Krossfire's Blog

Pentru ca in ultima vreme am scris mai mult pe Facebook si Twitter decat pe blog, m-am gandit ca un rezumat nu ar strica…

Desigur, remarc ca un astfel de rezumat nici n-ar contribui cu ceva la progresul umanitatii. Din pacate, pentru ca n-am nici cea mai slaba forma de autocontrol literar, o sa va uimesc cu perlele mele de intelepciune.

Ultima data cand m-am dedat la un astfel de efort editorial a fost la inceputul lui 2010.  De data asta, nu am putut acoperi aproape 2 ani de baliverne, asa ca m-am rezumat la anul 2011 si la cateva selectii din 2010.  Nu stiu ce faceti voi, dar eu n-am amuzat (din cu totul alt motiv decat articolul de fata):

• Nu ascult, cred ca le stiu pe toate si imi place sa fac lucrurile la intamplare. Sa fiu eu…Dumnezeu?
• In timpul liceului, mama imi spunea ca si-ar dori sa fiu putin mai nesimtit. Cred ca in timp am depasit asteptarile.
• Propun ca de-acum incolo singurul plural acceptat pentru “penis” sa fie “penisi”. Substantivul ala nu are voie sa fie de genul “neutru”!
• Vrei sa o agati, dar n-aveti nimic in comun? Tot ce trebuie sa faci este sa-ti incepi discursul cu: Hei, am auzit ca iti place sa respiri!
• Ma gandesc sa scot o carte cu replici de agatat corporatiste. Iata o mostra deosebita: “Babe, I’m just like feedback…I don’t come early!”
• Ramâi fomist, ramâi prostovan. (Aproximativ Steve Jobs)
• Problema cu femeile din ziua de azi e ca spun tot mai des “O sa ma cert cu tipa aia” in loc de “O sa ma lupt topless in namol cu tipa aia”.
• Uneori e greu, dar a fi barbat inseamna a fi in primul rand supererou. Because with great penis, comes great responsibility!
• De fiecare data cand cumpar un joc, realizez cat de ieftine sunt cartile.
• Cred ca asta e primul Craciun in care voi merge cu ”Chupacabra”, mancatorul de capre.
• Frate, sa fii ca Seagal in filmul vietii: arogant, invincibil si usor de remarcat.
• Mi se reproseaza uneori ca sunt in ”alt film”. Ei bine, azi am intalnit pe unul care era la complet alta casa de productie!
• O sa fac un castel de namol, fara castel si fara namol. Va fi un castel ironic, pentru hipsteri.
• Michael Jackson, Steve Jobs, Sisu…uite asa se duc valorile.
• Imi lacrimeaza ochiu’ stang de parca imi canta Celine Dion pe retina. Continue Reading»

39 Comments »

O sa-mi rapesc 20 de minute pentru a divaga de la un subiect pe care nici macar nu l-am deschis. O sa-mi rapesc deci 20 de minute pentru a abera…

De vreo doua zile, vuieste media online si offline sub ecourile unui gest. Gestul apartine unei televiziuni care s-a gandit ca imaginile cu fundul unui fost premier merita sa fie dezbatute public de adversarii politici ai posesorului. Nu o sa intru in detalii pentru ca sunt convins ca subiectul e cunoscut. Nu o sa intru in detalii si pentru ca subiectul este complet neinteresant. Ce ma mira si merita mentionat insa este violenta reactiilor si ulterior, tupeul autorilor lor. Mai mult, e de remarcat modul in care, dupa incident, ne-au fost servite zeci de lectii de jurnalism de la indivizi greu de calificat.

Daca unele randuri pe tema m-au relaxat prin abordarea detasata, majoritatea au reusit sa ma irite. Toti editorialistii de buzunar si fostele glorii ale jurnalismului anilor 90′ au urlat din toti rarunchii ca se prabuseste presa. Pana la urma, nici nu mai conteaza ce a facut moderatorul in cauza sau politicianul invitat, ci faptul ca ”am ajuns chiar in ultimul hal”. Daca am vorbi despre orice alt domeniu (industria petrochimica, de exemplu), cuvantul “prabusire” ar putea avea un sens. Cand vorbim despre presa si media in general, uitam ca n-a existat niciodata o culme de pe care sa ne prabusim. E ca si cand ai “cadea” dintr-un sac de dormit.

Aruncati un ochi pe comentariile de la diferite editoriale si veti vedea o dezbatere aprinsa despre ”salvarea presei romanesti”. Pe bune, salvarea presei? Ne e dor de Infractoarea Mov si de articolele despre gaini ale lui Cristoiu? De schimbarile radicale de pozitie ale CTP-ului? De Marius Tuca? Faptul ca la mijlocul anilor 2000 influxul de capital a ridicat salariile jurnalistilor si a adus in fata cateva voci coerente (nu neaparat morale sau rationale), nu inseamna ca presa romaneasca a avut un varf. A existat o perioada cand se traia binisor din presa, atata tot. Presa romaneasca n-a fost niciodata cerebrala, in ciuda unor iesiri razlete. Presa romaneasca n-a fost nici macar libera, constrangerile variind intre politic si financiar.

E suficient sa ne uitam la cazul Petrache Lupu si o ne loveasca faptul ca, nici macar in interbelic, presa romaneasca nu a avut luxul maturizarii. Comunismul a rapit ulterior si ultima bruma de credibilitate a cuvantului scris. Dupa 90, fostele portavoci au devenit brusc ”lideri de opinie”. Dupa 2000, liderii de opinie s-au transformat in ”lideri de audienta”. Din pacate, noua ne-au lipsit liderii de constiinta.

In astfel de conditii, pe cine a tras in jos gestul moderatorului amintit la inceput? Ce ordine imuabila a distrus? Nu de alta, dar mai mult decat a arata absurdul senzationalismului din presa, emisiunea invinuita a aratat absurdul jurnalistului roman din 2012. Un individ gregar, fatarnic si lipsit de orice forma de conduita profesionala. Un individ caruia ii place sa dea lectii mai mult decat sa invete, desi stie bine ca a sarit si peste scoala vietii si peste cei 7 ani de-acasa. Si nu, nu putem da vina pe public, in ciuda carentelor lui. Ai publicul pe care ti-l formezi si intr-un final, publicul pe care il meriti.

Ne mai mira cu ceva faptul ca jurnalismul cetatenesc si jurnalismul independent sunt din ce in ce mai des invocate? Ne mira ca un articol individualizat si scris cu patima omului caruia ii pasa are impact mai mare decat 2 pagini de traduceri din The Sun. Mor redactiile ziceti? Lasati-le sa moara!

P.S: Pentru ca nu toate P.S-urile mele sunt off-topic, azi va servesc si un link cu o oarecare legatura cu articolul. Daca nu va place umorul vizual, puteti citi aici o stire de mare angajament.  Din pacate pentru sperantele celor din Libertatea, singura vina a pustiului aluia e ca are gusturi foarte dubioase la femei (si ca inca nu are ”moves like Jagger”).

74 Comments »

Pentru ca am coeficientul de atentie al unui catelus de 3 luni, ma gandeam sa insist putin asupra galetilor de informatii pe care diversi binevoitori ni le vara zilnic in cap…

In primul rand, pentru binele sinceritatii, ar fi bine sa mentionez ca vorbesc mult. Nu, nu mai mult decat o femeie cu copil (“Si sa vezi cum face el căchiţăăă!”), dar ceva mai mult decat un mascul feroce obisnuit. Diferenta dintre mine si alti oameni e ca eu nu am pretentia de a fi ascultat, sau macar citit. Daca am de gand sa construiesc din senin o gluma obscura, sa-mi spun parerea despre jartiere sau sa scriu o recenzie la patrunjel, nu pretind nimanui sa fie atent. Nu de alta, dar stiu ca in general comunic pe lungimi de unda greu de receptat (nu in sensul elitist, ci in sensul pur psihiatric). Mai mult, la Radio Krossfire exista un singur moderator care pune metal toata ziua.

Pe de alta parte, exista oameni care chiar au pretentia de a fi ascultati. Sa nu ne amagim ca ar avea ceva de spus. Sa fim seriosi, in Romania sunt extrem de putini oameni care chiar merita ascultati. Nu, oamenii astia iti confisca atentia cu unicul scop de a le admira persoana. Extremele fenomenului se transforma fie in politicieni, fie in troli, fiecare dupa noroc. Mesajul lor consta intr-o colectie de clisee, atent presarata cu un ras cretin si cu atentionari de tip “Ma urmaresti?”, ”Esti atent?”, ”Te-ai prins”. Nu, nu te urmaresc si de altfel am trecut deja la scobitul in nas profesionist.

Iata cateva semne ale faptului ca in interiorul tau se naste un mic trol:

1. Participi la discutii la care n-ai nicio calificare sau motiv sa participi. Totusi, e important ca lumea sa-ti stie parerea despre motoarele cu hidrogen.
2. Simti nevoia sa vorbesti tare sau sa scrii cu majuscule. Ai impresia ca daca lumea te aude numai pe tine, va internaliza mesajul. Mult succes, Kim Jong Il!
3. Aduci des in discutie argumentul varstei  si argumentul experientei de viata, desi domeniul exploatat cere o cu totul alta expertiza. E logic ca stii totul despre motoarele Volkswagen, doar tu ai apucat sa conduci Dacia 1100!
4. Ai impresia ca toti partenerii de discutie iti datoreaza ceva. Oamenii din jur au datoria de a fi atenti, iar tu nu trebuie sa-i rasplatesti cu altceva decat cu propriile flatulatii mentale.
5. Uiti ca odata intrat pe un blog sau site privat, nu e nimeni obligat sa-ti publice opinia. Oricine indrazneste sa-ti stearga catrenele cu Basescu e un tiran nenorocit!
6. Crezi ca exista doar doua tipuri de argumente: incoerente si injuraturi. Daca nu poti explica prostilor cum controleaza Iluminatii tot, spune-le cu cine fac sex rudele lor indepartate.
7. Faci referinte la carti pe care nu le-ai citit, inclusiv in situatii care nu o cer. Ultima data ai citat Coranul intr-o discutie despre naparlirea pisicilor
8. Daca n-ai deja un blog cu nume dubios, te ascunzi sub anonimatul unor porecle ca Voltaire, Socrate sau Catalin Botezatu.
9. Ai impresia ca daca ceilalti participanti la discutie vor sa-ti rupa gatul, sigur spui ceva interesant (invidiosii naiba!).
10. Crezi ca ”ultimul cuvant” inseamna sa scrii literalmente ultima fraza intr-o propozitie. De altfel, orice discutie se poate incheia cu un filosofic “LOL”.
11. Bonus: Ai momente din ce in ce mai dese in care vorbesti despre tine la persoana a III-a.

“As mai fi scris vreo 10 bucati, dar oboseala si coeficientul de atentie redus ma forteaza sa inchei aici temporar” zise Krossfire in timp ce se pregatea sa participe la o discutie despre accelerarea de particule.

P.S:  Constat ca in ultima vreme scriu mai des si mai coerent pe Facebook sau Twitter. Cred ca o sa fac o noua colectie de tampenii debitate pe ambele platforme sociale. Nu de alta, dar simt ca publicarea unei astfel de liste e de o importanta cruciala!

15 Comments »

In ultimele zile, blogul asta a fost mai parasit decat o statie de tramvai cand trece Mircea Lucescu…

Motive au fost destule, dar nu sunt convins ca vreti sa le auziti. Principalul ar fi eterna lipsa de timp, accentuata de micile apocalipse meteorologice din Bucuresti. Cred ca de data asta a fost prima oara cand n-a avut sens sa ma irit pe cliseele mass media. “Bucurestiul sub Asediu” n-a fost nicicand un titlu mai realist, apogeul ostilitatilor albe fiind atins miercuri seara. De la caderea FNI n-am mai vazut atatia oameni pusi in fund de un simplu…vant.

In timp ce ma chinuiam sa ajung prin viscol la un oficiu postal, m-a lovit din nou nostalgia. Cu mai bine de un an in urma, imi doream sa ma pot plictisi in voie. Ei bine, acum mi-am dorit sa ma pot bucura de ninsoare. Cand vad fulgii aia sa ma gandesc exclusiv la schiuri si oameni de zapada si nu la ambuteiaje si trotuare transformate in derdelusuri.

Evident, cand trebuie sa faci slalom printre masini blocate si sa te gandesti cum naiba ajungi acasa, e cam greu sa retraiesti “magia primei ninsori”. E greu sa stai cu gura cascata si astepti sa-ti cada fulgi in ea. Nu, hipsterii care “raspandesc ganduri bune” pe banii consoartelor sau ai rudelor nu se pun . Din acelasi motiv cred ca nici receptivitatea mea si a altora la statusurile de tip ”In sfarsit ninge” nu a fost prea mare.

(Sursa: Mediafax)

Bucuria ninsorii costa, la fel ca si luxul plictiselii. Ca sa te poti hlizi pe geam la fulgi 3 zile iti trebuie mult mai mult decat iti trebuia cu ani in urma. Copilul de 8 ani era fericit ca nu se face scoala si stia sigur ca ai lui parinti vor infrunta zapada pentru el. Pentru multi, 3 zile de ninsoare inseamna trei zile intarziat la munca si de stat peste program, trei zile de probleme amanate, trei zile pierdute in transportul comun (taxiurile au fost scoase din schema).

Pentru a afirma fericit “In sfarsit ninge!” si a te gandi ca ar merge o fuga pe partie in weekend, iti trebuie siguranta financiara pe care foarte putini romani o au. Nici chiar propria afacere nu-ti ofera mereu luxul de a putea sa fugi 3 zile, atunci cand te taie capul. Pentru unii, dovada suprema a cresterii economice a fost hoarda de masini si plasme cumparate in rate, cuplata cu kilograme de carne cu aditivi pe masa. Din pacate, cumparatul pe datorie si satisfacerea unor nevoi imediate nu sunt suficiente pentru o clasa reala de mijloc, una necesara evolutiei sociale.

Cat despre mine, o sa spun ca sistemul se insanatoseste atunci cand se vor ieftini ninsorile!

P.S: In alta ordine de idei, inca ma intreb cine-i responsabil pentru super conceptele de evenimente romanesti. Acum oi fi eu carcotas, o fi imbatranit Ducu Berti…dar nu-mi dau seama cum a putut cineva trazni numele de concert Dragobertzi! 

23 Comments »

“Decreteii” au dominat inceputul anilor 90′, fie prin primele afaceri romanesti de succes, fie prin studentii care luau bataie la mineriade, fie prin primele generatii de jurnalisti care au pus virgule fara sa ceara aprobare…

Despre decretei s-a scris mult si bine, de catre autori mai informati. Chiar si bloggerii guralivi de-acum fac, la limita, parte din aceeasi generatie. Cu privire la ”copiii crizei” insa, lucrurile sunt inca neclare. Copiii crizei nu sunt neaparat copiii nascuti pe perioada crizei (cum sustin unele surse). Copiii crizei sunt tinerii pentru care anii de colaps economic au coincis cu anii lor formativi.

Un prim articol in sensul asta a publicat Der Spiegel, articol pe care-l puteti gasi in original aici (traducerea nu pierde complet sensul). Articolul urmareste cativa tineri care a facut totul ”ca la carte”: o facultate terminata in tara proprie, un master facut pe-afara, cateva internship-uri la multinationale. Si totusi, aceiasi tineri, unii vizibil mai dotati intelectual decat sefii lor, nu reusesc sa atinga stabilitatea sociala si financiara. E mult spus ca ”n-au bani”, pentru ca meseriile lor sunt bine platite. Ce n-au este un job stabil, un prospect clar de viitor si suficient timp liber cat sa nu se mai imparta intre munca si distractii pasagere.

Desi articolul amintit e mai bine structurat si documentat decat randurile scrise aici, imi permit sa il contrazic. Nu generatia prezentata acolo, generatia mea pana la urma, formeaza ”copiii crizei”. Sa nu uitam ca vorbim de oameni care au mai prins totusi cativa ani de prosperitate economica, care au apucat sa-si termine studiile si au avut si putin timp pe langa. Chiar daca ne-am apucat de munca de la 19-20 de ani,  nu am facut-o din disperare. La noi a fost  mai degraba orgoliu, dorinta de emancipare si povara lipsurilor din sistemul de invatamant. Generatiile care au urmat insa…

Ei bine, ele n-au fost la fel de norocoase. Daca ne uitam la rata de terminare a unei facultati, la nivelul de cunostinte al studentilor si la joburile alese de ei, observam ca multi au renuntat efectiv sa incerce. Da, mancand aproape 4 ani de criza pe paine si neavand modele reale, multi dintre ei au renuntat efectiv. Cativa ani cruciali din viata lor au fost marcati de o obsesiva alergatura dupa resurse. Si nu, ”dupa criza” nu va fi mai bine, pentru ca varsta conteaza pe tabela angajatorilor.

Trist e ca multi nici nu fac efortul de a-si ascunde ignoranta si sictirul. O vedem destul de des online. Internetul are capacitatea incredibila de a-ti arata cat de mic esti cu-adevarat.  Si daca ar fi numai iesirile de pe bloguri si forumuri tot ar fi ceva. Faptul ca din ce in ce mai multe talente din generatiile tinere se izoleaza, raportand invidia si agresivitatea celor din jur, da insa de gandit. Daca n-am fost destul de clar, as putea insira cateva simptome ale copiiilor crizei, unele regasite la indivizi pe care cu greu ii mai poti numi ”copii”.

In primul rand, e greu sa treci cu vederea supraestimarea noilor veniti. Daca aceeasi criza i-a impiedicat sa faca ceea ce am facut cu totii (urmarea unor pasi logici), tot criza ii impiedica acum sa-si atinga maretia. Daca nu era criza, sigur reuseau ei. Ei, de fapt, sunt extraordinari, dar n-au avut sansa. Nu s-au nascut in locul potrivit. Ciudat e ca, daca esti intr-adevar facut sa reusesti, criza nu prea conteaza. Ba mai mult, e un factor care te impulsioneaza.

Copiii crizei nu formeaza prietenii puternice. Cand barfa de birou, barfa de Facebook si in general barfa e privita ca o moneda de schimb, nu poti sa te astepti la prea multa loialitate. Pe langa asta, exista o vizibila cultura a frustrarii. Intrebati-va amicii care sunt inca la facultate, cum se desfasoara lectiile cu profii din afara sistemului (aia care-ti pot servi oportunitati). In mediul academic nu mai e vorba de a-ti demonstra talentul, ci de a-l submina pe al celor din jur. Intr-un final, nu tu esti de vina ca nu vrei sau nu poti, ci ceilalti, pentru ca deja o fac.

Sursa: www.amazingsuperpowers.com

Frustrarea are radacini in puternicul gap care apare intre generatii deloc indepartate. Nu e vorba de gapul dintre cei buni si cei slabi. In Romania, golul ala este si va fi intotdeauna imens. E vorba de gapul intre baietii care au trecut BAC-ul pe branci, au servit la McDonalds si care acum sunt sefuleti prin vreun departament dubios si cei care vin din urma. Cei care vin din urma au poate putin mai mult talent, dar, din cauza crizei, ”norocul” nu le-a suras. In alte conditii, genul asta de situatie ar trebui sa te ambitioneze si sa te faca sa vrei sa dai jos ”’vechea oranduire”. In cazul copiiilor crizei, rezultatul va fi intotdeauna frustrarea. Aia au scapat usor, noi de ce nu putem?

Umilinta si abilitatile de comunicare sunt doua atribute care au disparut misterios in ultimii ani. Prin umilinta nu inteleg sa pupi funduri si sa cazi in genunchi, ci doar sa accepti ca exista situatii in care cineva ti-a luat-o inainte, pe merit. Daca X a facut ceva mai bine decat tine, abordarea corecta este sa-i respecti realizarea si sa incerci sa o depasesti. Abordarea cea mai des intalnita este punerea reusitei pe seama vreunui avantaj ”ilegal” si tratarea celuilalt de sus. Mai mereu, consecinta este respingerea noului venit, victimizarea si evident, frustrarea.

Abilitatile de comunicare (sa le zicem ”social skills”) se refera nu la a pierde noptile prin baruri, ci la a fi literalmente adaptat la interactiunea cu parteneri din aceeasi specie. Copiii crizei nu stiu sa abordeze un potential angajator, nu stiu sa-si controleze expresiile si tonul de adresare si habar n-au sa dezbata si argumenteze. De cele mai multe ori, fie pleaca la lupta resemnati si cu maxim de apatie (n-am sanse, e criza), fie vin cu aceeasi superioritate greu de inteles (toti vor fi interesati de ce ofer eu).  Oamenii nu stiu sa-si evalueze corect munca si cu-atat mai putin sa o vanda.

Individualisti, usor frustrati si fara prea mari sperante de reusita. Copiii crizei nu sunt rezultatul crizei, pentru ca nu-i prima data cand economia se prabuseste. Criza a sters praful, pentru a ne admira mai bine creatia. Copiii crizei sunt rezultatul a peste 20 de ani de tranzitie si al individualismului generatiilor trecute. Am avut impresia ca, dupa noi, urmeaza oameni care ne vor respecta si sustine. Ce ar mai fi de zis? Ghinion!

P.S: In parte, articolul a pornit de la o discutie avuta zilele trecute cu un pusti. Respectivul, balcanic de felul lui, dar nu roman, vazuse o reclama la unul dintre site-urile de finantare pe care ne-am plasat jocul. Reactia lui a fost ceva in zona ”Pai de ce sa va ajut pe voi, cand eu pot face mai bine…doar ca n-am chef”. Evident, cu totii putem, dar n-avem chef…

31 Comments »