In ciuda tentatiei de a scuipa seminte dupa meci, nu o sa analizez rezultatele alegerilor europarlamentare. A trecut oricum o saptamana si ma bucur ca lumea a iesit in numar mai mare la vot, indiferent de patrulaterul botezat cu stampila.

Articolul de fata, ca multe alte mici nedumeriri, a pornit din fascinantul trafic bucurestean. Blocat fiind intr-o labirintica intersectie, am observat ca mai bine de jumatate dintre oamenii din jur erau parinti care-si duceau odraselele la scoala. Cum eram intr-un taxi si aveam partenera de conversatie, discutia nu s-a rezumat la: “Huooo, mai luati si troleul!”. Am descoperit in schimb o problema ceva mai grava: faptul ca majoritatea elevilor de acum prefera masina sau calatoriile solitare ajunge sa elimine experienta drumului spre scoala. Asa, si? o sa ma intrebati in timp ce ii puneti centura de siguranta lu’ ala micu’ si va pregatiti sa-l catapultati pe orbita…

De la kilometrii pe jos indurati de romantici pana la autobuzele-conserva in care isi repeta studentii cursurile, toate drumurile spre scoala au ceva in comun. Sunt un ritual al trecerii, o semnalare a faptului ca ai iesit dintr-un spatiu protector si ai intrat intr-un spatiu cu reguli fixe  (scoala). Mai mult, calatoria, fie ea de zece minute pe jos, de o ora cu bicicleta prin padure sau de o eternitate in trafic, este un bun prilej de socializare sau, in cazul calatorilor solitari, o ocazie excelenta de a-ti auzi si aranja gandurile. Asta daca nu te asteapta cumva vreun test, moment in care drumul spre scoala devine o sentinta catre infern, inaintea careia iti repeti disperat pledoaria.

Daca e sa despicam firul in cinci, drumul spre scoala implica un efort. Un efort pe care-l faci pentru a ajunge intr-un loc in care nu vrei sa fii, dar de care ai nevoie. Poate de-asta sunt atat de uimitoare povestile in care o mana de pusti traverseaza zone de conflict, numai pentru a putea participa la cursuri. Mai mult, drumul spre scoala poate fi periculos, chiar si atunci cand nu trece prin codru sau pe la bulgari. Orice mic amanunt poate sa-ti faulteze karma si asta e important, pentru ca nici restul vietii nu te va lasa sa sutezi singur cu portarul.


(Cum spuneam, unii oameni nu pot lua pur si simplu tramvaiul. Sursa.)

Tot drumul spre scoala ofera si un bun prilej de a-ti etala ghiozdanul. Da, stiu, unii ar spune ca pustii de azi au smartphone-uri si toale, mai putin penare si ghiozdane. E foarte probabil ca acum firma tabletei sa conteze, desi actuala generatie e mai cuminte decat am crede. Diferenta principala nu sta in pretul obiectelor afisate, ci in scopul lor. Ghiozdanul apartine scolii, e un instrument al trecerii. Frumos sau urat, el apartine scolii, iar etalarea lui se face intre elevi, deci intre oameni prinsi in acelasi mediu. Cand te laudai cu ghiozdanul, chiar daca o faceai din vanitatea specifica varstei, iti validai in acelasi timp si apartenenta la grup. Aveai, totusi, un ghiozdan…

Mai grav e ca, odata cu disparitia drumului spre scoala, dispare si perioada de ajustare, perioada necesara oricarei schimbari. Pustiul e luat din confortul propriei camere (sau de sub aripa protectoare a parintilor) si teleportat direct la scoala, loc unde se va comporta exact la fel cum o facea si acasa. Egoul nu mai are timp sa se adapteze schimbarii si sa se pregateasca pentru contactul cu o noua comunitate. In plus, de ce ar face-o? Scoala nu mai este de multa vreme o destinatie, ci unul dintre acele locuri in care “trebuie sa fii”. Genul asta de atitudine amplifica nu numai sentimentul de claustrare, ci si neajutorarea viitorilor “oameni”. Din pacate, selectarea obsesiva a scolilor, invatatoarelor si cursurilor din primii ani nu ajuta. Micii oameni chiar trebuie sa faca unele eforturi…singuri.

Desigur, intoarcerea de la scoala se poate face in grup, insa ea nu are aceeasi putere. Imediat dupa incheierea orelor, esti din nou in “timpul liber”, motiv pentru care te simti foarte confortabil in mica ta comunitate. Socializarea de dupa scoala nu e la fel cu cea de dinainte de “supliciu”. De-asta drumul spre scoala e important si de-asta e indicat ca el sa nu se desfasoare pe bancheta din spate. Desigur, nu spune nimeni sa nu-ti duci pustiul de 6 ani la gradinita cu masina sau sa nu-l duci de mana pana in fata portii, mai ales cand gradinita e in celalalt capat al universului. Nu vad insa de ce o pustoaica de clasa a zecea nu poate sa faca patru statii cu masina sau macar cu autobuzul scolar. Nu de alta, dar la club nu ar accepta sa o duca tot tata.

De ce am insistat cu tema asta, mai ales ca am depasit de ceva vreme drumurile spre scoala, liceu sau facultate? Din acelasi motiv pentru care o mentioneaza oameni mai coerenti si inteligenti decat mine. Pentru ca aici drumul conteaza, chiar daca nici destinatia nu e deloc de neglijat. Drumul spre scoala fara ghidajul parintilor e o experienta initiatica, formatoare. E un efort, un prilej de socializare si reflectie, o trecere constienta. De-asta nu sunt de acord cand unora li se imputa ca n-au prea fost “dusi” la scoala. Cred ca puteau face si singuri calatoria. Nu de alta, dar drumul spre scoala este genul de experienta pe care o iei subconstient cu tine in drumul spre munca, performanta sau, daca ai noroc, in drumul spre succes.

P.S: Si daca tot am intarziat pana pe 1 iunie cu articolul, ar fi cazul sa spun La Multi Ani tuturor copilor, copiilor si copiiilor!