Ca sa ma asigur ca treceti de primul rand, trebuie sa mentionez ca articolul nu e despre Charlie Hebdo…

Recentul atentat din redactia franceza a fost disecat si pus pe seama Islamului, gruparii Al-Qaeda, incompetentei autoritatilor si influentei rusesti. Timp de o saptamana, analistii ne-au spus pentru cine ar trebui sa plangem si pe cine ar trebui sa condamnam, in timp ce condeierii si mazgalitorii din Romania s-au transformat brusc in “potentiali martiri”. Chiar si asa, majoritatea participantilor la dezbatere au preferat sa ignore principalele victime ale atentatelor din 7 ianuarie. Nu de alta dar, odata cu moartea unor oameni nevinovati, curajul european pare sa fie trecut si el la “cele vesnice”. Curajul si siguranta ca secolele de macel care ne-au bantuit continentul au dus la constructia unor valori pentru care merita sa luptam.

Aparent, “elitelor” intelectuale din Vest si din Romania le e frica de libertate. Mai grav e ca multor lideri de opinie le e frica atat de libertatea lor, cat si de libertatea altora. Discutia post-“Je suis Charlie” n-ar trebui sa se axeze nici pe valoarea caricaturii ca forma de arta, nici pe discutia religioasa, ci pe intrebarea: cat de dispusi suntem sa ne aparam stilul de viata? Cat de dispusi suntem sa aparam ce alţii au câştigat prin sacrificiu? Nu, nu-i vorba doar de libertate de exprimare, ci de libertate in general. Daca e sa analizam majoritatea opiniilor pe tema, as spune ca nu suntem dispusi sa aparam nimic, dar ca ne place sa producem scuze si scenarii. As spune chiar ca ne e frica (nu ca pe mine m-ar da curajul afara din casa).

Scriitori si ganditori precum Will Self, om pe care l-am apreciat in alte contexte, au preferat sa ne spuna indirect ca se tem. Argumentele lor s-au centrat in jurul limitarii “dreptului la libera exprimare” la “zona in care poate fi aparat” si la o perspectiva post-coloniala, perspectiva pe care a abordat-o in Romania si Neagu Djuvara (destul de abrupt, e drept). Chiar daca n-au fost singurii amatori ai sportului astuia, romanii s-au intrecut in a-si etala frica si incapacitatea de a intelege notiunea de drept fundamental, garantat prin lege. Si nu, nu ma refer la oameni precum fosta invatatoare, actualmente senatoare, Cristiana Anghel. Cred ca respectiva a mai avut ocazii de a-si etala limitele, iar opinia ei nu afecteaza oricum pe nimeni (cu exceptia comentatorilor de profesie… deci pe nimeni).

Andrei Plesu, pe de alta parte, a avut o ocazie senzationala de a se face de ras si a profitat din plin de ea. Greu de spus ce a facut un ganditor de talia lui Plesu (nu, nu e un joc de cuvinte) sa promoveze genul asta de idei. Sa fi fost micile simpatii legionare, trecutul marcat de comunism, trairea religioasa sau poate doar obisnuinta unei disidente pasive? Sa ne intelegem: ca scriitor si filosof, Andrei Plesu acopera o plaja a ideilor pe care putini oameni de la noi indraznesc sa o abordeze. Nu-i neaga nimeni vasta cultura sau capacitatea de a invarti condeiul si putini sunt cei care si-ar permite o confruntare cu Andrei Plesu in lumea cuvintelor.

Pe de alta parte, cand  scrii si intri in direct pentru a sustine lucruri precum “trebuie sa gasim o limita a caricaturii” sau “sunt lucruri de care e bine să nu te atingi cu atâta nonşalanţă.urmate deNonşalanţa e o formă de nesimţire […] şi nesimţirea trebuie să-şi găsească o anumită limită.” oamenii au dreptul sa-si puna si sa-ti puna intrebari. Mai mult, argumente precum “dacă eu mă decid mâine să fac o caricatură în care mama prietenului meu apare într-o postură dizgraţioasă, nu-i frumos.”, aduse impotriva exprimarii libere, pot fi daramate de un student de anul I. Din punctul asta de vedere, Andrei Plesu a redefinit zicala ”Daca taceai, filosof ramaneai”. Sau, ma rog, pastrand o limita a respectului: “Daca taceati…”.

Daca ar fi sa fim malitiosi, am spune ca majoritatea “elitelor intelectuale” de la noi nu au construit cu adevarat nimic, in afara de discutii. Discutii culte, prinse intre copertile cartilor sau pierdute printre cadrele camerei, dar discutii. Nu dezbateri si nu sisteme reale de gandire. Nu a fost construita o generatie, nu au fost scrise carti care sa miste Europa. Poate de-asta mi se pare si foarte gresita ideea ca am avea intr-adevar o elita. Andrei Plesu ne poate da lectii despre foarte multe lucruri, dar libertatea de exprimare nu e unul dintre ele.

Despre libertatea de exprimare sa vorbeasca cei care au luptat pentru ea, nu cei care se uita la ea din fotoliu sau din fata monitorului (ca subsemnatul). Sigur ca multi nu o mai pot face personal, dar majoritatea au lasat ceva in urma. Daca nu ceva scris, macar puterea exemplului personal. Limitele unor libertati fundamentale nu sunt stabilite in urma unor impulsuri de moment. Ele sunt produsul a ani de civilizatie si nu pot fi schimbate de fiecare data cand cineva are ceva de comentat. Sigur, putem sa le schimbam sub imperiul lasitatii, dar frica nu legitimeaza schimbarea. De cate ori trebuie sa recitim CODA lui Bradbury? Intelectualii ar trebui sa ne apere valorile, nu sa le slefuiasca pana cand ajung niste pietroaie gri intr-o mare de nisip.

In aceeasi nota, un editorial din Romania Libera ne vorbeste despre relativismul cultural modern si despre modul pervers in care a ajuns sa ne erodeze civilizatia. Care e momentul in care am descis ca o teocratie, o dictatura sau o oligarhie stau pe acelasi plan cu democratia europeana? Cand, mai exact, am hotarat sa aruncam la gunoi secole de lupta, eroi, filosofi si scriitori pentru a nu “jigni alte popoare”? Libertatea nu se negociaza, nu se da la schimb pentru siguranta si nu se opreste la “lucruri care ma deranjeaza pe mine”. Da, dreptul la libera exprimare vine cu niste limite, dar ele sunt deja consfintite de lege (calomnia, de exemplu). In rest? Bunul simt, morala personala, religia? Concepte abstracte care nu au ce cauta alaturi de un drept garantat prin lege. Avem o Constitutie, avem niste tratate europene, avem niste declaratii ale drepturilor. Aveti idee cati oameni au murit pentru cartile astea sfinte?

Nu am nevoie de comunism in 2015 ca sa imi demonstreze lucruri pentru care inaintasii mei le-au demonstrat prin propria lupta. Nu mai e nevoie de inca o Revolutie pentru a demonstra unor idioti ca sunt idioti. Nu trebuie sa ma inrolez intr-o Cruciada ca sa-mi dau seama ca razboiul pentru “iubire” nu are sens. Nu e nevoie sa mai castram chimic un Alan Turing pentru a realiza ca pedeapsa pentru homosexualitate e o tampenie. Europa a trait evenimentele astea si credeam ca a si invatat din ele. De ce trebuie sa facem mereu apel la istorie pentru a ne trezi din amnezia colectiva?

Eliminand orice urma de dezbatere religioasa, poate ar fi timpul sa nu mai spunem mereu “vina e la noi”. Valorile democratiilor moderne chiar sunt superioare altor forme de organizare. Nu, nu sunt cele mai bune, dar sunt un pas in directia potrivita. Pentru ele au curs secole de sange de toate culorile si natiunile. Daca n-ar fi fost superioare, milioanele de imigranti n-ar avea de ce sa le caute protectia si confortul economic. Aici nu e vorba despre islamism sau crestinism. Nu, valorile europene nu sunt ”fundamental crestine“. Sunt valori care preced religiile moderne si care au aparut de suficiente ori si in suficiente variante de-alungul istoriei, incat sa poata fi considerate universale.

Pana la urma, este vorba despre a pune semnul egalitatii intre o democratie, fie ea si una mai subreda, si o dictatura pornita din obsesii religioase sau ambitii personale. Da, drepturile ar trebui limitate la zona in care pot fi aparate, doar ca zona aia ar trebui sa fie cel mult una geografica, nu una a gandirii. Esti in Romania? Atunci ai, macar teoretic, dreptul la libera exprimare, indiferent pe cine deranjezi. Nu, nu e dreptul la “libera exprimare cat de cat” si nici dreptul la “libera exprimare de bun simt”. Niste oameni au murit ca dreptul la libera exprimare sa insemne ce scrie in Constitutie, in Titlul II, Capitolul II, Articolul 30, nu ce cred eroii de debara ca ar trebui sa fie.

Cat timp suntem in granitele unor state care proclama niste drepturi, drepturi pentru care au murit mii de oameni, suntem datori macar sa le respectam. Nu, nu trebuie sa le apreciem si interiorizam, dar trebuie sa le respectam, chiar daca propriile credinte si idei ne fac sa credem ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Orice libertate e justificabila, cat timp nu incalca drepturile si libertatile legale ale altora. Erau caricaturile Charlie Hebdo de prost gust? Probabil ca da, dar pentru amatorii de caricaturi, nu pentru amatorii de “bun gust”. Erau o bucatica de media cumparata voluntar, nu grafitti pe moschei. La fel a fost si The Interview, un film tampitel si exagerat, dar care are tot dreptul sa existe, in ciuda parerii Coreei de Nord. Opiniile deranjante se combat cu argumente, nu cu gloante, iar o idee nu dispare odata cu omul care o sustine. Daca ai impresia ca NIMENI, de NICIUNDE nu are DREPTUL sa-ti atinga tie convingerile, problema e la tine, nu la sistemul care garanteaza tuturor, macar in teorie, o replica.

Da, avem dreptul la libera exprimare, dreptul de a nu fi corecti politic si, de ce nu, dreptul de a fi inchisi la minte. Avem drepturile astea, fara frica de a fi considerati “intoleranti” sau de a fi judecati pentru opiniile noastre. Avem, cu alte cuvinte, sansa de a fi niste oameni extraordinari, dar si libertatea de a fi niste nebuni fixisti. Problema e ca libertatea se apara. Sa speram ca nu va fi nevoie sa o aparam din nou cu sange.

P.S: Discutia de mai sus mizeaza pe concepte teoretice pe care nu le-am explorat complet. Am apelat la ele pentru a sublinia ca multe democratii “moderne” par sa fi uitat pentru ce trebuie sa lupte. Par sa fi uitat ca progresul nu e ireversibil…