Există momente în care, în ciuda căldurii zăpuşitoare, îți concentrezi toată energia pentru a oferi o bucățică interesantă și bine scrisă de text…

Din păcate pentru cititori, ăsta nu e un astfel de moment. De fapt, căldura și perioada de acomodare post-concediu m-au făcut să-mi folosesc mai mult tastatura decât creierul și să mă lansez în diatribe infinite pe teme absolut banale. Una din aceste teme a constat în apărarea unor filme văzute în ultima vreme și în atacarea dușmanului personal de clasă, agregatorul de snobism, Rotten Tomatoes.

Bunul simț îmi spune să mă opresc temporar din recenzat filme, însă dacă aș fi ascultat de el, probabil că nu v-aş fi plictisit acum, dintr-un colț prăfuit al Internetului. Să vedem deci ce titluri au mai iritat criticii în ultimele două luni şi să punem şi câteva seriale în ciorbă, pentru gust…

Suicide Squad (2016)

La filmul ăsta am fost la avanpremieră şi, ţineţi-vă bine, l-am revăzut tot la cinematograf, la o săptămână după. Nu, nu pentru că ar fi fost o capodoperă, ci pentru că nişte prieteni buni voiau să-l vadă, iar eu voiam să mă conving că nu e prost. Şi nu, Suicide Squad nu este un film prost, chiar dacă mi-ar fi greu să-l recomand unei audiențe generale. Cum adică nu e prost? Dar zecile de recenzii negative (unele au declanşat şi o petiţie de susţinere), criticile la adresa susţinătorilor lui financiari şi sutele de mizerii aruncate în direcţia DC Comics? Ei bine, dacă eliminaţi orice aşteptări şi micile infatuări ale celor care nu vor să recunoască faptul că totuşi le-a plăcut, ajungeţi la o concluzie absolut banală: Suicide Squad e un film ok, ceva mai bun decât Batman vs. Superman, dar mai slab decât Civil War (mult supraapreciat, dar peste medie).

Am făcut ultimele comparaţii pentru că, la fel ca cele două filme amintite anterior, Suicide Squad aduce la un loc un ansamblu interesant de personaje cu abilităţi remarcabile, doar că aflate de partea “rea” a baricadei. Odată cu treaba asta, filmul aruncă pe tapet şi un comentariu social legat de mediu, anturaje şi şanse, comentariu care mă aşteptam să fie placul micilor socialişti (care au jubilat la temele mult mai subţiri din filmele Marvel). Pentru a nu vă spune însă ce naiba fac Harley Quinn, Deadshot, Diablo şi Joker-ul în acelaşi film, nu o să intru prea mult în detalii.

La capitolul părţi negative, ar fi de amintit vechea problemă cu 3D-ul cam obositor, deşi grafica filmul se pretează pe alocuri la nişte efecte interesante (pe care cu siguranță le veți remarca). Firul narativ la rândul lui este destul de subţire şi mult prea bombastic pentru peisajul întunecat al filmelor DC. Deşi totul e cusut cu aţă CGI, cred că putem ierta până la un punct aspectul structural, deoarece am făcut-o deseori şi pentru Marvel (nici The Avengers 2 și Guardians of the Galaxy nu aveau povești bine argumentate). Unele personaje apar mult prea puţin pe ecran pentru a putea fi integrate corect în context, inclusiv Joker-ul, iar altele nu-şi prea justifică lipsa (Batman, unde eşti tată când Pământul are nevoie de tine?). Pe de altă parte, Suicide Squad are o paletă de culori senzațională, nişte unghiuri de filmare faine, o coloană sonoră absolut beton (de la CCR și Queen la Kanye West și Eminem) şi câteva momente de poezie vizuală. Margot Robbie e excelentă în rolul lui Harley Quinn, Will Smith joacă la fel cum joacă orice rol “serios” (cu gura închisă şi privirea tristă), iar Viola Davis şi Jay Hernandez au roluri peste medie, fără stereotipuri etnice.

Legat de Joker, acum interpretat de Jared Leto, e greu de dat un verdict. Nu, nu e un Joker dezastruos, decât dacă îl compari cu Heath Ledger… şi cam asta este și problema. Ultimele serii de benzi desenate şi efortul regretatului Ledger au transformat un clovn sociopat (adică fix ce este Joker-ul) într-un metapersonaj de la care toată lumea vrea “mai mult”. Joker-ul nu mai poate fi un antagonist clasic, pe când Leto joacă exact genul de Joker care îi trebuie Batman-ului lui Ben Affleck (violent şi determinat) şi asta aparent i-a iritat pe fanii personajului. Altfel, Suicide Squad este o adaptare de bandă desenată ce poate fi descrisă drept un film “săţios” din mai toate punctele de vedere. Nu, nu este nimic mai mult şi asta i-a iritat pe cei care încă suspină după Batman-ul lui Nolan. Suicide Squad este un film care dacă ar fi ieşit pe piaţă acum 5-6 ani, nu ar fi avut nicio problemă să se impună în viziunea atât de strâmtă a criticilor.

The Secret Life of Pets (2016)

Animaţia asta mi-a plăcut datorită faptului că am văzut-o alături de nişte oameni faini, într-un loc interesant. Altfel, cred că unele lucruri ar trebui să rămână secrete, inclusiv vieţile animalelor de casă. Și nu pentru că ar ascunde cine știe ce mistere, ci, pentru că, dacă e să luăm filmul ăsta drept referinţă, sunt ale naibii de plictisitoare. Produs de oamenii din spatele lui Despicable Me şi similar cu Zootopia, dar mai slăbuţ şi fără comentariul social evident, The Secret Life of Pets e un film foarte nehotărât. Practic, vorbim despre combinaţia dintre aventura a doi maidanezi care-şi caută casa şi ambiţiile sociopate ale unui iepuraş abandonat, iepuraș căruia Kevin Hart îi dă exact vocea de care avea nevoie.

Filmul are momentele lui de tensiune, secundele lui de umor şi câţiva actori decenţi în spatele animaţiilor (vocea lui Louis C.K. e uşor de recunoscut). Ce n-are însă este un fir narativ coerent şi un scenarist care să înţeleagă că 10 personaje sunt deja prea mult. Pe bune, aproape la fiecare 5 minute, filmul încearcă să mai contureze un personaj, de la hamsteri la porci tatuaţi şi ulii. Pe lângă asta, se adaugă şi o calitate mediocră a animaţiei. Prin urmare, dacă vă uitaţi cu cel mic la film, The Secret Life of Pets ar putea fi un succes. Altfel, sunt şanse mari să adormiţi după primele 30 de secunde şi să vă treziţi pentru “marea împăcare” (spoiler?).

Before I Wake (2016)

Before I Wake e o combinaţie de film horror şi fantasy al cărui cap de afiş este Thomas Jane, un actor omniprezent care seamănă cu Christopher Lambert şi funcţionează ceva mai bine ca regizor. Altfel, tema filmului este cel puţin interesantă (un băieţel ale cărui vise şi coşmaruri se materializează), iar câteva dintre întrebările puse de personaje se pot întâlni cu uşurinţă la o şedinţă de consiliere psihologică. Din păcate, Before I Wake îşi ratează şansa de a deveni o referinţă în categorie, prin efectele speciale mediocre şi printr-un deznodământ prea facil. Recomandat, dar pentru vizionare acasă.

The Nice Guys (2016)

O comedie poliţistă neo noir în stilul celebrului serial Starsky and Hutch. Punctul tare al filmului nu este nici umorul de situaţie, uneori reuşit, alteori stupid, şi nici misterul de la mijloc, servit fără prea multă sare. Nu, punctul tare al filmului este combinaţia Russell Crowe (aici un bătăuş gras, bătrân şi agresiv) şi Ryan Gosling (un detectiv privat laş şi cam tembeluţ). Doi actori mari, puşi în roluri facile, roluri de care se achită onorabil… spre deosebire de Kim Basinger care nu-și mai poate mișca fața de la atâtea operații estetice. Adăugaţi şi atmosfera de final de ani ’70 şi câteva referinţe la industria porno şi aţi obţinut un pahar de gin închinat nostalgiei.

The Angry Birds Movie (2016)

Filmul Angry Birds reprezintă eforturile uriaşe ale unor producători de a transforma un joculeţ compulsiv pentru telefoane într-un film cu scenariu. Reuşeşte? Da, doar că rezultatul este doar parţial amuzant şi, pentru a-l atinge, e nevoie de o armată de oameni şi de vocile a foarte mulţi actori simpatici precum Jason Sudeikis, Sean Penn, Keegan Michael Key, Peter Dinklage, Bill Hader, Maya Rudolph sau Danny McBride. Altfel, tema filmului nu are mare legătură cu jocul celor de la Rovio (deşi se fac referinţe la el, cât şi la cultura pop în general).

Red, o pasăre cu probleme de temperament, are ghinionul de a trăi pe o insulă cu păsări fericite. De fapt, trăieşte pe o insulă cu păsări atât de fericite, încât nici nu observă pericolul pe care noii lor musafiri, porcii, îl prezintă. Scenariştii reuşesc cumva să bage şi câteva stereotipuri foarte actuale in peisaj, motiv pentru Angry Birds e mai degrabă un desen interesant pentru adulţi, ci nu o animaţie sforăitoare pentru copii.

The Boss (2016)

De la Spy în sus, Melissa McCarthy mi-a devenit simpatică. Totuşi, chiar şi alături de Peter Dinklage, Kathy Bates şi Kristen Bell, grăsuna simpatică şi agresivă nu poate face prea mult pentru filmul ăsta. O fostă bogătaşă cu ceva sechele din copilărie şi un ego enorm este acum forţată să trăiască alături de fosta ei angajată. În rest, poveste complet previzibilă, umor de categoria B şi un film pe care-l poţi uita chiar din timpul vizionării.

Keanu (2016)

În aparenţă, vorbim despre un film cu gangsteri şi pisoi, cu nimeni alţii decât umoriştii Keegan Michael Key & Jordan Peele în rolurile principale. În esenţă, vorbim despre un episod extins din Key & Peele, cu mulţi actori anonimi şi Anna Faris printre ei. Pe lângă glumele obişnuite despre gangsteri şi Liam Neeson, Keanu nu oferă mai mult decât o face un episod obişnuit din Key & Peele, doar că are nevoie de o oră şi patruzeci de minute pentru a ne spune gluma.

Green Room (2015/2016)

Un thriller horror de festival cu muzică foarte faină. Bun şi brutal, dar nu scârbos. Printre actorii semianonimi din film îi întâlnim pe tipa care a interpretat-o pe Maeby în Arrested Development (o actriţă urâţică, dar expresivă) şi pe recent decedatul Anton Yelchin. Din fericire, pe generic apare şi Sir Patrick Stewart, care dă clasă fără probleme tuturor celorlalte prezenţe din film. Green Room are o premisă ciudată, dar plauzibilă: o trupă de punk ajunge să cânte într-un loc mai periculos decât propriile versuri şi să asiste la un incident greu de uitat. De-aici începe un episod de teroare pură unde frica nu vine atât din confruntările dintre personaje, cât din bizara senzaţie că “băi nene, treaba asta chiar s-ar putea întâmpla”. Un film decent care ne arată, printre altele, că filmarea cu drone a ridicat mult ştacheta vizuală în cazul producţiilor independente.

Gods of Egypt (2016)

Gods of Egypt este combinaţia nefastă dintre o nuntă ţigănească şi grafica 3D a anilor ’80. Nu ştiu ce caută în combinaţia asta regizorul Alex Proyas şi actorii Gerard Butler, Nikolaj Coster-Waldau, Brenton Twaithes şi Geoffrey Rush, dar în mod normal un scenariu atât de ridicol ar trebui să sperie orice actor cu mai mult de un film în palmares. Uneori, părerea publicului şi ce a criticilor coincid şi asta se întâmplă rar în cazul filmelor bune. Deci, dacă vreţi să vedeţi ce a înţeles un puşti de 10 ani din mitologia egipteană, vizionaţi Gods of Egypt.

Concussion (2016)

Un film biografic cu Will Smith şi Alec Baldwin despre unul dintre cele mai mari scandaluri din fotbalul american şi despre omul care s-a luptat să îl menţină pe prima pagină, neuropatologul Bennet Omalu. Deşi premisa pare plictisitoare, povestea traumatismelor cerebrale provocate de practicarea sportului naţional american trece dincolo de obsesiile medicale. Este o poveste despre tradiţie, cultură şi obsesia pentru “bărbatul clasic”, iar actorii mai sus menţionaţi îşi fac bine treaba (deşi Will Smith exagerează cu “africanizarea” personajului).

Totuşi, scenariul suferă serios la câteva capitole. Unul ar fi ritmul prea lent, iar celălalt ar fi personajul soţiei doctorului Omalu, aici interpretat de o actriţă britanică cu un nume greu de pronunţat şi un talent greu de definit. Nu doar că respectiva joacă prost, dar personajul ei este o asemenea portavoce de clişee, încât e greu să nu te enervezi. Altfel, Ridley Scott se numără printre producători, lucru care nu ştiu dacă ar trebui să ne liniştească, având în vedere ultimele sale producţii. Oricum, un film decent, care ar fi putut fi cu uşurinţă un film bun.

Cell (2016)

O adaptare ciudată după Stephen King (Stephen King este şi unul dintre scenarişti), cu John Cussack şi Samuel L. Jackson. Deşi tema nu este tocmai rea (un semnal telefonic transformă posesorii de smartphone-uri în demenţi agresivi), filmul este slab regizat, criptic scris şi jucat de doi actori care şi-au cam depăşit perioada de glorie. De ocolit pe cât posibil.

Seria The Purge (2013-2016)

O serie interesantă de filme despre câteva grupuri de oameni, prinse în mijlocul unui eveniment numit The Purge, o seară anuală unde infracţiunile în general şi crima în special sunt permise. Sub oblăduirea unui partid ultra-conservator (fascist, mai degrabă) care preia în 2014 puterea în America, instituirea unei astfel de seri ar fi permis chipurile “purificarea interioară” şi ţinerea în frâu a populaţiei. Evident, totul ajunge rapid un fel de distracţie sinistră pentru cei “1%”.

În mod bizar, pe lângă justificarea psihologică absolut stupidă a evenimentului şi pe lângă militantismul gratuit, seria The Purge pune nişte întrebări interesante. Da, chiar şi atunci când printre producători se numără Michael Bay. Altfel, am constatat că dintre cele trei filme (The Purge, The Purge – Anarchy şi The Purge – Election Year), al doilea şi al treilea sunt vizibil mai bune decât primul, deşi în respectivul apar Ethan Hawke şi Rhys Wakefield (un actor cu o figură greu de uitat). Ultimele două filme nu-l au decât pe Frank Grillo pe afiș, dar este suficient. Altfel, destul de multă acţiune decent regizată, câteva cadre “poetice” (al treilea film exagerează cu ele) şi o atmosferă inteligent construită. Merg pentru o zi ploioasă.

Seriale

Preacher (Sezonul I – 2016) – O serie de nota zece, unde ideea că Dominic Cooper şi Ruth Negga (amândoi prezenţi în filmul Warcraft) pot juca excelent nu ne surprinde atât de tare precum faptul că Seth Rogen şi Evan Goldberg pot crea şi altceva în afara comediilor “spumoase”. Mă rog, aici îi ajută şi Sam Catlin (Breaking Bad). Preacher e un fel de Supernatural scris şi regizat mai bine, serial de la care de altfel îşi şi împrumută tema: posesiunea (mai mult sau mai puţin demonică) şi eternul război dintre Rai şi… cine s-o nimeri să fie de partea cealaltă.

În încercarea de a oferi o atmosferă satisfăcătoare, Preacher ridică din banda desenată ce-i serveşte drept inspiraţie o serie de personaje savuroase, de la vampirul irlandez şi alcoolic Cassidy (Joe Gilgun) la un supravieţuitor al unei tentative de sinucidere poreclit Assface. Dacă tema nu vă prea atrage, umorul negru, coloana sonoră şi cadrele ce oscilează între grotesc şi sublim o vor face. Există niscaiva glume marca Seth Rogen aruncate în amestec (inclusiv una cu Tom Cruise), dar, per total, serialul seamănă mai degrabă cu filmul Constantine, la rândul său inspirat dintr-o bandă desenată de la Vertigo.

Warcraft vs. Preacher

(Coincidență? Eu cred că da…)

Stranger Things (Sezonul I – 2016) – Un alt serial Netflix excelent (după serialele Marvel şi comediile proprii), creat de gemenii Duffer, care au fost responsabili pentru genialul film Hidden si pentru câteva episoade din Wayward Pines. Stranger Things e un serial scurt, retro, cu puternice aluzii la filmele lui Steven Spielberg şi Stephen King. Povestea începe simplu: un puşti dintr-un orăşel american de provincie dispare fără urmă.

De-aici lucrurile se complică fie cum îşi imaginează privitorul, fie cum îşi doresc regizorii. Coloana sonoră e un amestec în general plăcut de aluzii nostalgice (de la Jefferson Airplane la The Clash) şi sunete 16-bit, cumva similare mai ciudatului Turbo Kid. Paleta de culori este cel puţin interesantă, iar paleta de personaje este senzaţională (deşi în distribuţie apar şi Winona Ryder şi un puşti cu o figură extrem de antipatică, amândoi joacă de parcă se luptă cu Leo pentru Oscar).

Outcast (Sezonul I – 2016)

Outcast este alt serial cu şiroaie de cadre excelente şi o temă ridicată din Supernatural. Exact, este vorba despre aceeaşi ocultă posesiune demonică. Din păcate, Outcast suferă de “sindromul Robert Kirkman” care a şi creat o bandă desenată cu acelaşi nume (alături de Paul Azaceta). Sindromul amintit anterior se manifestă prin episoade de umplutură, creat exclusiv pentru întoarcerea de situaţie din ultimele cinci minute, adică prin episoade cu scop de şantaj, şi printr-o lipsă gravă de progres a acţiunii. Practic, Outcast se opreşte din revelaţii majore pe undeva pe la episodul cinci şi, chiar dacă reuşeşte să aducă pe tapet o temă interesantă de subsol (violenţa domestică), serialul nu reuşeşte să se ridice la nivelul impus de celelalte producţii ale verii.

P.S: Da, ştiu că articolul ăsta e imens, dar îmi place să-mi închipui articolele ăstea ca pe un meniu de fast food: fiecare comandă exact ce vrea şi la final primeşte tot şaorma cu de toate.