Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Magi, extratereștri și crenvurști vorbitori

Posted by on 15 Jan 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Îndemnat de o cititoare foarte specială, am început să-mi scriu recomandările de filme obscure și pe Taste of Cinema. Dacă nu aveți însă chef de texte imense în engleză, vă pot totuși servi un text supradimensionat în limba română

E adevărat, dacă făceam un mic efort, aș fi putut scrie un articol mai interesant pentru începutul lui 2017. Totuși, pentru că nu vreau să speriem anul în curs, o să încep cu ceva ușor de ronțăit, dar greu de digerat, ca un mititel tradițional. Pentru cititorul de la masa cinci, rămâne deci o porție de recenzii, cu pâine, muștar și o garnitură de glume prăjite…

Arrival (2016)

Arrival este un film care are, printre altele și câteva idei bune, dar cam așa a fost și comunismul și știm cu toții cât de bine a funcționat. Spre deosebire însă de comunism, Arrival nu a durat 40 de ani, însă a durat mai mult decât aveam chef să stau în sală. Bazat pe o nuvelă a lui Ted Chiang și inspirat din Arthur C.Clarke și Orson Scott Card, Arrival ne prezintă momentul primului contact al pământenilor cu o rasă superioară și insistă pe un aspect des neglijat în filmele de gen: bariera de comunicare. Dacă în general extratereștrii din filme vorbesc engleza sau o emulează, străinii din Arrival nu se prezintă cu “My name is…”.

Promițătoarea Amy Adams joacă rolul unei lingviste chemată să descifreze limbajul nou-veniților. Ei i se alătură Jeremy Renner, un om de știință la fel de inutil ca celelalte personaje ale aceluiași actor (arcașul din Avengers, de exemplu). În film apare și Forest Whitaker, într-un rol prost scris, dar din care actorul scoate cam tot ce poate. Per total, Arrival pune niște întrebări interesante și vorbește inclusiv despre „alfabetizarea” omenirii, dar are un ritm slăbuț, o coloană sonoră mediocră și un scenariu plin de găuri și de artificii de tip Deus Ex Machina. Pe lângă asta, cadrele lungi, de tip „anul trei de facultate” ne aduc aminte că vedem un film de Denis Villeneuve, un regizor bun, dar departe încă de excelență.

Ca un mic spoiler, aș spune că e interesant cum o rasă a cărei limbă nu are timpuri verbale, fiind bazată pe sensuri (ceva incredibil pentru protagonista noastră, deși vorbea mandarina!), nu are probleme în a înțelege o limbă bazată pe corespondența semn-sunet (limba engleză). De fapt, pentru un om vag familiarizat cu științele comunicării și cu lingvistica, Arrival e un fel de comedie de weekend. Altfel, dacă n-aveți așteptări prea mari și nu citiți Rotten Tomatoes sau alte mizerii, s-ar putea să vă placă. E un Interstellar mai ieftin.

Dr. Strange (2016)

Ca orice film Marvel, și Dr.Strange umple afișul cu actori talentați, de la Benedict Cumberbatch, la Chiwetel Ejiofor, Tilda Swinton, Rachel MacAdams și Madds Mikelsen. Spre deosebire de alte filme Marvel, Dr.Strange chiar are o barieră de trecut: are de introdus magia în ecuație, fără să strice jocul. Dr.Strange e bine jucat și cel puțin impresionant vizual, iar personajul lui Cumberbatch, un neurochirurg ajuns vrăjitor, amintește când de Dr.House, când de Sherlock Holmes și Iron Man (roluri de care-l leagă numele lui Robert Downey Jr., alt coleg din francizele Marvel). Ritmul e atipic pentru un film Marvel, unde în general lucrurile explodează din primele 20 de minute și asta urcă Dr.Strange pe lista pasionaților.

Problema e că, oricât s-ar chinui Benedict al nostru să fie credibil și oricât de bizar-interesantă ar fi Tilda Swinton, firul narativ este atât de ridicol, încât mulți privitori vor face un efort pentru a intra în lumea propusă de Dr.Strange. Din fericire, bătălia finală mizează mai mult pe inteligență decât pe forță sau “magie” brută, detaliu ce condimentează plăcut filmul. Chiar și așa, pentru mulți rămâne întrebarea: oare nu era mai bine ca personajul principal să rămână neurochirurg? Nu de alta, dar vrăjitori avem destui…

The Girl on the Train (2016)

Deși i-am văzut mai toate filmele, nu am putut spune niciodată dacă Emily Blunt e o actriță bună sau doar o față potrivită. După The Girl on the Train, sunt în sfârșit convins că britanica poate duce singură un rol serios, fără a se târâi în urma scenariului (vezi Sicario). The Girl on The Train e bazat pe romanul cu același nume și, pentru ceea ce e în esență un thriller polițist, are suficientă atmosferă, încât să poată fi recomandat. Filmul începe cu o confesiune din partea lui Rachel, un personaj pe care nu-l poți simpatiza foarte mult, dat fiindcă amestecă în mod autentic reveria cu alcoolismul. Acțiunea se complică treptat, făcându-și privitorii să schimbe partea la aproape fiecare turnură de situație. Merită urmărit.

The Shallows (2016)

Blondina Blake Lively are din ce în ce mai des momente în care vrea și poate să joace, iar The Shallows este unul dintre ele. În cazul de față, faptul că împarte rolul principal cu un rechin, o ajută să-și pună în valoare nu doar costumul de baie, ci și o intensitate a rolului de care nu o credeam capabilă. Prin urmare, dacă aveți chef de un thriller cu accente horror, The Shallows e suficient de scurt și la obiect, încât să vă satisfacă pofta.

Incarnate (2016)

Un film cu Aaron Eckhart și cu un puști căruia i-am tot văzut figura prin filme horror. Din fericire pentru privitorii de ocazie, Incarnate nu e un film horror. Din nefericire pentru toată lumea, nici vreun alt gen de film nu prea e. În primă fază, Incarnate ne surprinde printr-o premisă foarte interesantă: un doctor (nu se știe clar în ce) intră în mintea persoanelor posedate pentru a le ajuta să-și învingă demonii. Surpriza ar fi că aici demonii nu sunt o metaforă. Cealaltă surpriză vine din faptul că, deși Aaron Eckhart se chinuie cu rolul, iar puștiul posedat e credibil, Incarnate reușește să foe foarte plictisitor. De fapt, după ce l-ai vizionat, ai impresia că regizorul ți-a povestit ce film ar face el dacă ar avea buget mai mare.

Sausage Party (2016)

Daca umorul din Family Guy vi se pare mult prea subtil, are Seth Rogen ceva fin pentru voi! Sausage Party este o animație 3D în care veți găsi referințe la ateism, la clivajul social și la concurența obsesivă de la Hollywood, dar va trebui să înotați printre referințe la organe genitale pentru a le descoperi. În aparență, Sausage Party e un film despre un cârnăcior care evadează accidental din cutia lui și încearcă să avertizeze lumea cu privire la adevărata soartă a mâncării. Totul, în timp ce se lăfăie liniștit în interiorul unei chifle apetisante (exprimarea lui Rogen e mai poetică și mai puțin recomandată minorilor).

În realitate, Sausage Party e un film în care o groază de actori mari, majoritatea din aceeași gașcă, au putut să-și dea în petec, citind niște replici stupide, vulgare și uneori amuzante. Vorbim nu numai despre amintitul Rogen, dar și despre Jonah Hill, Kristen Wiig, Michael Cera, Bill Hader, James Franco, Paul Rudd și chiar despre Edward Norton. Cum partea de animație e oricum teribilă, Sausage Party merge vizionat fără copii prin preajmă, la un hot dog…

Masterminds (2016)

O comedie bazată pe o poveste reală, despre al doilea cel mai mare jaf bancar din istoria SUA, întreprins aproape în totalitate de idioți. Dacă povestea reală n-ar fi fost cel puțin dubioasă (o mașină blindată a fost furată și ascunsă de un angajat), Masterminds ar fi fost film prost, pe care distribuția simpatică, în frunte cu Zach Galifianakis, Owen Wilson, Jason Sudeikis și Kristen Wig, nu l-ar fi putut salva. Așa, e doar o comedioară de weekend despre un redneck îndrăgostit de o drogată, pe care distribuția simpatică nu îl poate salva. Dialogurile seamănă vag cu cele din Napoleon Dynamite, doar că acolo regizorul a “mers până la capăt”. Masterminds pică în mediocritate pentru că nu știe dacă să satirizeze subtil sau să parodieze grotesc, așa că le face pe amândouă în același timp.

Under the Shadow (2016)

O producție internațională, dar dirijată de un regizor iranian, Under the Shadow e un film complex, cu potențial de horror atmosferic și thriller psihologic. Într-un Teheran rupt în două de războiul cu Irakul din anii ’80, o fostă studentă la medicină trebuie să aleagă între o carieră pe care nu o va avea niciodată, un copil pe care nu pare că și l-a dorit și propria siguranță. Undeva la mijloc apare și antica legendă a djinn-ului, djinn care devine una dintre umbrele ce parazitează viața personajului. Elementul psihologic și cel social lucrează foarte bine, similar celebrului The Babadook, mai ales că aici vorbim despre o societate închisă până acum vesticilor, adică despre o societate islamică sau în curs de islamizare. Păcat de faptul că finalul nu funcționează la fel de bine, aici regizorul fiind pur și simplu… leneș.

Abattoir (2016)

Abattoir a fost promovat drept un fel de horror neo-noir cu influențe clasice și cu o premisă care sună foarte bine pe hârtie: un bătrân bizar cumpără case în care au avut loc crime oribile. Din păcate, Abattoir eșuează la toate nivelurile, în condițiile în care am fost chiar generos cu experimentele de genul ăsta. E mult prea rapid, personajele nu sunt credibile, acțiunea nu are niciun sens, iar deznodământul ar putea funcționa numai într-o revistă de benzi desenate (ceva ce regizorul a mai făcut, alături de niște continuări la SAW). Nu va fi însă nevoie de deznodământ în filmul ăsta, pentru că mulți dintre voi se vor fi dus să facă lucruri mai productive cu viața lor, după primele 30 de minute de aiureli incoerente și efecte inutile. De văzut până la capăt numai dacă vă forțează vreo hipsteriță sau un hipster drăguț.

Lights Out (2016)

Lights Out nu e un horror prea inteligent și este cu siguranță un film care merita niște explicații în plus. Dar, din fericire pentru cei care l-au văzut la cinematograf, filmul funcționează dintr-un motiv foarte simplu: antagonistul principal este înfricoșător. Lights Out te sperie atât prin elementul monstruos, din fața privitorului, cât și prin cel ușor de intuit la nivel psihologic. Filmul se centrează pe viața unei familii dezbinate de ceea ce pare a fi o psihoză a mamei care, la anumite intervale, susține că este vizitată de o prietenă imaginară și violentă care apare numai la stingerea luminii. Premisa nu e nouă (Darkness Falls a făcut ceva similar), dar este bine executată.

I Am Not A Serial Killer (2016)

Deși pare tot un film horror, I Am Not a Serial Killer e bazat pe o nuvela din categoria “young adult” (prima dintr-o trilogie) și funcționează mai degrabă ca un film polițist. Un film polițist peste medie, aș zice. I Am Not A Serial Killer pornește din start de la premisa că personajul lui principal, un adolescent care se autodeclară sociopat și care are chiar și un psiholog care-l tratează, ar putea ști mai multe despre crimele petrecute într-un mic orășel american.

Într-una din zilele lui obișnuite, pline de angoase și umor dubios, puștiul nostru descoperă că bunul său vecin, Crowley, nu e chiar cine pare a fi și nici măcar ce pare a fi. De-aici și conflictul bizar dintre frica față de personaj și atracția adolescentină față de tot ce e “altfel”.  Dacă vreți și un bonus, personajul lui Crowley este jucat de Christopher Lloyd, un actor de 80 de ani pe care e posibil să vi-l amintiți din… Back to the Future!

Ouija – Origin of Evil (2016)

Având în vedere că primul Ouija a fost un film complet nememorabil, nu mă așteptam ca al doilea să fie un horror bun și, mai interesant, să fie chiar un film peste medie. Dar, mă rog, Mike Flanagan pare pus pe fapte mari și, cum genul horror a înviat în ultimii ani, nu-l văd să se oprească prea curând. Filmul este plasat în anii ’60 și urmărește povestea unei false ghicitoare și a fetelor sale care, încercând să îmbogățească gama de scamatorii a mamei, reușesc să cheme o entitate care se ia mai în serios decât ar fi vrut cele ce o invocaseră. Premisa este clasică, dar complicațiile din scenariu și stilul vizual (conține chiar și celebrele “cigarette burns”) fac Ouija – Origin of Evil un film decent, chiar și pentru cei care s-au oprit cu filmele horror la Poltergeist.

Altfel, am terminat de văzut Westworld și l-am plasat frumos în topul celor mai bune seriale din 2016, alături de Stranger Things. Înțeleg cum acțiunea n-a fost pe placul tuturor, dar substratul tributar neuroștiinței și mai ales cinematografia (de la cadrele statice la coloana sonoră a lui Ramin Djawadi) au fost aproape de perfecțiune. De fapt, dacă aș fi un regizor român, m-aș holba la creația fratelui mai mic al lui Chris Nolan și apoi la cinematografia românească și mi-aș pune niște întrebări. Multe întrebări, ale căror răspuns nu poate fi doar “bugetul” sau “ăla e cu Anthony Hopkins”.

P.S: Articolul de pe Taste of Cinema va apărea puțin mai târziu, motiv pentru care l-am întârziat inutil și pe ăsta. O să fie plin de filme dubioase, promit!

 

Mulțumim, 2016. Te contactăm noi dacă mai avem ceva disponibil!

Posted by on 31 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.

Best of Krossfire – 15th & 16th Editions

Posted by on 25 Dec 2016 | Tagged as: Anunturi si Stiri

Știu că nimeni nu se omoară cu topurile personale, dar…

Din păcate, 2016 n-a fost un an prea grozav pentru scriitura online, exceptând-o poate pe cea politică. Nu zic că nu s-au scris texte bune, ci doar că textele bune n-au ajuns la suficienți oameni dornici să le citească. Platforma WordPress a devenit din ce în ce mai greoaie și contraintuitivă, eliminând butoane și funcții utile, blocând compatibilitatea unor funcții și abuzând de “preview”-uri la nimic. Totul, în timp ce textele decente au aterizat pe Facebook, reviste online sau, din ce în ce mai des, pe Medium și pe alte platforme închise.

Știu că uneori locul ăsta pare abandonat și poate chiar ar trebui să fie, dar, după mai bine de 10 ani de exasperat oamenii cu articole lungi și sforăitoare, e greu să stingi lumina. Prin urmare, iată cele mai citite și uneori comentate texte din ultima perioadă și prin ultima perioadă înțeleg “aproape doi ani” (titlul articolului vă va redirecționa către textul lui):

Frica de libertate – Sau de ce mai avem de lucrat până la a avea o “pătură intelectuală”

Demonizarea – Despre o monedă tot mai populară pentru media

Comunitatea “Adevăraților” – Sau de ce forumurile românești au pierdut din start lupta

Nu trebuie să-ți placă – De ce nu poți câștiga când ai în buzunar discursul pentru înfrângere

Micul actor și marele ecran – Despre cum numele mari caută acum producții mici

Bursa Timpului – Despre singura resursă pe care n-o putem produce artificial

Rituri de trecere – Sau de ce anumite etape nu pot fi trecute cu vederea

Scuze? – Despre un obicei prea rar în spațiul public românesc

Vânătorii de Pietre – Despre importanța fotografiilor și lipsa de importanță a posesorilor lor

Nevoia de idoli – Sau de ce încă are Dan Puric succes

Din provincia gândirii în capitala Like-ului – Despre intelectualii de provincie

Un sport românesc de prestigiu – Despre văitat și campionatul la care încă nu participăm

Biletu’ și respectu’ – De ce e bine să ne validăm financiar interesele

Do us a favour – De ce vocile diasporei nu sunt întotdeauna clare

Noi n-am căzut prea tare – Despre o iluzorie povară istorică

Responsabilitate și Putere – Despre două lucruri greu de separat

Ce NU e toleranța – Sau de ce n-ar mai trebui să ascultăm anumite opinii

Angajăm supărați – Un job pentru care avem prea mulți candidați

Azilul balcanic – Despre imperioasa noastră nevoie de psihologi

Fugiți, vin imbecilii! – Despre cum suntem deseori prinși în tabăra “lor”

Opinia ta și povara dovezii – Un subiect despre care am mai scris și voi mai scrie

Roma n-a fost construită într-o zi – Surprinzător, despre Malta

Las’ că ți-i dau eu mai încolo – Despre bani și gesturile ce-i înconjoară

Babur, Pakistanezul din Berceni! – Despre un imigrant aproape celebru

Sigur că-l cunosc, e un idiot! – Despre cel mai bun mod de a-ți enerva colegii

Tarkovski, frate! – Despre aroganța referințelor clasice

Stai la coadă! – Un prim pas spre civilizare

Cu accent, vă rog – Despre “trafic” și “trafic”

Orfelinatul cuvintelor – Un loc pentru o limbă ce merită adoptată

Ziua când s-a terminat sfârșitul – Despre momentul în care România a zis pentru prima dată “Stop!”

Sunt cinic, doamnă, cinic! – Sau de ce așa-zisul “cinism” nu e o scuză

Orzul pe gâsculițe – Sau de ce publicitatea trebuie să-și găsească alt public

Nu putem iubi pe toată lumea – Despre obsesia unora de a plânge de mila altora

Nu “trebuie” să faci nimic – Despre micile obligații care ne sufocă

Să fim ca… – Ca noi și mai puțin ca alții

Suntem puțini – O sumbră previziune a rezultatelor de la alegeri

Anunțuri online și bucătărese de cursă lungă – Cu multe cuvinte, despre prostituție

Tradiții de import – De ce trebui să o lăsăm mai moale cu tradițiile populare

Vârsta lui “pe bune, frate?” – Vârsta de la care nu mai funcționează scuzele

Să muncim din greu – Despre scandalul de la Opera Română

Cu supereroi, vă rog! – Despre filme, aparent

Sărut-mâna, părinte! – O poveste prea dubioasă pentru a nu fi reală

Proștii Elocvenți – Sau cea mai bună metodă de a-ți masca limitele

Monarhia – Sau de ce copiii mari nu mai cred în povești politice

Grădinarul Paradisului – Despre operele lui Murivale

Scump, dom’le, scump! – La banii noștri!

Asumarea apartenentei și afirmarea identității – Sau de ce nu e în regulă să afișăm totul în public

Putem, dar nu vrem – Sau de ce problemele dificile nu au soluții ușoare

Mă descurc și te încurc – Un obicei nu tocmai productiv

Oameni și umanitate – Ce a fost prima dată?

Asus ROG G752 – O recenzie de laptop, demonstrativă

Bine pentru toată lumea – Și rău pentru fiecare

E și vina lor – Sau de ce românii nu prea vor să muncească

În ultima bancă… – Despre micii golănași pe care-i lăsăm să ne conducă

Click aici pentru inovație – Sau de ce n-avem noi lucruri frumoase

În direct, din fotoliu – Despre jurnalismul cetățenesc

Păstrează distanța – Despre distanța intimă și distanța personală

Primul pe listă – Un test scurt, pentru alegători

Un Sat în Stat – Despre comuna Balcanilor

P.S: Puteți citi ediția precedentă aici sau în sidebar. Anul 2016, ca an, nu ca simplă înșiruire de cifre, va primi propria lui recenzie separată.

Un Stat în Sat

Posted by on 22 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?

Primul pe listă

Posted by on 10 Dec 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cum tocmai mi-am plătit din nou dreptul de vot, echivalându-l în litri de benzină și într-o zi pierdută pe drum, am decis să mă agit în singurul loc unde știu că nu mă ascultă nimeni: pe Internet.

Nu am însă de gând să îmi plâng de milă ca un liceean care a descoperit conjugarea verbelor, pentru că sunt convins că jumătate din lista voastră de Facebook face asta chiar acum. Procesul electoral este aşa cum este, dar simpla lui existență e un plus. Nu o să vă spun nici de ce e nasol că „votează alții pentru noi” și nici de ce „o mână de oameni” ajunge să ne decidă destinul. În schimb, o să insist pe o soluție care ar diminua atât timpul petrecut votând, dar și încercările de fraudă și complicațiile legate de profilul celor care votează. E o soluție pe care am propus-o și eu și alții în repetate rânduri și care poate părea inițial contraproductivă: înregistrarea înainte de vot.

Zilele trecute, discutam cu un prieten despre soluțiile care ar permite o participare mai mare la vot a oamenilor cu discernământ. Să ne înțelegem: nu era vorba de a aduce la urnă mai mulți oameni cu aceeași opțiune ca a noastră, ci de a aduce pur și simplu oamenii la vot și, poate, de a ține nebunii acasă. În aceste condiții ne-a devenit clar că propunerile vehiculate de o mare parte a populației de pe Facebook nu funcționează.

Una dintre soluţiile aruncate pe Facebook de “cunoscători” este amendarea celor care refuză să meargă la vot, la fel ca în alte ţări excesiv de civilizate. Problema e că, oricât ar admira ai noştri profundul liberalism turcesc, democraţia nu te poate forța să participi la viața politică a unui stat care nu te reprezintă. De-asta amenda pentru cei care nu votează este un abuz. Eliminarea unor votanți pe criterii de vârstă sau, mai grav, pe criterii de contribuție socială (financiare, deci), este tot un abuz. Muncești o viață pentru un stat care oricum nu-ți arată vreo urmă de recunoștință și, la final, ți se ia și dreptul de a-i schimba (măcar în teorie) conducerea?

Pe lângă asta, a ajuns uneori să-mi fie mai frică de puștii de 18 ani care “ştiu sigur ce” votează și de ăia de 28 de ani care „se pișă pe el de vot”, decât de bătrânele de 68 care aleg tot felul de condamnați siniștri pentru că numai ăia au vorbit cu ele. Măcar ultimele sunt previzibile. Testul de IQ este și el o tâmpenie pentru că nu IQ-ul te ghidează când faci o alegere în aparență rațională, dar în realitate complet emoțională (chiar viscerală).

Deci nu, impunerea unor restricții dure nu este nici democratică, nici utilă pe termen lung. O serie de reguli suplimentare ar trebui însă să existe, dar nu pentru a împiedica lumea să voteze, ci pentru a ușura şi stabiliza procesul procesul electoral. De asta recomand înscrierea prealabilă la vot. Unii ar spune că e regresiv, alții că diaspora s-a deja putut înscrie pentru vot prin corespondență, iar mulți ar arăta spre procesul similar care se desfășoară tradițional în SUA. Totuși, cum ar funcționa chestia asta într-o țară unde frauda nu este considerată o “problemă foarte mare” și unde sistemul informatic există, dar „mai are niște probleme”?

Simplu, procesul de înscriere s-ar desfășura timp de o lună, cu o săptămână înainte de vot, și s-ar putea face atât online, cât și offline (la orice centru desemnat, în toată ţara). Formularul ar fi simplu de completat și îl voi detalia ulterior. Scopul lui ar fi să stabilească dacă votezi, prin ce metodă votezi și dacă ai discernământ (asta e o parte mai sensibilă şi voi reveni asupra ei). Evident, persoanele care nu au acces la Internet și nu se pot deplasa către un centru de înscriere vor fi primi asistență specializată, dacă apelează un număr gratuit.

Până una-alta, persoanele care ar verifica înscrierile prealabile ar fi diferite de cele care vor verifica numărul voturilor în ziua alegerilor, iar verificarea propriu-zisă s-ar face (pentru că aşa se face şi acum) automatizat. Verificarea ar da și ocazia celor care se înscriu din timp să afle dacă sunt eligibili pentru vot, dacă nu cumva s-a mai înscris cineva cu datele lor și ar afla asta pe mail sau la telefon, nu în ziua votului, așa cum s-au trezit mulți „suspecți de fraudă” la alte alegeri. Desigur, înscrierea făcându-se în persoană, lucrul ăsta n-ar trebui să fie atât de des întâlnit.

Care ar fi deci beneficiile unui astfel de sistem? Păi unul ar fi scăderea tentativelor de fraudă. Sigur, un astfel de sistem nu implică vreo triplă verificare a datelor și nici vreo criptare a hard disk-urilor cu VeraCrypt, dar ea face un lucru simplu: îți dă o idee legată de câți oameni chiar intenționează să voteze într-o regiune. Încă o dată: procesul durează câteva minute online sau la fața locului. Poți afla astfel dacă în vestitul și hulitul Teleorman vor să voteze 5000 de persoane sau 200 000. Chiar dacă nu toţi cei înregistraţi vor vota, se poate măsura o intenţie de vot şi stabili un maxim, iar băieţii din ultima bancă îţi pot confisca sau inventa mai greu votul. Nu toţi cei înregistraţi vor vota, dar decedaţii n-o vor mai face şi clar nu o vor mai face de mai multe ori. Asta nu va elimina complet frauda de la numărare, dar va fi un alt pas în direcţia potrivită, primul pas fiind făcut chiar de la alegerile curente (vedeţi sistemul actual de validare).

În al doilea rând, votul propriu-zis ar fi ceva mai rapid, metodele anti-fraudă putând fi mai relaxate (la alegerile curente ele vor atinge o cotă maximă, lucru care totuşi mă bucură). Mai mult, vei putea să alegi în prealabil modul în care votezi şi, dacă în timp va fi posibil, chiar şi unde. Vrei să votezi prin corespondenţă sau la ambasadă, la momentul votului fiind plecat din ţară? Ok, ştim deja, iar dacă vei rămâne totuşi în ţară, schimbarea nu va fi imposibilă. Vei vota pe liste suplimentare, nefiind în oraşul natal? Perfect. De altfel, la alegerile din 2016, ultima chiar a fost o problemă, cu sau fără transportul gratuit oferit studenţilor. În mod normal, la alegerile parlamentare sau locale, e cumva logic să votezi în localitatea de baştină, dar, cum se votează partide, nu indivizi, e greu de crezut că votul unui sucevean ar fi diferit dacă l-ar exercita din Bucureşti.

Un al treilea avantaj ar fi că, un sistem care îţi pune o piedică (necesară, de altfel) în calea atingerii unui scop transformă respectivul scop în ceva dorit. Ştiu, sună contraintuitiv, dar raportându-ne la psihologia poporului român, un popor cu un fetiş bizar pentru interdicţii (deşi asta nu ar fi o interdicţie), el ar putea funcţiona. Asta mai ales în condiţiile în care încă mai există zone (indiciu: nu în cafenelele de hipsteri) unde votul este efectiv o sărbătoare, una care nu se împiedică de detalii minore. În plus, un astfel de proces ar actualiza datele din registrul electoral şi ar prelungi puţin dezbaterea civică despre vot în sine, dezbatere care de-abia în ultimii ani pare să fi ajuns la maturitate. Şi totuşi, în ce ar consta fictivul meu formular de înscriere?

În primul rând, ar conţine spaţii pentru nume, CNP şi localitatea de domiciliu. Inovator, nu? La ele s-ar adăuga drept câmpuri opţionale numărul de telefon şi adresa de e-mail, în caz că vrei să fii notificat în prealabil de eventualele nereguli (limită de vârstă, vot dublu etc.). Alte detalii ar fi inutile pentru că ele pot fi deduse. În plus, ar putea crea suspiciunea discriminării. A doua parte a formularului ar fi cea mai simplă, dar şi cea mai importantă. Cum şi unde votezi? În circumscripţia ta, pe o listă suplimentară din ţară, în diaspora direct sau prin corespondenţă şi să sperăm că şi online, la un moment dat. Aici se poate aplica și o întrebare cu scop pur informativ: ce tip de alegeri se desfășoară în acest moment? Așa, de curiozitate.

A treia parte ar fi cea legată de discernământ. Nu, nu de inteligenţă, analfabetism funcţional sau de alegeri personale. Ar fi un test GMAT pentru oamenii cavernelor, format din maxim patru întrebări care să testeze capacitatea minimă de a raţiona. Întrebările ar fi alese aleatoriu pe fiecare formular, dintr-o colecţie de 30-40 preexistente. Despre ce gen de întrebări vorbim? O primă întrebare ar putea cere transcrierea unui cuvânt subliniat cu litere de mână sau de tipar. O alta va cere recunoaşterea unei forme geometrice. O a treia ar putea cere rezolvarea unei operaţii simple, cu numere până la 10. O ultimă întrebare, mai “complexă”, ar fi de tip grilă şi ar viza percepţia unei propoziţii. Dacă Ionuţ are 4 mere şi 2 pere, atunci Ionuţ are numai mere, numai pere, mere şi pere sau nu are niciun fruct? Încercuiţi varianta corectă. Atât.

Sincer, nu ştiu vreuna dintre fostele mele vecine septuagenare care să nu poată răspunde la toate întrebările de mai sus şi nici vreun om cu minim discernământ care să se împotmolească la vreuna dintre ele. Sigur, chiar dacă nu ar elimina analfabeţii funcţionali, genul ăsta de test i-ar exclude totuşi pe cei care pun ştampila pe poză şi cam atât. Şi nu, procesul electoral nu s-ar complica teribil, mai ales că, dacă ar fi să fim sinceri, nici buletinele americane de vot nu erau tocmai simple.

Acestea fiind zise, îmi închei lunga expunere şi recunosc într-un final că e posibil ca timpul pentru astfel de soluţii să fi trecut. Mai mult, chiar şi dacă înscrierea prealabilă la vot s-ar implementa peste tot, tot sistemul informatic ar fi cel care ar duce într-un final greul. Aşa că, până atunci, să dăm sistemului „cu tabletă la faţa locului” o şansă şi să votăm dacă ne pasă, dacă nu ne pasă, dacă vrem să dăm un exemplu sau dacă vrem doar să ne lăudăm pe Facebook că am dat check-in de la urnă.

P.S: Observaţi că nu v-am ţinut niciun discurs despre avantajele votului. Consider că nu are sens, cât timp există aceste colecţii de clipuri electorale şi aceste poze cu Iliescu votând. La ele se adaugă şi clipul cu băiatul ăsta condamnat penal, candidat ALDE, şi extrem de preocupat de problema colindelor.

 

« Prev - Next»