Aș fi vrut să încep articolul ăsta cu obositorul “La revedere, 2016”, dar, vorba regretatului Florian Pittis: un adio e mai viu!

Cred că ați citit deja zeci de articole pe tema faptului că 2016 a fost un an prost. Țin să le contrazic vehement: 2016 a fost un an apocaliptic, cel puțin în sensul clasic al cuvântului. 2016 a fost un an al “revelațiilor”, un an al schimbărilor nedorite, dar așteptate, și al polițelor rămase neplătite. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva ezoteric în ciudățenia asta de an, dar, din fericire, nu mă pasionează previziunile unora care foloseau focul numai de sărbători.

Fără să fie cu adevărat vina unor cifre, 2016 n-a fost un an reușit nici pentru lume, nici pentru propriile aspirații. Să începem însă cu lumea, că e puțin mai importantă decât limitările mele. 2016 a fost un an în care a nins în Sahara și va fi un an care va dura cu o secundă în plus. 2016 a fost anul în care Italia s-a cutremurat din toate încheieturile. Nici Noua Zeelandă nu a scăpat de cutremure și nici grecii de inundații, dar, până la urmă, ce an a fost cu adevărat scutit de catastrofe naturale și telefoane explozive?

Politic vorbind, lumea pare să o fi luat pe pantă descendentă care ne-a mai adus și cu alte ocazii în pragul dezastrului. Spun că lucrurile “par să o fi luat pe o pantă descendentă” pentru că micile dictaturi din jur (de la Polonia și Ungaria la Republica Moldova) sunt rezultatul a cel puțin un deceniu de insatisfacție populară. La fel și faptul că România, după o foarte scurtă perioadă de “normalitate”, s-a înroșit la toate nivelurile, ca rezultat al voinței populare. Brexit? Victoria lui Donald Trump? Combinații dintre exasperarea maselor și aroganța unei minorități analfabete politic, dar pretențioase și preocupate de nimicuri. Lumea politică nu a luat-o pe o pantă descendentă, ci de-abia acum a fost suficient de mare încât să-și dea drumul pe tobogan.

După puhoiul de refugiați care s-a abătut asupra Europei și după zecile de atentate din regiuni “civilizate”, mulți au marcat anul 2016 drept finalul epocii U.E.-NATO. Franța, Belgia, Germania, Elveția și Turcia sunt doar câteva dintre țările care au arborat steaguri negre în anul care a văzut cea mai mare cantitate de evenimente asociate cu terorismul organizat. La ele se adaugă națiunile terorizate din Orientul Mijlociu, Asia și Africa și țările lovite de psihopați care n-au nevoie de afiliere pentru a depăși recorduri morbide (a se vedea incidentele din Orlando, Florida). De fapt, chiar în momentul scrierii articolului ăstuia, Bagdadul a fost din nou lovit.

Accidentele care au lovit Rusia și atacurile asupra ei au iritat și mai mult o țară paranoică și aproape falimentară, prevăzând un viitor politic sumbru pentru regiune. Nu ne ajută nici faptul că războiul din Siria încă nu s-a încheiat și că Turcia cu greu mai poate fi considerată stat funcțional. De altfel, Turcia nu este singura țară care pare să mai existe doar pe hartă, ea fiind totuși o dictatură sub asediu, nu un stat nominal. Venezuela în schimb este un exemplu bun pentru modul în care trebuie tratați atât noii, cât și vechii simpatizanți comuniști (alături de socialiștii de duminică), înainte de a ajunge să-și pună vidul cerebral pe tapet.

Tratate slăbite, alianțe trădate, tendințe autocrate și milioane de oameni pe care nu-i putem gestiona. Mulțumim, 2016 lideri politici incompetenți. Mulțumim și pentru incapacitatea de a gestiona economia globală și pentru prețul fluctuant al petrolului, alături de prăbușirea unor monede pe care le consideram până de curând standarde. De altfel, mulțumim pentru anul în care violența s-a normalizat, iar violența rasială a ajuns din nou un subiect de presă.

Pe lângă vânzoleala de la vârf, România a trecut și prin șocul post-Colectiv, prin scandalul Hexipharma și prin alte scandaluri, care au implicat de la directori de spitale șpăgari la mici doctori Frankenstein erijați în salvatori. În același timp, pe scena politică au reapărut brusc tot felul de creaturi pe care le credeam de multă vreme îngropate în uitare (Marian Munteanu), pe când altele au dispărut fără urmă (Sebastian Ghiță). Accidentele s-au ținut lanț (unele fiind chiar “în lanț” – la tine mă uit, A2), majoritatea fiind însă o consecință inevitabilă a anilor de gravă neglijență. Mai mult chiar, în ultima vreme am început să trecem în titlul articolelor faptul că nu a murit nimeni sau să scriem “nu e grav, din fericire!” printre rânduri.

Dacă situațiile locale vi s-au părut derutante, nici pe cele internaționale nu am apucat de multe ori să le înțelegem, pentru simplul motiv că alte evenimente negative concurau cu ele pentru prima pagină (a se vedea accidentul de la tramvaiul din Londra sau teribilul accident feroviar din India). Evenimentele sportive n-au fost capabile să devieze opinia publică, celebra Olimpiadă de la Rio fiind înțesată cu probleme (de la virusul Zika, altă psihoză a anului, la probleme care au afectat inclusiv torța olimpică). Plin de surprize și schimbări de situație, campionatul european de fotbal i-a pus pe mulți la locul lor. Faptul că, într-un final, zâmbărețul Cristiano Ronaldo a avut un an bun nu cred că înveselește pe nimeni, mai puțin pe Cristiano Ronaldo.

La nivel de personalități decedate, lista este atât de lungă încât mai multe ziare au făcut deja topuri kilometrice. Nu, n-aș zice că Fidel Castro, pe care mulți îl așteptau de partea cealaltă și pe care numai oamenii rezistenți la bun simț l-au plâns, merita atât de mult spațiu mediatic. N-aș spune nici că nu mă așteptam ca Leonard Cohen sau Gene Wilder să ne părăsească, deși plecarea primului mi-a creat o stare de disconfort. Recunosc însă că Prince, George Michael și chiar Carrie Fisher ar mai fi putut să ne rezerve surprize. David Bowie, Alan Rickman și alți grei ai scenei sau marelui ecran încă activau, în ciuda faptului că aveau o vârstă înaintată. De altfel, și venerabilul Umberto Eco avea încă timp să se certe cu masele de critici și să mai scoată ocazional câte o lucrare pe care n-o înțelegea nimeni, dar pe care toți pretindeam că am citit-o.

De altfel, nu morțile așteptate au surprins anul ăsta, cât cele neașteptate sau chiar stupide (Anton Yelchin, de exemplu, deși omul nu avea încă “fani”). România a avut partea ei de mici sau mari tragedii, de la Ioan Gyuri Pascu la Sebastian Papaiani, Mircea Albulescu și Radu Beligan (ultimii depășind totuși cu mult media de vârstă românească). Despre regina Ana a României s-a scris destul, dar despre Solomon Marcus sau Elie Wiesel mai nimic. E drept, ultimul nu a fost atât de relevant precum Lorin Fortuna, încât să merite trei zile de documentare. Era doar cavaler al Coroanei Britanice, laureat al premiului Nobel și unul dintre oamenii care a încercat cel mai mult să trezească România post-comunistă. Dar tot el a fost și unul dintre oamenii care a îndrăznit prin declarații și scriitură să ne spună cât am fost de mici. În România, odată cu 2016, a plecat o generație, una pe care n-am binevoit să o ascultăm.

(Sursa Imaginii: The Awkward Yeti)

Este deci de înțeles de ce 2016 nu a fost un an tocmai grozav pentru lume. Să vedem însă de ce, chiar și pentru irelevantul autor al acestui articol inutil, 2016 a fost un an “altfel”, un an marcat de stagnare. Pe scurt, absolut tot ce am făcut sau am încercat să fac a fost marcat de întârzieri. De altfel, dintre cele 3 apariții editoriale promise, a ieșit numai una, care nici acum nu se găsește complet sau la prețul corect pe piață (lucrul ăsta se va întâmpla în 2017, aparent). Da, știu că asta nu e tocmai o problemă. Ea a fost însă rezultatul mai multor piedici, de la dezorganizarea mediilor în care am activat și a unor oameni pe care mă bazam, până la vizitele neplanificate prin spitale. Lor li s-au adăugat problemele cu aproape toate achizițiile de anul ăsta și piedici care nu m-au afectat numai pe mine, precum decesul uneia dintre persoanele a căror aprobare o câștigasem.

Altfel, cheltuieli enorme, intervenții neașteptate, nunți și alte catastrofe. Nimic din ce v-ar privi în mod direct pe voi, cititorii, și, dacă stau bine să mă gândesc, nimic imposibil de rezolvat într-un final. Cu atât mai mult cu cât oamenii din jur m-au susținut. La ele s-au adăugat și câteva reușite (colaborări fructuoase, mai precis), dar și decizia de a părăsi temporar domeniul publicității. Dacă și pentru voi fiecare săptămână a anului ăstuia a avut măcar un sâmbure de provocare, probabil n-ați avut timp să vă plângeți până acum. Puteți să o faceți prin comentarii, mai ales că articolul ăsta a fost scris din postura de scrib, nu din cea de autor.

Dacă 2016 ar fi o persoană, el ar fi instalatorul ăla care vine să îți schimbe două garnituri și pleacă după ce ți-a înlocuit toate țevile și bateriile, la un preț de șapte ori mai mare. Asta dacă nu e direct inspectorul ANAF care brusc și-a amintit de mica ta covrigărie sau chelnerul care îți lasă grăbit nota de plată, că poate se închide localul. 2016 nu a fost deci un an “malefic”, ci doar o concluzie așteptată a unei perioade prelungite. A fost rezultatul unor ani în care ne-am bucurat de ignoranță. Eh, măcar a fost un an bun pentru serialele online.

Prin urmare, ar fi ciudat să aruncăm toată vina pe un set de 365 de zile, mai ales dacă, și pentru voi, Anul Nou nu începe cu data de 1 din calendar. Totuși, dacă 2016 s-ar traduce printr-o senzație, probabil că ea ar fi confuzia. Dacă ar fi o melodie, ar fi o combinație între bizareria lui LP și a piesei Lost on You și aportul cultural al epopeii Șatra se Întoarce (Șatra B.E.N.Z., acești Brokencyde ai României). Dacă ar fi o ființă, ar fi Olivia Steer, care, deși are toate trăsăturile unei femei, putem afirma cu certitudine că este un zeu aztec deghizat.

N-am idee dacă 2017 va fi mai bun, dar cu siguranță vom fi mai pregătiți pentru el. Deciziile proaste au fost deja luate. Prin urmare, în loc de concluzie sau urare vă las cu un îndemn plin de speranță: “În câteva clipe avionul va decola. Vă rugăm să deconectați telefoanele mobile, să poziționați spătarele scaunelor și măsuțele în poziţie verticală, să trageţi draperiile la geam și să cuplaţi centurile de siguranţă!”

P.S: Analiștii noștri politici par să-l fi descoperit (de-abia acum) pe Nassim Taleb, motiv pentru care numesc toate atentantele și accidentele din 2016 “lebede negre”. Nu, domnilor, o lebădă neagră este un eveniment rar, surprinzător și de impact. În 2016, atentatele au fost un fel de rațe în Parcul IOR.