Să spun despre ultimele săptămâni că au fost nasoale ar însemna să spun despre Olivia Steer că e puţin ignorantă. Aş cosmetiza teribil adevărul…

Chiar şi aşa, am avut aparent ceva timp de pierdut în cinematograf, acasă cu jumătatea sau pe site-urile de tip VOD. Am folosit timpul ăsta pentru a urmări pe jumătate adormit genul de filme pe care fie le-a văzut toată lumea, fie nu vrea nimeni să le vadă. Iată-mă deci aberând despre câteva titluri pe care nu ştiu dacă vi le recomand, dar pe care sigur le pot arăta cu degetul.

Batman vs. Superman – Dawn of Justice (2016)

La Batman vs. Superman nu m-am dus cu aşteptări prea mari, la fel ca majoritatea celor care au văzut Man of Steel, un film care a avut totuşi meritele lui (meritul principal fiind prezenţa lui Michael Shannon). În ciuda părerilor criticilor, filmul care va pune bazele “Avengers”-ului celor de la DC Comics nu este unul rău, dar e departe de a fi bun sau măcar la nivelul celor mai proaste filme Marvel.

Culmea, nu faptul că Ben Affleck este noul Batman este problema, deşi rolul a fost preluat de la Christian Bale, un actor cu vreo 2-3 niveluri peste. Batman-ul lui Affleck e diferit de cel al lui Nolan. E un Batman psihopat şi fără gât (meritul lui Affleck), mai apropiat de un gândac violent, decât de un liliac subtil. Totuşi, varianta asta funcţionează. Alfred-ul lui Jeremy Irons e simpatic, la fel ca Laurence Fishburne care-şi reia rolul din filmul precedent, cel de director de ziar. Superman-ul lui Henry Cavill e un sac de cartofi, dar tot e mai bun decât alte variante ale luptătorului de carton. Amy Adams (Lois Lane) este din nou complet inutilă, atât ca personaj, cât şi ca joc actoricesc. N-am reţinut clar cine era actriţa din spatele lui Wonder Woman şi cu ce se ocupa, dar nici nu cred că interesează pe nimeni. De altfel, singurul actor cu adevărat bun din filmul ăsta este Jesse Eisenberg, interpretul lui Lex Luthor.

Filmul se învârte în jurul conflictului dintre oamenii simpli şi zeii întrupaţi, în frunte cu Superman, şi în jurul obsesiilor de playboy bătrân ale lui Batman. Undeva, apar şi jocul politic, Lex Luthor şi ameninţarea extraterestră. Dacă judecăm după filmele Marvel, am spune că premisa nu este una imposibil de ecranizat. Cumva însă, Zack Snyder reuşeşte să arunce în joc visuri paranoice, linii secundare care nu duc nicăieri şi câteva dialoguri de-a dreptul cretine. Asta pe lângă o bătălie care nu pare să aibă vreun sens, implicarea inutilă a mamelor supereroilor şi prezenţa unui antagonist care nu interesează pe nimeni. Batman vs. Superman pare o colecţie de idei bune, montate prost. Păcat de coloana sonoră a lui Hans Zimmer şi Junkie XL.

Hail, Caesar! (2016)

Pe hârtie, Hail, Caesar! pare o producţie care are toate ingredientele succesului. Are actori peste medie (Clooney, Tatum, Brolin, Fiennes, Swinton, Hill, Johansson) şi apariţii neaşteptate (Christopher Lambert), precum şi un nou venit care promite mult (Alden Ehrenreich). La asta se adaugă tema de fundal deştepţică (Hollywood-ul anilor ’50, în timpul vânătorii de comunişti) şi două nume care pot garanta din start succesul unui film: fraţii Coen.

Dacă anumiţi critici vă vor spune că filmul e un amestec de referinţe subtile la “titanii” cinematografiei şi că ritmul lui infernal e datorat unei intenţii subtile a regizorilor şi scenariştilor, vă pot garanta că nu veţi da greş cu o înjurătură (una inofensivă, dacă se poate). Aş spune că Hail, Caesar! mi s-a părut prost numai mie, dar din 20 şi ceva de oameni din sală, am rămas pe scaune numai 4 spre final. Stilul filmului e clar peste medie, iar naratorul e simpatic. În rest, nimic nu merge. Actorii buni joacă prost şi puţin, scenariul este o varză haotică, umorul lipseşte în absolut toate formele lui, iar întreaga producţie urlă „melanj pretenţios, făcut pentru critici şi hipsteri”.

Nici nu vă pot spune despre ce a fost filmul ăsta de fapt, dar a fost plin de aluzii seci la viaţa din imperiul filmului, comunişti şi dialoguri obositoare. Sincer, în timp ce vă luaţi o şaormă în loc de bilet (e tot cu de toate, îţi lasă un gust nasol în gură, dar măcar te simţi împlinit pe interior), aş recomanda fraţilor Coen să vadă un film de Wes Anderson. E tot cam ca Hail, Caesar!, doar că are şi o poveste sub titlu.

The Veil (2016)

The Veil e un film horror văzut într-un mall, în calupul de filme care se difuzează la orele în care fata care face popcorn e în pauză. Sincer, văzând că principalii actori de pe afiş sunt Jessica Alba şi Thomas Jane, mă aşteptam ca The Veil să fie dezastruos. Nu e. Exceptând câteva momente în care ritmul e complet nespecific unui film horror, aş spune că The Veil merită o şansă. De ce? Pentru că tratează în mod interesant o temă pe care vesticii ar trebui să o reia: problema cultelor mesianice izolate, ale căror practici duc la sinucideri în masă precum cele din Jonestown, California sau Quebec. Chiar dacă The Veil propune o ipoteză specifică filmelor horror, te lasă totuşi cu vechea şi încă eficienta întrebare: Ce ar fi totuşi dacă…?

Deadpool (2015)

După mai mult decât decentele Buried, Mississippi Grind şi The Voices, Ryan Reynolds a găsit în sfârşit un rol de supererou decent, rol pe care şi-l pregătise deja din primul film cu Wolverine. Despre Deadpool aţi auzit probabil destule păreri, majoritatea pozitive. O să adaug şi eu una: în ciuda unor glume ceva mai răsuflate şi a unor exagerări care nu cadrează 100% cu universul Marvel (cu universul X-Men, de fapt), Deadpool este un film cu supereroi mult peste medie. Personajul lui Reynolds e simpatic, vulgar şi înarmat cu zeci de metareferinţe (inclusiv la Hugh Jackman), la fel ca variantele lui din benzile desenate. E un film relaxat a cărui a doua parte nu va avea nicio problemă să aibă succes.

Trumbo (2015)

Trumbo e un fel de recital actoricesc al lui Bryan Cranston (Breaking Bad), actor care şi-a meritat din plin nominalizarea la Oscar. Totodată, Trumbo este tot ce n-a fost Hail, Caesar!, adică un film despre exagerările şi bolile sociale ale “vânătorii de comunişti din anii ’50” şi despre modul în care s-a reflectat ea lumea Hollywood-ului. Totul, cu o poveste reală în spate, adusă la viaţă de oameni ca Louis C.K., Helen Mirren şi John Goodman printre alţii. În final însă, Trumbo e un film în care veţi sta cu ochii lipiţi timp de două ore şi ceva de personajul lui Cranston, un scenarist uşor comunist, puţin nebun şi uneori iritant, dar, în orice caz, extrem de talentat.

The Last Witch Hunter (2015)

Oricât de dubioase ar fi alegerile lui cinematografice, Vin Diesel este genul de actor care rămâne simpatic, oricâţi monştri coloraţi ar tăia în două. Întâmplător, The Last Witch Hunter cam pe asta se şi bazează. Pe asta şi pe prezenţa lui Elijah Wood şi a lui Michael Cane. Filmul urmăreşte saga unui vânător nemuritor de vrăjitoare şi a încercărilor lui de a demasca un complot supranatural. Ca puncte interesante, aş aminti asemănările cu Constantine, Blade, eventual Day Watch şi poate chiar cu jocurile și cartea The Witcher. Ca stil vizual, The Last Witch Hunter se apropie de filmele inspirate din benzi desenate și de obsesiile de început de carieră ale lui Guillermo del Toro (inspiraţia reală a filmului e universul Dungeons & Dragons, univers îndrăgit de Vin Diesel, care este şi producător). Ca puncte slabe, aş menţiona ritmul ciudăţel şi efectele similare vechilor filme pentru copii. The Last Witch Hunter e o recomandare uşoară pentru o duminică aglomerată.

Spotlight (2015)

Spotlight a luat un Oscar anul ăsta şi nu cred, aşa cum au susţinut anumiţi critici, că l-ar fi luat din cauza temei. Filmul are un scenariu uşurel, bazat pe povestea echipei de jurnalişti la Boston Globe care a scos la iveală dimensiunile scandalului sexual iscat în jurul reprezentanţilor bisericii catolice. Cu alte cuvinte, un film cu un ritm lent şi cu o temă greu de mestecat. Deci, ce-l face pe Spotlight demn de Oscar? Interacţiunile dintre actori precum Michael Keaton, Liv Schreiber, Mark Ruffalo (care străluceşte aici) şi Stanley Tucci. Chiar şi Rachel McAdams, această Jennifer Garner mai puţin antipatică, mi-a plăcut. De ce? Pentru că toţi oamenii ăştia sunt scoşi din rolurile lor tipice, înarmaţi cu accente dubioase şi puşi să fie jurnalişti. Merită văzut cu mintea limpede.

Hidden (2015)

Hidden e un film regizat de fraţii Duffer (care au scris episoade şi din serialul Wayward Pines al lui M. Night Shyamalan, serial pe care vi l-am mai recomandat). E un film cu buget mic şi cu pretenţii de horror, dramă şi thriller post-apocaliptic. Pe deasupra, Hidden îşi trage inspiraţia din filme precum I Am Legend şi jocuri precum Fallout şi obţine un produs scurt, intens şi cu o tensiune bine dozată.

Bun? Nu chiar. Hidden e foarte bun, spre surpriza mea şi a celei alături de care l-am urmărit. Actorii sunt semi-anonimi, dar joacă excelent (mai ales puştoaica şi actorul suedez din rolul principal). Începe ca un film post-apocaliptic, cu o familie captivă într-un bunker subteran şi apoi… dar hai mai bine să-l vedeţi. Dacă nu vă place, măcar n-aţi pierdut două ore şi ceva din viaţă şi 25 de lei, cât am irosit cu Hail, Caesar!

The Forest (2015)

The Forest a fost promovat la tv, la metrou şi pe afişe. Un film horror cu o temă interesantă, plasat în Japonia, în celebra Pădure a Sinucigaşilor (Aokigahara). Am decis să-l văd în cele mai bune condiţii, condiţii care nu l-au salvat însă de a fi un amalgam incoerent de aiureli, cu dialoguri ce par a fi scrise de o puştoaică de liceu. Fundalul deştept ales nu poate salva un film în care nici măcar fantomele nu par să aibă un motiv real al existenţei.

Legend (2015)

Anul trecut, două filme cu gangsteri legendari s-au luptat pentru atenţia publicului cinefil. Legend a fost filmul mai slab promovat, dar cu siguranţă alegerea recomandabilă pentru orice om care a tras măcar cu ochiul la The Godfather sau Goodfellas. Tom Hardy joacă rolul dublu al fraţilor Kray, doi gemeni (un mafiot înnăscut şi un maniac schizofrenic cu obsesii sexuale ciudate) care au dominat pentru o perioadă peisajul subteran al Londrei. Dacă filmul în sine e o producţie „de epocă” modernă, pentru Tom Hardy e doar una din dovezile de talent ale unuia dintre cei mai promiţători actori ai generaţiei tinere şi, dacă viitorul îi dă şansa, ai Hollywood-ului.

Paul Bettany are şi el o apariţie binevenită. Singura care mă irită din distribuţie este Emily Browning care nu joacă atât prost, cât are principalul dezavantaj de a fi o actriţă mediocră, antipatică şi tare urâţică, dezavantaj pe care îl poartă cu o bizară mândrie hipsterească. Încă nu ştiu ca domnişoara să fi jucat în vreun film bun până la Legend. Din fericire, machiajele din filmul ăsta sunt excelente şi îi maschează strâmbăturile. Altfel, nu văd vreo piedică în a recomanda filmul oricui apreciază peliculele cu mafioţi supăraţi sau filmele bune, în general.

Black Mass (2015)

Black Mass e al doilea film cu gangsteri, apărut în aceeaşi perioadă cu Legend. De data asta, „monstrul” din rolul principal este Whitey Bulger, un psihopat care a terorizat zeci de ani străzile din Boston. Distribuţia e bună, incluzându-i pe Johnny Depp (aici machiat ca un bolnav terminal), Benedict Cumberbatch, Joel Edgerton şi Kevin Bacon, alături de o clonă a lui Matt Damon (Jesse Plemons). Actorii se iau în serios, cadrele sunt plăcute, dar filmul este extrem de plictisitor. Parcă am urmărit un documentar BBC, făcut dintr-o perspectivă fixă, secată de dinamism. E genul de film la care nu poţi da spoilere, pentru că nu se întâmplă nimic. Oricât mi-ar plăcea actorii implicaţi (mai puţin Depp, sincer), îmi e foarte greu să recomand Black Mass când există Legend.

P.S: Altfel, la câteva săptămâni după, pot să vă spun că Oscarurile au fost absolut în regulă. Mi-ar fi plăcut într-adevar să vad şi ceva aruncat lui Trumbo şi poate un Legend pe liste. Altfel, Mad Max: Fury Road şi-a meritat premiile, iar The Martian nu a luat nimic, spre meschina mea mulţumire.