Odata cu stirile despre artificii ucigase si fripturi otravitoare, in fruntea agendei media s-a strecurat un subiect numai bun de muls…

Stirea este simpla: regizorul-senator Sergiu Nicolaescu a murit. Stirea este simpla, insa reactiile sunt cel putin surprinzatoare. Pe langa controversele de tip “sinucidere, malpraxis sau expirarea datei de pe ambalaj?” a aparut si eterna lupta dintre fani si contestatari. In Romania, asta e o consecinta nescrisa a oricarei morti celebre. La nici 5 minute dupa anuntarea decesului, publicul se inarmeaza pana in dinti si declanseaza razboiul. Sergiu Nicolaescu: artist sau politruc?

In cazul lui Sergiu Nicolaescu si nu numai al lui, gasesc dificila formularea unei concluzii. Dupa cum stim, nenea asta a facut niste filme. Majoritatea mediocre, dar cateva decente pentru epoca lor. Comisarul Moldovan a facut niste filme acceptabile intr-o epoca in care filmele erau in general live si aveau un singur actor. Pe de alta parte, acelasi nene era si un apropiat al fostului regim si detinea monopolul asupra productiilor cinematografice din perioada. Tot el a devenit senator dupa Revolutie si a regizat un numar impresionant de aiureli, direct proportional cu enormitatile emise in paralel.

Cumva, acelasi personaj care a reusit sa ne impresioneze parintii, a reusit ne irite pe noi. Iar noi nu putem accepta asta. Publicul are nevoie de eroi mitologici, rezumabili intr-o fraza si evident, de monstri. Teritoriul de mijloc, unde idolii se intalnesc cu oamenii de rand nu exista. Nu putem accepta ca individul care tras scene de lupta cu mii de soldati, a regizat si Orient Express cu aceeasi seninatate. Nu putem accepta ca  filmele lui Nicolaescu sunt bazate pe minciuni istorice, menite sa satisfaca niste orgolii, dar ca in acelasi timp unele sunt vizionabile. Aparent, viziunea noastra nu accepta o cale de mijloc.

Gandalf Viteazu' 3
(Un film de Sergiu Nicolaescu)

In ciuda diferentelor, niciuna dintre tabere nu este ancorata in realitate. In prima ii avem pe cei care-si cauta idolii. Sunt cei pentru care Nicolae Iorga a fost un polimat si un titan al culturii romanesti, un om caruia propria cinste si onoare i-au adus moartea. Lor nu are rost sa le spui ca Iorga a fost un polimat si un titan al culturii romanesti, caruia extremismul, discursul antisemit si indemnurile politice i-au adus moartea. Nu are rost sa le spui ca, in ciuda intelectului feroce, Iorga n-a fost niciodata prea departe de ideologia legionara (poate doar prin regalismul manifestat ulterior). Desigur, crima legionarilor a fost odioasa, insemnatul aport cultural al lui Iorga nu poate fi ignorat. Chiar si asa, merita oare sa-l transformam intr-un martir, doar pentru a nu-i pata imaginea?

A doua tabara isi trage seva dintr-o meteahna pur umana, una asumata liber de romani. O stiti, e vechea poveste cu ”capra vecinului”. E dorinta de a minimaliza realizarile altora, de a-i pune pe toti ”la locul lor”. Pana la urma, te poti convinge oricand ca ”Paulescu ala n-a facut prea mare lucru”. Ba mai mult, ”era si un antisemit convins”. E greu sa vezi pe moment cum ingroparea unor valori iti face indirect rau. E greu sa vezi ca un antreprenor de succes pe care ”il cunosti tu si e un bou” ar putea face mai mult pentru tine daca i-ai acorda putin credit. E greu sa vezi cat de mult afectezi increderea altora in propria munca, atunci cand ataci neconditionat munca altora. Daca toti sunt ”hoti, vanduti si prosti”, cum demonstrezi ca tu esti altfel? Cand ii tragi pe altii in jos, tu nu mai cum sa urci.

Pentru prima tabara, maresalul Antonescu a fost ultimul erou al poporului roman. Pentru cei din urma, omul a fost un criminal. Aparent, Antonescu omul nu a existat niciodata. Fie il transformam intr-un mit, asa cum am facut cu “bravii” nostri conducatori , fie il aruncam in mocirla, asa cum am facut cu numeroase alte personalitati. Cand se mai ridica unul si spune ca, in ciuda onoarei militare si a demnitatii umane, Antonescu era totusi arogant si facuse atat greseli politice cat si militare, trebuie sa intervenim. Cum adica facuse greseli? Cum adica era un individ cinstit si demn? Cele doua afirmatii nu pot coexista!

Adrian Paunescu. Aceeasi problema. Iurie Darie. Aceeasi problema. Daca in cazul primului om partea negativa cantareste destul de puternic in balanta, in cazul lui Iurie Darie o intreaga cariera pare a fi fost redusa de mass media la o singura greseala. Evident, publicul a considerat ca nu era cazul sa-l fi vazut vreodata pe scena pe decedat. Cateva poze sunt intotdeauna suficiente pentru un verdict. Viata e mai usor de privit in alb si negru. Care ar fi deci solutia?

Evident, cautatul de ”trasaturi pozitive’ nu e o indeletnicire profitabila. Pe principiul “despre morti numai de bine” i-am putea gasi trasaturi pozitive si lui Dan Iosif. Pana la urma, nici Hitler ala nu picta asa de rau, nu? Trebuie totusi sa pastram proportiile. Il poti admira pe Churchill pentru ca a tinut Anglia in frau in timpul Celui De-al Doilea Razboi mondial, pentru spontaneitatea si taria de caracter. Nu-l poti admira insa pentru alcoolism, greselile de la Galipolli si comportamentul de dupa razboi. Churchill nu era nici un alcoolic, nici un mare conducator. Churchill a fost un mare conducator alcoolic.

Mai greu de acceptat, dar poate asa nu ne vor mai suprinde erorile ”idolilor nostri”, fie ei actori, sportivi sau politicieni. Poate asa nu-l vom reduce pe David Petraeus, fostul sef CIA, la pozitia unui “curvar” si poate nici nu vom mai simti nevoia sa aruncam cu rahat in sicrie si cruci. Poate asa ne vom intelege ceva mai bine istoria si personalitatile, personalitati pe care lipsa de perspectiva ne face fie sa le mitizam, fie sa le demonizam.

Ne-am umplut cartile de istorie de povesti cu Ahile, Hercule si Perseu. Am ignorat deliberat partile pozitive ale antagonistilor, dar si comportamentele greu de inteles ale eroilor.In repetate randuri, am redus o personalitate la un punct. Mitologia moderna, de la viata publica, la filme si publicitate, nu cuprinde oameni, ci stereotipuri. E o tragedie greaca fara final. E greu, dar poate e cazul sa intelegem ca nu suntem si nici nu vom deveni perfecti. Nici eroii nostri nu au fost si poate ca unii dintre ei nici nu au fost eroi. Panal la urma, binele nu castiga intotdeauna si nu intotdeauna suntem de partea binelui. Ce e mai frumos este ca toate lucrurile astea sunt absolut normale. Fara ele, viata fi extrem de plictisitoare, iar moartea…o simpla nota de subsol.

P.S: Refuz sa discut despre problema incinerarii si pozitia BOR. Faptul ca in 2013 avem o dezbatere pe tema asta ma face sa cred ca nu are sens sa-mi spun parerea, oricat de neinsemnata ar fi in context.

27 Comments »