Din senilitate sau lipsă de timp, în ultimii ani am preferat ca lucrurile pe care le cumpăr să fie ușor de transportat, ușor de montat și, în general, ușor de utilizat.

Nevoia noastră de a putea folosi orice imediat după cumpărare a lăsat urme serioase în lumea tehnologiei, unde obsesiile pentru securizare, personalizare și open source au murit sub pantoful tehnologiilor proprietare. Lucrurile s-au răsfrânt cu ușurință și în lumea produselor mai puțin complexe, unde “plăcerea” de a meșteri cu orele este acum rezervată pasionaților. Da, în ciuda a ceea ce simt mulți, s-au dus vremurile reparațiilor anevoioase și a montării cu “ajutor de la prieteni”. Vrem ca lucrurile să ne dea satisfacție la instalare, dar nu să ne pună piedici, mai ales dacă prețul plătit este unul premium. Vrem ca atît brățara de fitness inteligentă, cât și lopata de săpat grădina să poată fi folosite fără două autentificări prealabile și o configurare “pas cu pas”. Am ajuns în sfârșit în punctul ăla al existenței sociale unde tehnologia, pentru a supraviețui, face ce vrem noi, nu ce vrea producătorul. Asta se întâmplă la suprafață, pentru că nimeni nu ne garantează securitatea sau anonimitatea și poate că nici nu ar trebui.

În cazul produselor românești însă, pulsul pieții pare să fi fost luat ultima dată după înăbușirea revoluției pașoptiste. Nicăieri nu este mai evident lucrul ăsta decât în cazul manualelor de instrucțiuni care vin cu produsele create sau ambalate aici. În ultimii trei ani, am avut de-a face cu mai multe produse fabricate “cu mândrie” în România, produse de calitate pe care încă le folosesc și le voi folosi. Produse care, din păcate, au suferit din cauza aceleiași viziuni agrare despre ce înseamnă ambalare, marketing sau bun simț comercial. Nu vorbesc evident despre produse alimentare (deși nici aici nu stăm grozav), ci mai degrabă despre produse de uz îndelungat, de la piese de mobilier, la produse electrice și electrocasnice.

De ce, după ce s-a investit totuși într-un produs decent, din materiale peste medie, angajații aceleiași firme nu sunt capabili să ambaleze totul atrăgător? De ce aceiași angajați nu pot pune niște instrucțiuni banale, din care cumpărătorul să înțeleagă ce noroc a dat peste el? De ce zeci de oameni nu pot prezenta decent un produs la care s-a muncit niște ani? De ce să forțezi niște clienți care și-au asumat riscul brandului tău sau care au primit un cadou fain să facă un efort fizic și creativ pentru a se bucura de el?

Primul motiv e simplu și ușor de intuit. Nimeni nu se interesează ce iese de pe linia de asamblare pentru că nimănui nu-i pasă. Nu angajatului român, cel puțin. Nici inginerul, nici muncitorul și nici vânzătorul român nu se gândesc la clientul final. Ei sunt plătiți prost (în comparație cu imaginea pe care și-au făcut-o despre sine, nu cu realitatea din teren) și știu că au ceva de bifat în fiecare zi. Nu înțeleg și nu vor să înțeleagă circuitul natural al mărfurilor și nici cine sau de ce le plătește salariile. Ca acum 30 de ani, când toată lumea avea de muncă, dar nimeni nu muncea.

Un feedback negativ și o imagine proastă pentru fabrică? Nu e treaba Manuelei, fata căreia i s-a dat jobul simplu de a ține o foaie dreaptă pe un xerox și de a se asigura că toate cele 200 de copii sunt cât de cât citibile. Clar nu e treaba lui Ionuț, maestrul de la linia de asamblare care a scris instrucțiunile inițiale și nici a Danei, secretara care a fost pusă să le corecteze. Nu este, evident, nici treaba lui Marius, tipul de la controlul calității care a văzut că toate manualele se termină cu fraza “Atenție! Nu uitați să!”, dar căruia nu i-a păsat, pentru că el raportează doar piese ciobite. Niciunul n-are canapea din asta acasă, deci pe nimeni nu interesează că nici tu nu vei avea!

Al doilea motiv este chiar incapacitatea de a înțelege corelația dintre aspectul produsului și reputația brandului. Nu e ca și când utilizatorii sunt complet idioți și nu se vor descurca până la urmă cu montarea lui. Este vorba pur și simplu despre o a doua impresie, după cea lăsată de ambalaj. Vorbim despre o declarație (un “statement”, cum ar spune publicitarii) făcută de o firmă în fața clienților ei.

Știți glumele făcute despre manualele IKEA? Ele nu sunt rezultatul unor oameni neglijenți sau incompetenți, ci al unui fenomen invers. Din obsesie față de consumatori, designerii de produs (da, ăia care-și asumă fiecare colecție), responsabilii cu experiența utilizatorului, dar și oamenii de marketing ajung să fie prea expliciți, prea sarcastici sau prea lapidari în exprimare și în schițe. Astfel, pentru americanii care și-ar dori instrucțiuni vizuale, denumirile IKEA pot părea copleșitoare. Pentru nordicii obișnuiți cu ele, numărul pieselor necesare e mai important decât pozele cu scânduri.

Dar, chiar dacă ai uitat “Skulskabarneger”-ul la magazin, tot înțelegi cum ar trebui montat un cuier IKEA. Când ai însă patru tipuri de bucșe în aceeași pungă, iar manualul îți vorbește despre “tipul 1”, “tipul 2” și “celelalte două”, fără să ți le schițeze, lucrurile nu mai sunt la fel de amuzante. O să îți dai seama cum se înfiletează, dar după minute bune de încercări. Minute pe care omul de astăzi nu le are.

(Ilustrație de Ed Harrington, preluată de pe Bored Panda)

Da, un manual de 20 de pagini, tipărit în șase limbi diferite, e o risipă de hârtie, mai ales dacă este atașat unei amărâte de perechi de căști cu microfon. Însă el spune ceva despre producător în primul rând și mai puțin despre produs. El spune că “omuleții anonimi care au creat produsul ăsta vor să-l și vândă!. La fel spune și acel document cu certificările de mediu și internaționale, certificări pe care produsele românești le au, dar nu le afișează (decât eventual online, un alt capitol lacunar al antreprenoriatului local). Sigur că un manual digital și interactiv e mai practic, dar chiar și un carton tipărit clar față-verso spune mai mult decât o foaie aranjată în Word și tipărită la HP-ul vechi al șefului. Atunci când vorbim despre traduceri pentru produsele importate din UE lucrurile sunt și mai grave, deși legislația locală e destul de clară (din moment ce o ignorăm pe cea internațională).

În fine, un al treilea motiv este că, în afara marilor corporații cu filiale locale, firmele românești încă n-au descoperit marketingul. Au brand manageri, au agenții de publicitate angajate, dar impactul asupra produsului și al conversației cu eventualii cumpărători nu se vede. Pentru că domn’ director și șeful de fabrică știu mai bine. Încă poți auzi întreprinzători (relativ tineri și oarecum informați) aberând lucruri de genul “dacă un produs este bun, se vinde singur, nu e nevoie de reclamă”. Trecând peste faptul că și așa-zisul “word of mouth” visat de ei este tot reclamă, nu are rost să-i contrazici. Au făcut-o deja anii ’40. Anii 1840, după Revoluția Industrială. Nu mai are rost să aduc vorba despre ambalare și despre confortul primului contact cu un produs pentru că deja intrăm în teritoriul S.F. Acel teritoriu în care deschiderea unei cutii nu este o luptă împotriva naturii.

Sigur, există și excepții notabile. Majoritatea sunt producători care au fost cândva locali, dar care acum au fost preluați de concerne internaționale. Multinaționalele i-au inclus în circuitul comerțului civilizat și le-au mărit profiturile, scăzând însă de multe ori și calitatea produsului final. Cam același lucru se întâmplă și cu firmele de “tehnologie” locale care produc în China, ambalează în China, dar vând aici și o fac bine, pentru că numai la asta lucrează. Pentru restul însă, experiența utilizatorului, inovația și promovarea se blochează de multe ori la nivelul: dacă nu-ți place nu cumpăra, frate!

P.S: Aș vrea să dau vina pe rămășițele mentalității comuniste, dar mă tem că e ceva mai vechi, ceva care se vede atât pe fețele vânzătorilor de mărgele, cât și pe figura încruntată a micilor întreprinzători care sunt convinși că “trebuie” să cumperi de la ei.

P.S: Nu m-am lăsat încă de scris pe Taste of Cinema și o să revin cu o listă de filme și aici.