Impartial sau doar…
Posted by krossfire on 20 Jan 2013 at 10:04 am | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi
In mediul online, eticheta ”impartial” se aplica cu usurinta unui abtibild…
Asta-i si motivul pentru care nu o voi apara. Pentru putinii cititori care ma cunosc in viata reala, diferenta intre modul in care scriu si cel in care iau pozitie in mod normal este mai mult decat vizibila. Motivele pentru care nu ma manifest la fel de vizibil in scris sunt multiple si nu-mi sunt specifice. Primul ar fi ca scriitura permite o viziune mai larga asupra unui eveniment. Iti ofera timp sa te detasezi de el, sa-l studiezi si sa-ti alegi cuvintele. Daca cineva a facut o gafa, ai timpul si spatiul necesare pentru a te revolta impotriva intregii categorii, nu doar a individului care iti e antipatic. Daca cineva ti-a dat un mugur de idee, ai suficient timp sa-l transformi in ceva mai frumos, de preferat nu intr-o garoafa vopsita.
Un al doilea motiv ar fi ca scriitura ramane. Daca pe Twitter, Facebook sau alte ”social media” frustrarile tale sunt doar o picatura in ocean, un blog decent promovat inseamna propagarea rapida a unui mesaj. Un mesaj care spune ceva despre tine. Nu va ganditi ca daca aveti 5 comentarii pe articol, nu o sa “va vada nimeni”. Sunteti pe Internet, nu in teiul lui Eminescu. Oamenii vor cauta si vor gasi. Odata scris, mesajul iti scapa de sub control si la fel si eticheta de pe cutie. Si acum imi e rusine de anumite texte, dar le voi pastra de dragul evolutiei. Cred de altfel ca e putin anormal sa nu mustacesti cand citesti lucruri scrise acum sase ani.
(Furia, in viziunea lui Evan Esar – Sursa imaginii)
In orice caz, nu am deschis subiectul pentru a vorbi exclusiv despre mine. Cred ca v-am convins deja ca sunt plictisitor. Intrebarea pe care am de gand sa o adresez si cititorilor este: cat timp poti ramane impartial? Cat timp te poti detasa? Oare daca eviti anumite subiecte, nu inseamna ca fugi de responsabilitatea de a le transa? Oare subtilitatea nu e tot o forma de retragere? Greu de spus. Exista subiecte care merita evitate si subiecte care nu te evita ele pe tine, fie ca alegi sa le mentionezi sau nu. Am fost in postura asta si oricum ai raspunde, vei iesi in dezavantaj. In cazul meu, am raspuns atacurilor cu replici subtile: cat sa-mi hranesc egoul, dar nu suficient cat adversarii sa se teama. N-am rezolvat nimic, dar m-a ajutat exercitiul.
Scriitura vizibil agresiva atrage, dar insasi mesajul ei nu da posibilitatea dezvoltarii. Scriitura agresiva e interesanta, dar nu e intotdeauna foarte credibila. Culmea, multi dintre cei care iau pozitii puternice in scris, prefera sa fie temperati in persoana (sunt probabil distrasi de zona nonverbala a discutiei personale). Pe de alta parte, analiza sociala lipsita de vlaga si incremenita in proiect nu te duce nicaieri. Imi e mai rusine de articolele de umplutura, decat de cele cu pozitii clare. Macar in postarile suparate aveam o bruma de dreptate. De ani de zile nu mai practic loviturile din voleu, dar uneori imi vine sa sutez in arbitri. Mai mult, constat ca articolele considerate “impartiale” de cititori sunt fix cele unde spre final arunc o concluzie. Se pare ca si termenii cu tenta absoluta sunt ai naibii de relativi. Sau poate ca e simpla capcana de a defini termenii in functie de propriile repere.
Impartialitatea nu se poate judeca numai in functie de extreme si, nu in ultimul rand, impartialitatea nu te scuteste de a fi om. Sa ramai impartial inseamna sa dai cuvantul unor idei care nu-ti apartin. Scoate doua fraze din orice articol considerat impartial si automat ai ajuns la un articol scris de un extremist, basist, uslist si asa mai departe. In mediul online, impartialitatea ramane in continuare un deziderat. Echilibrul ideilor si al scriiturii merita insa umarit. E suficient sa-ti multumesti cititorii si sa nu-ti iriti prea tare dusmanii. Chiar si asa, uneori e mai bine sa fii putin partinitor decat las!
P.S: Subiectul asta ma aduce si la titlul ultimelor zile: confesiunea lui Lance Armstrong. Indiferent de context, dezvaluirile lui Lance Armstrong lasa o pata neagra in istoria ciclismului. Oricat as incerca, imi e greu sa gasesc scuze unei uzine chimice pe doua roti, cum nu le pot gasi scuze nici jurnalistilor care se vor hrani luni bune din cadavrul ei mediatic.
Abordezi subiecte atat de profunde Duminica dimineata…
Dar nu plictisitoare. Este interesant sa observ ce te framanta 
)
Nu stiu, de fapt, nu prea cred ca exista impartialitate. Depinde foarte mult de subiectul ales, caracterizat, fie ca e alta persoana, lucru… situatie, etc. Oamenii, constient sau mai putin constient, se lasa condusi de sentimente si afectiune, de felul in care subiectul tratat este perceput de ceilalti… de ceea ce doresc sa sublinieze prin ‘impartialitatea’ afisata, de ceea ce ii revolta sau le place la un anumit nivel.
Tu te referi la articole. Impartialitatea vine din a judeca anumite situatii, oameni, idei. Dar vei da mereu o nota personala, cel mai probabil inconstient.
Eu vorbesc aici la modul general, nu te simti vizat
Oricum, cred ca diseci prea mult lucrurile. Si iarasi la modul general, atunci cand spui ceva dar te gandesti inainte ‘stai, poate unii vor intelege asta desi am vrut sa spun altceva’ inseamna ca deja ai dat o nota anume, o directie, ideii expuse, ceea ce o face mai putin impartiala. Si pana la urma, expunerea unei idei dar cu o usoara nota de lipsa de impartialitate, nu e chiar un lucru rau. Dar aici deja dam in inducerea unei idei intr-un mod voalat si deviem 
P.S. Nu ar trebui sa iti fie rusine de ceea ce ai scris candva. Da, e normal daca au trecut cativa ani, sa simti o oarecare critica personala, dar nu atat de puternica incat sa vrei sa stergi cu buretele.
Culmea, cheful de a scrie articolul asta a venit dintr-o discutie foarte relaxata (treaba cu Lance m-a lovit pe parcurs).
Ma simt vizat pentru ca stiu ca asa e (si culmea, n-as vrea sa fie altfel). Am ajuns sa judecam impartialitatea in functie de extreme. Uite nene, ala e impartial pentru ca n-a dat nicicui in cap pe blog.
Din moment ce n-am sters, cred ca nu-i atat de mare rusinea. Ma rog, ma sperie articolele de prin anul I. Nu eram prea copt si nu intelegeam unele lucruri, dar le transam
Nu te simti vizat fiindca nu ti-am citit chiar toate articolele pe care le ai de-a lungul timpului si nu ar fi corect sa iti spun ceva care sa te caracterizeze fara sa iti cunosc toate trairile prin ceea ce ai scris.
Da, ai dreptate. Impartialitatea se judeca mai mult in functie de extreme
Ziceam la modul general
Stai, chiar considerând că este posibilă imparțialitatea, nu văd de ce ar fi de dorit(la nivelul ăsta, al articolelor, al discuțiilor). Pe mine mă interesează mult mai mult să văd două, trei, nșpe, părți care își fac cunoscute opiniile și argumentele, decât o mână de oameni care monologhează steril în gol.
Intr-adevar, concluzia finala (cea mai echilibrata) reiese ceva mai natural din niste idei care se bat cap in cap.
“Scoate doua fraze din orice articol considerat impartial si automat ai ajuns la un articol scris de un extremist, basist, uslist si asa mai departe.”
Bine zis. De-o saptamana am de-a face cu o ruda care ma face [partid]-ista in disperare (nu spun care ca nu-i relevant) pentru ca joi si verde. Care joi si verde? Nu conteaza, oricum argumente n-are, decat un post suparat scris pe blog. Ar fi amuzant daca ar fi familia altuia, dar pentru mine e al dracu’ de trist.
Si nici macar nu poti raspunde prin injuraturi.
Sunt tentat să abordez problema la un nivel ceva mai general, respectiv să identific presupusa imparțialitate cu presupusa obiectivitate. Ambele, niște iluzii, fete morgana… Marxismul ne-a sugerat/ propus/ impus/ ideea că ”realitatea este obiectivă” și că orice referire ”corectă” la această realitate trebuie să fie obiectivă. Subiectivitatea (i.e. ”parțialitatea”, prin antiteză cu imparțialitatea) era o slăbiciune și o denaturare a Adevărului… Care adevăr?, dacă nu cumva acesta era unul stabilit de alți subiecți, respectiv unul eminamente subiectiv… Chiar la marile procese judiciare (cu imense responsabilități și consecințe pentru însăși ideea de justiție, dar și pentru judecătorii în cauză) subiectivitatea este prezentă. În discuții partidice/ politice/ sindicale/ etc., imparțialitatea este realmente iluzorie și chiar de-a dreptul periculoasă. Sigur, recunoașterea unui punct de vedere, a unui compromis făcut odată, cândva, este o floare foarte rară… Am făcut acest exercițiu de sinceritate, (re)publicând pe blogul meu un articol publicat în anul de grație 1972, primul meu articol, prima ieșire în lume, la fel de importantă pentru mulți dintre noi ca și primul sărut, prima dragoste nebună etc. Am rezistat tentației de a elimina fraza impusă, atunci, de editor, cu nelipsita trimitere la opera tovarășului. O privesc acum cu oarece detașare, deși asta poate da apă la moara oportuniștilor de tip nou (urmașii acelora care impuneau citate cu tovarășul) care vor găsi imediat vinovatul pentru multe rele actuale… In fine, în calitate de peer reviewer la reviste cu circulație mondială, dar și în calitate de recenzor de cărți și articole (vezi http://www.liviudrugus.wordpress.com) dau drumul subiectivității mele și scriu mereu: după părerea mea, în mintea mea, la aprecierea mea etc. Așadar, adio imparțialitate și obiectivitate în evaluări. Evident, nu accept ideea de a-l ataca pe un autor pentru că, vreodată, acesta m-a atacat pe mine. Pot să discern între a răspunde unui atac (și o fac!) și a desconsidera ideile bune ale atacatorului (câte or fi…). Aștept, prea desea în zadar, comentarii critice la ideile sau criticile mele la adresa unor persoane, a unor idei, atitudini etc. Nu sunt de acord, așadar, că imparțialitatea este un deziderat (fie și în mediul online), devreme ce ea este o imposibilitate evidentă. Decât ipocrizia presupusei imparțialități, mai bine o sinceritate generatoare de atacuri și imprecații. Părerea mea!
Pot, dar nu vreau. E ardelean, mă face praf la capitolul ăsta.
De ce? Injura foarte, foarte lent si te plictisesti pana iti da replica?
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/2013/01/everything-was-big-lie-minciuna-care.html
Huh? Service unavailable!
E greu sa fii impartial, iar de multe ori chiar este contraindicat, pentru ca oamenii intra pe blog sa citeasca o opinie, nu o stire.
Daca vor sa afle stiri, se uita la televizor sau urmaresc agentiile de presa.
Corect si asta, dar depinde pana la urma si pe cine superi.
Hahaha…mi-a placut răspunsul la faza cu ardeleanul
Sunt de acord cu tine și cu Redgrave – imparțialitatea este, involuntar sau nu, parțial sau nu, transformată în subiectivism, rămînînd adesea doar un deziderat. De multe ori dorim a ne exprima o opinie la rece, obiectiv, dar – fără să ne dăm seama, poate – propriile concepții și puncte de vedere, mediul din care ne tragem, experiențe anterioare își pun amprenta pe rezultat.
Măcar să încercăm și tot e ceva, nu?
E un ideal intr-adevar, dar un ideal care ne poate face sa cadem in plictisitor. Greu cu opiniile astea
Cred ca “impartialitatea” mea (sau a ta sau a altora) este apreciata trecand prin “filtrul” inteligentei si experientei fiecaruia care ma (te, îi) aude / citeste. Am scris despre paiaţa Boc – am fost “etichetat” ca fiind fan “adormitu’ si copiuţă”, am scris despre cum isi da Antena 3 cu stangu-n-dreptu’ si este uneori gretoasa am fost “etichetat” ca fiind “basist imputit”, am replicat ca pot sa abordez subiecte din ambele tabere am fost “etichetat” ca fiind “cu curu-n doua luntre” … de fapt, daca ma gandesc bine, impartilitatea mea a fost apreciata prin capacitatea interlocutorului de a fi impartial. Adica nepartinitor, de a fi capabil sa vada si sa aprecieze acele parti bune, sa vada si sa critice acele parti rele, ale unui individ, ale unei situatii. Eu cred ca unele realizari ale perioadei “de trista amintire” meritau sa ramana si sa fie luate in considerare – precis se vor gasi indivizi care sa imi spuna ca sunt “nostalgic [biiiiip]” … nu sunt “nostalgic”, asa cum nu sunt “basist imputit”, asa cum nu sunt “uselist minjit”. Incerc doar sa le vad pe toate sau cat mai multe. Daca cel mai bun prieten al meu ar candida la vreo deputatie, as vorbi de bine despre el fiindca are parti bune, dar nu as trece sub tacere faptul ca a copiat ca Ponta sau ca bea mai mult decat Basescu – alegeti fratilor, da’ sa stiti pe cine !
Nu prea inteleg atitudinea asta de baba cu mana la gura “vaaaaaaai, Armstrong se dopa”, nu prea inteleg lamentarile de genul “a disparut un mit” si altele asemenea. A fost un sportiv PROFESIONIST. Nu este cazul sa se mai creada ca ideile morale isi pot avea un loc acolo unde colcaie banii – este vreun fraier care sa mai creada asta ?? In definitiv, este foarte posibil ca si Milo din Kroton sa fi rontait ceva ierburi fara de care nu ar fi putut sa castige de sase ori laurii olimpici, dar nu a ajuns vreun zvon pana la noi … in orice caz, Oprah nu l-a intervievat
. Ii ridicam, necugetat, ba pe unii ba pe altii, pe socluri si cand ii vedem cazand ne lamentam ca nu mai avem cui sa ne “raportam”, pe cine sa “apreciem”.
Bineinteles ca media o sa “mestece” subiectul, doar este “Şoc !”, “Incendiar !” – asta pana o sa-si arunce vreo nefericita nou-nascutul in tomberon …
Din câte scrie “la carte” (adică la Furnalul Naţional), poţi să fii imparţial, dar pentru ei tot “băsist împuţit” eşti. Babele cu mâna la gură (inclusiv baba de astă vară, care la mitingul pro-suspendare urla, plângea şi îşi dădea cu pumnii în cap) zic aşa: poate să fie euro 7 lei, pensia cât negru sub unghie, gazul să nu mai fie deloc pe ţeavă, dar tot ne sacrificăm, numai Cheliuţă să dispară de-acolo de la Cotroceni.
100% imparţial nu eşti decât atunci când tratezi babele de ambele sexe exact aşa cum merită, adică doar cu curu’.
~Nautilus
Ai auzit vreodată un ardelean înjurând la supărare?
Glass and Iron: De acord cu prima parte. Cu Armstrong, nu prea. Omul chiar isi merita decaderea. De acord ca n-a fost singurul care folosea substante interzise, dar a fost singurul care si-a transformat boala (cauzata probabil de ele) intr-o lupta. A fost singurul care a fost privit si s-a recomandat drept model in fata atator oameni. Omul a tinut literalmente prelegeri despre concuratul “curat”. A ajuns prea departe pentru a nu cadea atat de zgomotos.
Nautilus: Adica impartialitatea romaneasca e un fel de nesimtire generalizata
?
Odeena: Nu, pana apuca sa injure le pleaca partenerul de conversatie
Nu neg zgomotul produs de caderea “statuii”. Faptul ca Lance Armstrong a fost “urcat pe soclu”, ca multi s-au uitat la el ca la un guru si i-au sorbit, in extaz, cuvintele, tine tot de “subtirimea” gandirii fiecaruia – se stia ca Armstrong este profesionist, se stia si se stie ca sportul profesionist nu este practicat de “domnisoare” pentru “domnisoare” … de ce sa faci din el un “templu” la care sa te inchini pentru ca apoi sa plangi pe ruinele lui si sa iti smulgi hainele ca-n tragediile grecesti ? Substante interzise, arbitri blatuiti, meciuri “trantite” – tre’ sa fii infantil rau ca sa nu intelegi manariile sportului profesionist. Profesionist sau amator, intotdeuna se gasesc persoane care sa incerce o jmekerie pentru a fi pe primul loc – chiar si la Olimpiada, inofensivul “iepure” poate fi considerat o obordare necinstita a unei curse. Si mai cred ca o buna parte din personalitatea lui Armstrong a fost si ea “dopata” de mass-media fiindca aveau nevoie de un simbol, de un subiect, aveau nevoie sa faca bani si in afara circuitului. Nu neg o anumita valoare – eu as termina (daca as termina) Turul Frantei in juma’ de an (optimist, este ?) … asa ca si fara substante interzise este un sportiv cu calitati deosebite. Dar de aici pana la a face mantie regala dintr-un maillot jaune este ceva drum de pedelat.
Eu nu inteleg bocetele astea pentru o chestie previzibila.
Apropos de Turul Frantei : urmeaza editia jubiliara – 100. Ma intreb daca francezii vor “da voie”, sa castige, unui “non-francez” …
Intrebarea e: A fost urcat pe soclu, sau i-a placut suficient acolo incat sa nu mai vrea sa coboare? Singur a transformat “lupta cu cancerul” intr-un simbol. De acord ca nu are sens sa-i plangi de mila si ca evenimentul este unul peste care se putea trece mai repede, dar totusi omul a castigat un numar impresionant de “Tururi ale Frantei”. Toate sunt anulate in momentul asta (ba chiar, apropo de dopajul larg raspandit, la una dintre editii, castigatorul era un om plasat pe locul al saptelea…http://uk.eurosport.yahoo.com/blogs/blazin-saddles/really-won-tours-lance-153516263.html).
Prin insasi firea umana, cred ca suntem predispusi sa fim partinitori. In plus, am senzatia ca subiectivismul este un element-cheie din temelia unui blog. Scrii ca sa exprimi o parere, nu?
Ia-ma pe mine, de exemplu, cu review-urile filmelor pe care le vad. Chiar ai spus intr-un comentariu ca incerc sa fiu impartial. Ei bine, nu-s. Trec filmele prin filtrul propriei mele ratiuni, al propriei mele experiente de cinefil, si emit judecati de valoare.
Doar ca incerc sa adopt un stil echilibrat, de pe urma caruia oricare cititor (aflat in asentimentul meu sau, din contra, in profund dezacord) sa capete o informatie cat de cat utila.
Am spus ca incerci sa fii impartial pentru ca nu dai verdicte. Cred ca, uneori, asta s-ar putea sa fie suficient (“close enough”, vorba americanului).
Intuneric, review-urile tale sunt pe un site anume?
@krossfire: tocmai am trecut “unul dintre filmele lui Tarantino” la categoria “junk”. Asta nu-i un verdict?
P.S. N-am zis nimic de Armstrong si ciclism. De fapt, nu stiu ce-ar mai fi de spus. E un domeniu atat de corodat de dopaj, incat numele castigatorului din Le Tour sau Vuelta, aproape ca nici nu mai conteaza. Mai raman doar peisajele magnifice din transmisiile EuroSport.
@Redgrave: pe blogul meu, http://www.cronicariu.ro – daca te intereseaza, esti binevenit.
P.S. “unul dintre filmele lui Tarantino” este un fel de-a spune. E vorba despre “The Man with the Iron Fists” si n-are nicio treaba cu Tarantino.
Pai aia ziceam si in comentariu: nu e filmul lui
Stiu, dar am zis sa clarificam si pentru cei de-aici, sa nu ne dam cu firma-n cap
krossfire,
))
impartialitatea descrisa de tine, are aura unei printese virgine care spune: “nici nu stii cat de mult imi doresc sa ma f*t, dar mi-e frica ca o sa ma doara…”
Pai de-aia nici nu exista
krossfire,
asa cum nu exista nici impartialitatea, nu-i asa? -)))
Pai da, da’ merge sa ne gandim putin la ea, inainte de a trage o injuratura printre taste
Ceea ce multi nu inteleg este ca atunci cand au apasat butonul de publicare, fie de pe fb, twitter, blog, mesajul se transmite sub ochii a sute sau chiar mii de persoane.
Sa luam, simplu, cazul scrierii unui mesaj pe facebook. Imediat dupa publicare, acesta ajunge sub privirile a mii de oameni, pe prima pagina. Daca majoritatea nu reactioneaza nu inseamna ca ei n-au vazut.