daca in copilarie si chiar in liceu eram extrem de politicos in toate situatiile, dupa patru ani de Bucuresti, politetea se reduce la a nu ma enerva si cam atat. Din nefericire, nici celelalte persoane ”politicoase” din Bucuresti nu deviaza prea tare de la comportamentul asta (pasivitatea).

Problema cu notiunea de ”politete” sta tocmai in definitia ei : totul se reduce la un set de norme, un protocol. Asta automat implica un efort cognitiv al celorlalti si astfel sansele ca politetea sa fie prost inteleasa sunt mari. Mai mult, protocolul a inceput sa excluda canonul cunoscut : persoanele in varsta, mamele cu copii, etc. Nu pentru ca respectivele grupuri de persoane n-ar trebui respectate, ci pentru ca acest lucru este aproape imposibil in autobuze pline de pensionari galagiosi si mame cu sapte copii. Am ajuns sa mi se spuna ca sunt politicos pentru ca deschid usa fetelor, pentru ca spun ”va rog” si ”multumesc”. Cam pe-aici s-a ajuns cu ”setul de norme prestabilit”.

Politetea este dezirabila, dar a ajuns in stadiul ”democratiei perfecte”, o utopie care implica eforturi personale si educative prea mari. Nu e greu sa vezi virtutile politetii , dar e ceva mai greu sa o aplici. In momentul de fata vorbesc despre Romania. N-are sens sa deviem discutia spre natiuni ”cultural politicoase” sau spre natiuni unde ragaitul dupa masa este un semn de apreciere.  Practic, a ajuns sa ne fie frica de oamenii prea politicosi : ii privim cu suspiciune, chiar daca n-au niciun interes in discutia cu noi.  Aici e si vina cinematografiei si culturii de masa unde politetea a devenit un simbol al escrocilor, gangsterilor de cartier si al vanzatorilor de porcarii. Am ajuns sa ne fie mai frica de politete decat de comporamentul violent direct.  Un om prea politicos nu are nicio ”scuza” pentru comportamentul lui, daca nu cumva e strain, caz in care comunitatea il va ”ierta”.

Deci, daca politete nu e, atunci ce ramane ? Prefer sa cred ca ar putea ramane bunul simt, vocea aia , singulara sau colectiva (in public), care-ti spune ca anumite gesturi n-au sens. Omuletul ala slabanog care agita pancarte cu  : ”Nu-l injura pe tiristul ala, tu ai intrat pe contrasens !” . Tot aceeasi creatura ne spune ca n-are sens sa ne luam in gura cu un vanzator de la care n-am cumparat sau sa facem comentarii acide in public. Ce e interesant e ca multi aud respectivele sfaturi dupa minute bune de la eveniment. E ca si cand am asculta un analist politic la doi ani dupa inceperea celui de-Al Treilea Razboi Mondial…

P.S : Postul e scris in graba si e putin incoerent. Oricum, pentru a preintampina discutia de tip ”Nu suntem politicosi pentru ca nu vrem sa fim”, recomand un experiment : politete extrema timp de doua saptamani. Nu simplu bun simt, ci o atitudine extrem de relaxata si curtenitoare fata de absolut toata lumea. Am facut experimentul acum ceva vreme. Parti bune : oamenii care stateau cu ”injuratura” la panda s-au simtit descumpaniti. Parti proaste : nu unul, ci trei vanzatori au incercat sa ma ia de fraier. Experimentul nu functioneaza in tarile non-reciclabile.