De la scandalul NSA la obisnuitele conspiratii, dezbaterea despre intimitate e mai “fumata” decat legalizarea ierbii.

E distractiv sa tinem discursuri la bere despre cum ne spioneaza “Guvernul”. Peroram minute in sir despre cum semnalul GSM ne da de gol si despre cum ne monitorizeaza politia cu ajutorul GPS-urilor din masini, tablete, telefoane si shaorme. Cand vedem o camera in trafic, ne tragem sapca peste ochi. Ne oripilam cand auzim ca pe Gigel l-au penalizat la salariu dupa ce l-au prins pe Pornhub si il sfatuim sa-si dea sefii in judecata pentru “supraveghere”. Anarhisti si curajosi: asa suntem noi! Avem impresia ca paznicul de la intrarea in cladire ne filează si suferim contagios de microfonita. Ne consideram genul de persoane de care agentii guvernamentali ”se tem’, motiv pentru care nu ne depozitam nimic pe Cloud si ne vizualizam pozele cu pisici numai in “Incognito Mode”, ca de VPN-uri si Deep Web n-am auzit. Suntem grozavi, ce mai!

Partea proasta cu supravegherea asta e ca ne cam place! Ne place prezenta ochiului de sticla, amenintator cocotat intr-un colt public sau neglijent plasat la intrarea in propriul birou. Vrem sa fie acolo si el si paznicul bagacios pentru ca ambii ne fac sa ne simtim… in siguranta. Obsesia pentru protectie a ultimului deceniu nu a aparut peste noapte, ci este rezultatul natural al unui fenomen social la fel de natural. Nu au venit barbati in negru sa monteze camere in trafic si nici Illuminatii n-au pus GPS-uri in zgarda cainelui. Nu extraterestrii ne-au montat doua sisteme de alarma in casa, unul pentru curte, iar altul pentru camera copilului unde sunt deja patru microfoane, un senzor de miscare si doua camere in infrarosu. Nu Guvernul a infiintat zeci de firme private de paza si protectie (desi incompetenta lor le-a inmultit). Nu ei ne forteaza sa trecem in viteza pe langa locul unui accident, inspaimantati ca totul ar putea fi o capcana (nu ca ar fi exclus sa fie). Nu NSA-ul a imbogatit producatorii de sarma ghimpata si nu marile corporatii ti-au adus trei arme in casa (chiar daca ele le-au produs).

(Aici puteti observa un model romanesc de sarma ghimpata, cu rugina moderata si panza de paianjen clasa B).

Adevarul e ca “obiectiv supravegheat video” suna bine. Exista cazuri in care simpla prezenta a unei camere video este suficienta  pentru a reduce infractiunile (in parcuri, pe arterele mari de circulatie si chiar pe autostrada). In alte cazuri, dispozitivele de supraveghere sunt perfecte pentru a demasca si eventual condamna  instabila natura umana. Cand vine vorba de copii, e greu sa nu intelegi de unde vine paranoia. Paranoic sau nu, sigur o sa incerci sa le oferi un strat de protectie in plus, chit ca-i vorba de un program de monitorizare a laptopului, un ghizodan cu GPS sau alta inutilitate reconfortanta (kevlar?). Pana la urma, nici atunci cand vine vorba despre inregistrarea si urmarirea propriilor bunuri, nevoia de supraveghere nu e de neexplicat. In plus, ne place sa ne diferentiem de “salbatici” tocmai prin confortul si siguranta date de aceeasi societate pe care o acuzam ca ne spioneaza si ne invadeaza viata privata.

Deci, daca problema are atat de multe feţe, unde e drama? Drama vine din faptul ca “siguranta” noastra este, de cele mai multe ori, o simpla iluzie. O metoda de a ne asigura confortul psihologic in fata unei forte pentru care abstractul nu exista. O forta pe care, de dragul evitarii flotarilor filosofice, o vom numi ”viata”. Sigur, robotelul cu zoom arata in HD cand ala mic se ineaca cu jucarii. Din pacate, faptul ca mami si tati sunt la 20 de kilometri distanta nu o sa-l ajute cu nimic. Alarma de la casa poate chema politia in cazul unei spargeri, dar ofiterul trimis acolo va ajunge la timp sa constate pagubele. Cablul antifurt de la bicicleta nu va fi taiat de hotul experimentat, dar bisnitarul grabit il va smulge cu tot cu stalp. Un electrosoc  s-ar putea sa sperie cativa caini, dar nu-ti va folosi pe strazile neiluminate din propriul cartier.

Alarme, camere, arme, garduri si seifuri. Functioneaza? Uneori. De cele mai multe ori insa, nu fac decat sa vanda ponturi dereglatilor (“sigur tine ceva acolo!”) si sa-i asigure pe cei din jur ca totul e in regula. Ca ei nu trebuie sa miste un deget. Tehnologia, oricat de avansata, ramane dependenta de actiunea umana. Aici e problema. Totul depinde de reactia noastra. De acelasi impuls care spune fiecarui membru dintr-un grup de 20 de oameni ca omul de langa trebuie sa actioneze, asa ca nimeni nu misca un deget. De aceeasi atitudine care permite unui violator sa-si sechestreze si abuzeze victima in mijlocul zilei, cu zeci de trecatori si paznici la datorie. De aceeasi “umanitate” care transforma copiii in victime sigure. Cocolositi pana la inhibarea instinctului de supravietuire si apoi lasati de capul lor, copiii sunt primele victime ale falsei sigurante. Nu-i lasam sa puna mana pe jos si sa stea singuri in masina, dar ii lasam de capul lor in parc pentru ca sigur ii vede cineva: poate vecinul, poate camera, poate politistul de proximitate. Cineva care ”cu siguranta” o sa actioneze.

Am putea elimina in acelasi timp falsul sentiment de securitate si paranoia supravegherii? Foarte greu, probabil, si clar solutia nu va veni de pe un blog. Un prim pas ar fi sa analizam cum am ajuns pana aici, ca specie. Sa ne gandim ce ar fi insemnat ”in siguranta” acum 1000 de ani si sa ne amintim cat de putin insemna cu numai 15 ani in urma. Da, in Romania aia in care am copilarit majoritatea. De fapt, dincolo de paznicii de carton si de camerele nebransate la retea, dincolo de falsa incredere a purtarii unei arme… nu suntem si nu vom fi niciodata in siguranta. Fie ca e jaguarul din tufis, fie ca e maidanezul de la metrou, pericolul va fi mereu acolo, chiar daca refuzam sa-l constientizam.

Solutia nu este insa paranoia. In cel mai rau caz, asta e o consecinta. Exista insa cateva metode eficiente de o combate: vigilenta fara 0bsesie, actiunea inteligenta si raportarea abaterilor evidente (in detrimentul barfitului si al masurilor inutile). Sunt cativa pasi care nu functioneaza intotdeauna, dar sunt oricum de preferat psihozei si pasivitatii ignorante. Sigur, un spray paralizant poate fi eficient, dar nu compenseaza pentru un tonus decent. Camera de la semafor s-ar putea sa ajute dupa accident, dar nu cat ajuta un telefon dat rapid la Salvare. Oricat ne-ar pacali propriul creier, confortul psihologic nu-l poate suplini niciodata pe cel fizic.

Naivitatea in a crede ca putem pacali viata ne face simpatici uneori, dar sa nu uitam ca si oamenii simpatici sunt tot… oameni.

P.S: Am operat cateva schimbari pe blog, schimbari care sper sa-i fi adus un plus de viteza la incarcare. Daca intampinati probleme, acum e momentul sa injurati sistemul!