Pareri care conteaza
Posted by krossfire on 01 Feb 2013 at 12:34 am | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi
In articolul asta as putea pune poze cu ornitorinci, pentru ca e blogul meu si parerea altora nu conteaza. Sau…
Discutia despre imaginea exterioara si parerea altora are implicatii ce depasesc paginile unui biet blog. Motivul pentru care am deschis totusi subiectul este, ca de obicei, o discutie privata. Acum doua saptamani, un amic se plangea de ciudateniile vestimentare si de ciudatul tupeu al candidatilor la un interviu (un post de intern pe HR, daca nu ma insel). Vazuse de la colectii de piercing-uri ambulante la oameni care cereau salarii enorme, imbracati in trening. Daca va ganditi ca varsta e o scuza, ei bine multi trecusera vizibil de un 20-22 de ani. Aceiasi oameni au mentionat deseori in interviu faptul ca “trebuie acceptati asa cum sunt”.
Despre a “fi tu insuti” si acea suficienta proprie multor “viitori manageri” am vorbit cu putin timp in urma. Acum as prefera sa mutam putin discutia in sfera “parerii celorlalti”. Stiti voi, chestia aia despre care spun proverbele ca nu ar conta mai deloc. Si chiar nu conteaza, daca ai 14 ani. Daca nu ai 14 ani si nu vrei sa demonstrezi nimic profesorilor de liceu sau colegilor tai dubiosi, poate ar fi cazul sa te gandesti daca suvitele portocalii chiar te reprezinta. Daca da, numai de bine! N-o sa te intereseze vreodata parerea unuia care defuleaza pe blog. Daca o faci insa ca sa fii diferit si sa ”provoci norma”, poate ar fi cazul sa-ti iei la revedere de la doamna pubertate.
Parerile care nu conteaza, imaginea exterioara care nu te defineste si oamenii care vor sa te cunoasca in profunzime. Simpatice legende. Adevarul e ca din momentul in care ai iesit din casa, imaginea ta e in mainile altora. E valabil pentru produse, e valabil si pentru tine si ghici ce: imaginea aia e ceea ce percep 90% din oamenii din jurul tau. E exact ce vor intelege si potentialii angajatori cand te vor vedea si, nu in ultimul rand, cand il vor intreba pe domnul Google. Imaginea online e cel putin la fel de importanta precum cea offline. In ambele cazuri, exista o singura regula: ce vrei de fapt sa transmiti?
(Bam! O poza cu un ornitorinc! Apropo, sunt veninosi!)
Nu spune nimeni sa te imbraci ca toata lumea, sa arborezi o politete de octogenar si sa devii o rotita a “sistemului”. Ideea e sa fii constient ca in momentul in care te acoperi cu tatuaje obscure, iti pui dreadlocks si le asortezi cu o cravata, transmiti un mesaj. Fie ca vrei sau nu, 90% dintre cei din jurul tau vor percepe mesajul ca fiind ”iata un om care are nevoie disperata de atentie”. Cei care te cunosc s-ar putea sa o perceapa ca pe o expresie naturala a personalitatii tale. Iti asumi insa riscul ca restul de 90% sa nu fie impresionati, ci doar usor amuzati. Nu spun sa nu fii diferit, spun numai sa nu fii diferit…ca sa fii diferit. Extrem de clar, nu-i asa?
Majoritatea celor trecuti de o anumita varsta au gasit o solutie convenabila si naturala: demarcarea lui “Eu” de “Eu in societate”. Un compromis inteligent care nu te defavorizeaza, daca stii cand sa-l faci. Pe scurt: daca esti la munca, ajung o geaca de piele si niste bocanci. Cand iesi la concert, poti sa-ti iei si sabia! In lumea online, lucrurile sunt la fel de evidente: diferentierea intre nume si pseudonim e vitala. Ambele sunt carti de vizita, dar cu adrese diferite. Sunt putini cei care vor asculta sfaturi profesionale de la un tip care-si spune “krossfire” si care-si pune ornitorincul la vedere pe blog. Pe de alta parte, omul din spate are o complet alta profesie si e putin probabil sa-si foloseasca blogul drept portofoliu.
Oricum ai pune problema, epatarea constanta (acel “attention whoring” identificat de anglofoni) vine din constientizarea imaginii externe, nu din negarea ei. Oamenii cu genul asta de comportament sunt foarte rar oameni siguri pe ei si gata sa-si apere identitatea. Da, viteza ne face superficiali si asta-i motivul pentru care publicitatea si PR-ul inca prospera. Prima impresie e in continuare importanta, iar cei care stiu sa o gestioneze au de castigat. E complet in regula sa nu-ti pese, dar asta nu inseamna ca nu conteaza!
P.S: Nu uitati – un simplu ”frate, esti penibil” spus la momentul potrivit poate salva multi inocenti din drumul spre hipsterizare.
Mi se pare ca ai generalizat un pic cu ideea asta, dar doar din punctul de vedere al unei persoane idealiste. Nu ma consider plina de prejudecati, deci nu le emit si incerc sa nu le gandesc (nu-mi iese mereu), but then again, nici n-am prieteni care arata asa… diferit. Ca am vazut unii si altii pe strada, e alta mancare de peste…
Profesional vorbind, n-as angaja o persoana, cum ai zis tu, din categoria “attention whore”. Pentru ca mi se pare usor instabila si nehotarata, inca mai cauta, dar nu stie ce, mai ales cand la ~30 ani te obosesti sa dai impresia ca pari diferit.
De fapt, asta mi se pare ca e problema. Multe din persoanele astea se chinuie sa para diferite, fara sa aduca nimic constructiv prin diferitul lor, fara sa-si motiveze prea bine alegerile si fara sa fie capabile sa si le sustina si/sau asume, cand e cazul.
Si atunci, de ce ai vrea sa te legi profesional de o persoana imatura si care nu e interesata sa evolueze? O persoana care alege sa-ti arunce in ochi “I’m different and you don’t get me!” in loc sa arate ce poate?
PS: ornitorincii sunt bestiali, mai ales numele lor e uber-funny (si in engleza, si in romana). Mai vrem.
Pai aia e chestia, tu vorbesti despre prieteni “care arata diferit”. Automat vei fi subiectiva.
In campul muncii, situatia sta altfel si ai identificat-o foarte corect.
Sa zicem ca ai nevoie de un coleg de munca si ai posibilitatea de a alege dintre ei, la interviu. Pe care-l indici? Punkerul fioros, tipul ultr-elegant sau omul casual si relaxat? Poate ca punkerul e cel mai bun profesionist si un “urias bland” in esenta, dar tu nu ai cum sa stii asta, iar la o selectie rapida, nu ai alte informatii decat cele vizuale si cel mult un portofoliu (dar rar te uiti pe el in situatii de gen).
P.S: Le-as dedica un articol daca m-as intalni cu unul (sa vad daca am drum pe la antipozi).
Daca ai drum la antipozi, bring one back. For me!
)
Revenind la oile noastre, se spune ca nu haina il face pe om, da’ tare-l ajuta sa primeasca un job.
)
Oamenii pot fi ei cat de diferiti, cat timp avem norme sociale, ar face bine sa se incadreze in ele, pentru ca degeaba striga discriminare in sus si-n jos, daca ei n-au facut nimic ca s-o combata sau, si mai bine, sa o previna.
Cum spuneam, masculii sunt veninosi. Trebuie sa le tai pintenii otravitori de la picioare
(ceea ce ar fi totusi crud).
Intr-adevar, buna observatie cu discriminarea. Apropo de proverbul ala…se spune ca banii nu aduc fericirea, dar e mult mai misto sa plangi intr-o vila.
P.S: Nu-mi plac proverbele in mod deosebit, dar in cateva cazuri chiar isi fac treaba: http://www.krossfire.ro/ziceri-din-popor/
Stiu ca-s otravitori, dar sunt safe – si eu sunt un pic poisonous.
)
Referitor la proverbe, le folosesc foarte rar si acum, in contextul asta, mi s-a parut ca poate ingloba mai bine ceea ce voiam sa spun. Articolul ala l-am sarit, ca deh, eu si proverbele nu prea ne avem la suflet.
Apropo, era intr-un film, cred ca in The Boondock Saints – ala din ’99, un mosnegut, Irish, tare simpatic. Avea Tourette si incurca mereu proverbele. Ca ala mi-ar placea sa fiu in materie de zicatori, doar ca sunt o persoana atat de lipsita de umor, incat nu-mi iese.
)
Daca incerci sa-l construiesti (umorul), n-o sa-ti iasa. Totul e sa-i lasi pe cei din jur sa fie ei insisi, adica usor idioti
)
Cine-a zis ca incerc sa-l construiesc?
) Vreau si eu sa fiu un pic mai funny, nu se poate, asta e. Au ajuns colegii de birou sa-mi faca afise cu “SARCASM” si “JOKE”, ca nu ma prind niciodata. Sunt inapta dpdv social, me thinks. 
)
Atunci solutia e simpla: Ia-ti un tricou cu “That’s what she said!”
I’m with stupid.
)
Ai mai multe carlige cu “That’s what she said!” (eu o adaptasem la un moment dar in ceva mult mai inteligent si finut, respectiv “Asta spunea si m*-ta!”…scuzati expresia
)
That’s what she said!
)
(Mi-a iesit? Mi-a iesit?)
Merge, merge…practice makes perfect
“Sunt putini cei care vor asculta sfaturi profesionale de la un tip care-si spune “krossfire” si care-si pune ornitorincul la vedere pe blog. (…) Oamenii cu genul asta de comportament sunt foarte rar oameni siguri pe ei si gata sa-si apere identitatea. (…) Nu uitati – un simplu ”frate, esti penibil” spus la momentul potrivit poate salva multi inocenti din drumul spre hipsterizare.”
Asta s-ar putea întâmpla într-o ţară în care publicul obişnuit face diferenţa dintre penibili şi “restul lumii”.
La noi dai la tot pasul peste nişte creaturi cu 2 şi cu 4 picioare care sunt penibile în 99% din manifestările lor, fac pe zmeii pe net, se laudă că şi-au făcut şcoala pe puncte, vorbesc pe tonul dispreţuitor al moşnegilor comunişti deşi au sub 30 de ani, trăiesc din pişcotăreală, dar îşi bat joc de cariera sau afacerea altuia, şi răspund cu scălâmbăieli de maimuţă când li se demonstrează că nu au prea multe în cap, fiindcă nu pun prea des mâna pe carte.
Dacă publicul ar face diferenţa, penibilii ar fi trataţi aşa cum merită. Fiindcă nu o face, penibilii sunt modele de demnitate şi moralitate.
Al Dracului de bine seamănă 2013 cu 1953, şi penibilii noştri cu “tovarăşii cu origine sănătoasă ţărănească şi muncitorească”.
~Nautilus
Eu ma gandeam la un moment dat inclusiv la concurentii de la multe concursuri de talente. Stiu ca unii sunt “filtrati” pentru a starni amuzamentul, dar ma socheaza increderea cu care vin si behaie, cum ma socheaza si indignarea lor cand li se spune adevarul. Exista oameni care trec prin asta zilnic, dar probabil ego-ul lor acopera orice contact nedorit. Nu zic, nici eu nu stau prea rau la capitolul “ego”, dar inca nu m-a impiedicat sa rationez
Si pe urma se mai mira multa lume de ce dracu astia tinerii nu-si gasesc de munca pentru salarii decente?!
Nu stiam ca ornitorincii sunt veninosi!
Numai masculii. Au un pinten in spate cu un venin destul de potent (aparent afecteaza direct centrii durerii si, desi nu se necrozeaza tesuturile si nu a murit nimeni, e genul de intepatura care te doare continuu vreo doua saptamani).
Modul cum ornitorincul ala tot revine in discutie ma distreaza la culme.
Cred ca si el se bucura de atentie
Pai are si el legatura putin cu subiectul, nu? Pare “nice” la prima vedere, dar mai are si-un pinten veninos…In alta ordine de idei, multi dintre cunoscuti ma eticheteaza de “paranoic” online pentru simplul fapt ca pentru fiecare felie de interes folosesc un alt nickname, nu-mi place sa incurc borcanele, nici online si nici in viata “reala”.Facebook nu folosesc, nici cu numele real si nici pe unul dintre nick-uri, chiar ma amuza fazele de gen : lucreaza la…, a facut scoala la…ii place Amon Amarth si ciocolata amaruie.Cand mergi sa aplici pentru un job, nu mai trebuie sa ti se parcurga CV-ul , ajunge doar o privire pe FB sau o gugalire dupa nume si angajatorul stie totul despre tine.Chiar daca ma desfasor in plan profesional pe campiile manoase ale administratiei -sic!- , deh, public servant, ne-avand direct atributii de relatii cu publicul, nu mi se impune tinuta office, dar nici n-o sa ma vada nimeni cu tricouri sangeroase la birou…Ce fac io in privat e alta mancare de peste.Na’ ca m-am intins prea mult, da’ n-am intrat de multisor pe la tine si acuma ma desfasor…
Pai aia cam asa e. LinkedIn + ceva Facebook si blog + portofoliu (daca domeniul tau cere asa ceva). Nu se prea mai uita nimeni pe CV si multi au deja un ”mindset” cand te cheama la interviu.
Si eu sunt de acord cu separarea vietii profesionale de cea privata, de-asta si sugeram o diferenta de abordare (totusi, e mai greu azi, oricum te-ai ascunde).
Chestia cu “separarea” si “adaptarea la mediu” este mai grea – cere ceva inteligenta, ceva experienta de viata si ceva spirit de observatie.
– sa se poata plimba linistiti prin Ghencea imbracati in visiniu si sa ia niste suturi in cur zdravene cand vin pe post de “pom de craciun” in mijlocul verii …
Totusi ma mira faptul ca sunt atat de multi care nu reusesc “performanta” … in mod normal astia nu sunt chiar atat de idioti ca sa se plimbe prin Giulesti imbracati in alb-rosu, nu striga “hai steaua” in Sos. Stefan cel Mare si nici nu fredoneaza “E soarta mea” a lu’ Florin Salam intr-un bar de rock-eri, deci inteleg necesitatea “adaptarii la mediu” (ca altfel ar putea “sa si-o fure”). In schimb, se imbraca / piaptana / accesorizeaza “cum vrea muschii mei” sau “asa-s io, da ?” cand ar trebui sa dea dovada de ceva mai multa sobrietate si/sau retinere. Repet : nu-s toti tampiti-tampiti ci doar lasa impresia asta printr-o atitudine indiferenta. Greu de inteles … nu le este indiferent daca niste “tifosi” iritati le umplu turul de adidasi da’ ii doare la basca daca X care ii intervieveaza ii considera ca de nefolosit in “angrenajul” firmei.
Poate ca daca ar fi invers, ar fi mai eficient ?
Da, pai cam aia e. Daca prin liceu ii intelegi (Vor sa demoleze sistemul, maaaaan!), cand vezi oameni la 28-30 care vin la interviuri de angajajre imbracati si aranjati ca niste paparude, nu prea mai intelegi schema. Culmea e ca, poti veni la birou imbracat si aranjat ca o paparuda, dar dupa ce esti cat de cat familiar cu lumea si cu angajatorul.
un prieten lucreaza la o banca si la un moment a avut de dus niste interviuri.
A eliminat din start pe toti cei care au venit imbracati in altceva decat costum.
Omu e bagat in Romanian Thrash Metal Club, deci partea cu “e prea conservator” iese din discutie.
Argumentul lui a fost foarte simplu si corect: “Daca el nu incearca macar sa para interesat de locul asta de munca, eu nu trebuie sa par interesat de el. Daca are tricou cu rock, eventual ii zic ca ne vedem la o bere in PH”
Chestiile astea tot din zona advertising/Google au venit, cu interviuri detasate, manageri “hip” si alte nebunii, legende care din pacate n-au fost niciodata 100% adevarate.
Nu spui rau ceea ce spui, insa este un subiect cu mai multe taisuri. Unii pur si simplu ajuns sa opteze pentru un anumit look incat chiar acela sa fie cel care te face sa spui: uite, frate, asa ar trebui sa arati in mod normal.
Iar accesoriile sau micile detalii preluate din fel si fel de stiluri sa fie doar bonusuri. Care oricum nu ar atrage prea mult atentia.
Eu vorbeam de o anumita varsta. Cum spuneam, pana prin primii ani de facultate poti copilari linistit, dar cand te apropii de 30, parca nu mai merge sa vii la interviu in adidasi cu beculete.
macar ai grija sa fie beculete simpatice
eu ca programator nu prea am stres la interviuri. Cu toate astea, nu imi vine sa ma duc cu tricoul cu “I cunt spell”.