Krossfire's Blog

In timp ce imi verificam linistit e-mailul, am dat de un nou mesaj de spam proptit sfidator in inbox. Tocmai ce ma pregateam sa-i raspund, cand…

Imi vine brusc ideea de a publica raspunsurile la spam pe blog. In general, cand mesajele imbecile ajung in inbox, am tendinta de a le raspunde. De ce? Pentru ca simpla compunere a replicii ma relaxeaza, desi stiu ca 90% vor fi refuzate de robotii de spam. Oricum, in bunul stil al lui David Thorne, o sa incep sa public din cand in cand reply-urile catre oamenii care isi doresc cu ardoare sa ne mareasca penisurile.

Pentru a testa putin reactia cititorilor, voi publica cele mai recente trei astfel de raspunsuri. Una a fost primita pe un cont de gmail, pe cand restul au invadat spatiul unui webmail. Am pus linkuri la capturile de ecran, pentru a nu aglomera si mai mult articolul.

1.Economizorul

Baiatul asta incerca in disperare sa-mi vanda ceva numit ”economizor”, un produs dubios care ar fi trebuit sa ma ajute sa economisesc energie electrica. Spam-ul in sine a constat intr-un simplu link, insa continutul site-ului a fost savuros. Din varii motive, nu a simtit nevoia sa dea curs comenzii mele.

O lacrima mi-a picurat in coltul ochiului in timp ce citeam aceasta oferta senzationala. Ma simteam binecuvantat. Cum, tocmai eu dintr-atatia? Tocmai eu sa fiu martorul acestei inovatii tehnologice greu de egalat! Vivat economizorul!

Am intrat intr-un suflet pe site-ul al carui domeniu mi-a dat din start sentimenul profesionalismului: ”emagu.ro”. Afland despre o economie de cel putin 100 de lei la factura electrica, mi-am zis ca, daca eu acum platesc cam 35-40 de lei pe aceeasi factura, pot obliga Enelul sa-mi plateasca lunar minim 50 de RON. M-am scos de alocatie!

Ulterior, am aflat ca cei 100 de lei (minim) sunt cam jumatate dintr-un salariu normal si mi-a parut sincer rau de oamenii din departamentul de testat economizoare. Intrand pe pagina de produs, am realizat cu si mai mare surprindere ca economizorul care-mi va minimiza consumul electric…se baga in priza. Mai mult, apreciez ca ai mentionat de cel putin trei ori ca dispozitivul este ”perfect legal”. Eu in general cer voie de la procuratura cand imi pun telefonul la incarcat.

Acestea fiind zise, as dori sa-mi livrati vreo 10 astfel de dispozitive. Acum sunt hotarat. Vreau sa ajung mogul!

2.Bioflavonoizii

Asta a fost un e-mail clasic de spam, cu milioane de beneficii ale unor produse naturiste de care n-a auzit nimeni. Printre beneficii se numarau si eficienta concomitenta asupra unor boli hepatice, de sange si psihice. In urma replicii mele, omul mi-a si dat si un scurt raspuns in care eram rugat sa nu raspund daca nu comand.

Draga Andrei,

Iti multumim pentru generoasa ta oferta. Mai mult, faptul ca ne-ai cerut acordul DUPA CE NE-AI TRIMIS MESAJUL ne demonstreaza ca esti un om de incredere. Asta ne spune de asemenea ca esti genul de om care se sterge la fund inainte de a se aseza pe veceu!

Apreciem de asemenea ca ai insirat toate afectiunile posibile in mail. Totusi, cand ai listat ”INCONSTIENTA” intre afectiuni, te refereai la inconstienta dinainte sau de dupa achizitionarea unor produse ”atestate de autoritatile in vigoare” (Despre ce autoritati vorbim, mai exact: Inaltul Consiliul al Celulelor Stem? Consulatul de Terapii Alternative?)

Cu stima si respect,

O echipa de programatori care si-ar dori extrem de mult sa nu mai primeasca oferte pe un mail destinat exclusiv colaboratorilor

3. Marirea naturala a penisului

Asta e spam-ul pe care l-am primit cu totii, cel putin o data. Omul stie una din miile de metode sigure de marire a penisului. Dementa s-a declansat cand a aparut pe un e-mail care nu prea apare in surse publice, alaturi de o incercare ilara de personalizare a mesajului.

Multumim pentru oferta si va asiguram ca am studiat problema ”indelung”.

Pe de alta parte, daca ne-am mari cu totii penisurile, intreaga lumea reprezentarilor feminine ar intra in colaps. Ganditi-va numai! O lume in care toti barbatii ar avea un penis de fix 16 cm. Cat de groaznic ar fi pentru Maricica de la trei ca Iliuta al ei sa o aiba la fel de mare cu a vecinilor. Cu cine sa-l mai insele?

Deci, pentru binele femeilor din lumea intreaga, ne simtim nevoiti sa refuzam produsul acceptat ca fiind eficient de catre societatile medicale din intreaga lume! (mai ales cand in aceeasi lume exista tari precum Liberia, Somalia si Coreea de Nord).

Am indeletnicirea asta din timpul liceului doar ca, pana recent, nu ma oboseam sa scriu si ceva vag amuzant drept replica. Motivul pentru care voi raspunde in continuare spam-urilor care trec de filtre este unul religios. Vreau sa rasplatesc insutit darul spamului, cu binecuvantarea spamului de calitate.

P.S: Vine si articolul si jocul promis drept premiu. Putintica rabdare cer. Inca nu m-am hotarat ce anume sa dau din colectia mea de ”gift games” de pe Steam. Un joc multiplayer. Un joc single? Un joc dependent de Steam?

34 Comments »

Propun o pauza de cateva zile, pana la aparitia episodului 2 din seria recent inceputa. Daca titlul prezentului articol va nelamureste, o sa va linistesc putin: nu o sa ma apuc sa transcriu vreo poezie sau sa reproduc versuri Phoenix. Nu e nimic poetic in titlul ala.

Intrebarea din titlu e legitima: unde sunt fluturii? Nu fluturii din stomac, nu fluturii inspiratiei, ci fluturii. Acele firesti continuari ale omizii. Stiti voi, insectele alea colorate, fragile si lipsite de directie. In afara de cateva aparitii stinghere, aproape sfidatoare, in niciunul din orasele prin care am trecut in ultimii 10 ani nu am mai vazut fluturi. Da, stiu ca e iarna, dar afirmatia nu e restransa la un singur anotimp.

Bun, de ce mi-ar pasa mie sau altcuiva ca au disparut fluturii? Pe langa partea siropoasa, aia legata de copilaria in care prindeam fluturi in causul palmei, ar mai fi si un semn al avansatei noastre civilizatii. Parcurile, dealurile si zonele unde fluturii isi ducea silentiosul razboi al culorilor (raper ma fac, raper!) sunt absolut la fel. Unele s-au mai restrans din motive de parcari si mall-uri, altele au ramas fara niscaiva copaci, dar in mare, habitatul nu s-a schimbat.

(Imagine orginala: Wikipedia)

Vorbesc aici de fluturi mari si colorati, nu de molii sau alte creaturi din ordinul Lepidopterelor (in sfarsit, am folosit biologia de clasa a sasea la ceva!). Fluturii aia mari au disparut din mai multe motive, doua fiind evidente. Primul ar fi eliminarea omizilor din majoritatea pomilor fructiferi si zonelor verzi, fara discernamant intre cele daunatoare si cele a caror prezenta stabiliza ecosistemul. Atitudinea de tip ”io arunc cu napalm si vad dupa” ne-a scutit de invazii de tantari, dar a macelarit si multe alte specii (albine, libelule). Al doilea mare motiv ar fi poluarea. Aerul nostru e atat de incarcat de dubiosenii, incat nici insectele n-au curajul sa-l respire.

Fumatori, dati banii inutil pe tigari! Tot ce trebuie sa faceti este sa trageti aer in piept mai cu viata! Daca ar fi numai fluturii, tot ar fi ceva. Dar pana si gandacii aia rosii ”cu ochelari”, cei care se imperecheau ”spate in spate” la radacina vreunui pom, au disparut. Daca tot ne jucam de-a zoologia primara, ar fi de aflat ca respectivii gandaci se numesc Scantius (o subspecie a lor, de fapt) si sunt al naibii de rezistenti (si canibali, daca va pasioneaza subiectul). In frageda copilarie, dubiosul lor ritual de imperechere se desfasura pe delusorul din apropierea strazii mele. Acum 1 an, nici macar buburuze n-am mai vazut prin zona, insecte migratoare de felul lor.

Ideea articolului astuia a venit in urma discutiei cu un coleg de birou (beep si te fac celebru, Seba!). Problema e ca, siropos sau nu, mai toti avem ceva amintiri legate de fluturi si de insectele pe care in copilarie le priveam cu teama, curiozitate si multa, multa prostie. Disparitia lor marcheaza cumva si disparitia unei epoci ”salbatice” a spatiului urban romanesc, o epoca in care un copil de 7 ani nu era fortat sa bata mingea langa groapa de gunoi si sa iasa la picnic in parcare. Pustii viitorului, vor vana fluturi online si te vor intreba mirat: tati, animalele astea chiar exista?

P.S: Ca veni vorba de articolul cu jocurile, urmatorul episod s-ar putea sa aiba si un premiu special, sub forma unui joc Steam (stiu, editarea foto e dubioasa)

26 Comments »

Plecat fiind pentru cateva zile, mi-am permis sa pun pe foaie o scurta intamplare de saptamana trecuta…

In timp ce treceam pe langa unul dintre numeroasele santiere ale Capitalei, am avut rara ocazie de a observa un muncitor care tocmai TERMINASE ce avea de facut. Problema cu modul in care lucrase e ca se vedea… si se vedea urat. Asfaltul in sine era pus cu cel putin 1cm mai sus decat trebuia, iar in timpul turnarii se strecurasera tot felul de imperfectiuni.

Mosuletul alaturi de care asteptam trecere nu s-a putut abtine si i-a spus ”sefului”: ‘‘Da’ de ce strangeti, nu vedeti ca-i pus stramb?’‘ Confruntat cu o intrebare de bun simt, omul nostru a dat replica de o profunzime involuntara: Pai ce vrei domne’, sa nu se vada ca am muncit?

Am mormait in sinea mea: D-aia nu putem avea lucruri frumoase! (Sau, vorba englezului: That’s why we can’t have nice things). Daca asta ar fi fost o problema pe care as fi observat-o o data, la un om, scriam un articol despre sefii de santier. Din pacate, nu e cazul. Romanii, dar si alte neamuri balcanice pe care mi-a fost dat sa le intalnesc, au dubioasa tendinta de a fi excesiv de mandri de munca depusa si de a o depune cat mai rar. Mediocru, putin, dar al naibii de evident. O treaba ”bine facuta” se vede, nene!

Nu exista notiunea de a face ceva tacut si ca la carte. Nu, daca ai vopsit toata casa in alb, e musai sa-i dai un mot portocaliu. Daca ai terminat o autostrada, e clar ca trebuie sa-i pui niste panouri de prost gust unde scrie clar ca TU ai terminat-o. Daca faci un pod, scrie toata istoria lui, de la cum ti-a venit ideea, la cum ai pus prima piatra. Nu conteaza ca de fapt tu fusesesi angajat special pentru a face podul ala. Sa nu gandim insa la nivel macro. Din acelasi set de mentalitati vin si mailurile de tip ”Hei, uite ce am facut eu!”, plecate de la vreun colaborator razlet. Tot de asta tin si textele de tip ”Un articol bun pe blogul lui Gigel” si reclama agresiva la vreo productie mediocra de pe Youtube.

E imposibil sa lasi oamenii sa-ti aprecieze munca  si sa traga propriile concluzii. Scopul tau este sa le-o scoti in fata, de parca ai scoate la produs o tarancuta care tocmai a facut 18 ani. Nu-i prea draguta, face nota discordanta, dar e a ta! Problema aparenta e ca munca de calitate, sustinuta, se autorecomanda. Adevarata problema e ca, pentru un observator pasager, genul asta de comportament e greu de separat de unul autentic. Un om care se lauda ca munceste poate parea mai valoros decat unul care chiar munceste si uite asa ajungi sa ai o tara de eroi ai muncii capitaliste.

Uneori, comportamentul asta izvoraste dintr-un complex sau din dorinta de a-ti face intr-adevar munca vizibila. Asta se poate intampla oricui si mi-ar fi greu sa ma exclud. Alteori, esti pur si simplu mandru de munca ta. Totusi, cand cineva te cocoseaza cu apropouri legate de ce a facut in ultimele doua ore, ar fi bine sa verifici daca nu cumva alea doua ore sunt singurele muncite in anul curent.

P.S: Are cineva vreo recomandare legata de locuri unde se poate face tir cu arma in zona Bucurestiului, la un pret normal? Nu, nu ma antrenez inca pentru ”Revolutie” .

23 Comments »

Inca nemultumit de articolele mai serioase, m-am gandit sa pocnesc lumea online cu o frustrare mica, dezvoltata intr-un articol prea mare…

O nelamurire care inca nu m-a lasat in peste 5 ani de Bucuresti, este cea legata de oamenii care dau indicatii. Ar fi nedrept sa particularizam sindromul indicatiilor la populatia bucuresteana. In fond, nu sunt nici primii si nici ultimii care-ti vor manca 15 minute din viata pentru a realiza brusc ca de fapt, ei nu sunt din zona. De multe ori, cand traiesti intr-un oras, ajungi sa respiri odata cu el si astfel, sa nu-l mai constientizezi.

Stiu stiu, exista GPS, exista Google Maps si multe altele. Acum da, nu e o problema sa scoti telefonul si sa te invarti in jurul unui bloc. Chiar si asa, nevoia de indicatii nu a disparut. Lipsa de timp, nevoia gasirii unui punct specific, ratacirea sau intrarea intr-un oras nou pun indicatiile pe tapet. In atare conditii, am identificat pentru voi mai multe tipologii de autori de indicatii.

Grog: Grog nu se va obosi sa spuna ”nu stiu” sau sa-ti dea vreo indicatie concreta. Ca un caine proaspat gadilat pe burtica, el va mormai satisfacut spre tine, incercand sa se scobeasca in dinti si sa articuleze concomitent.  Nu e nevoie ca Grog sa se opreasca din mers pentru a face asta. Pentru el, faptul ca merge si vorbeste in acelasi timp este parte din realizarile zilei. Stiti cumva unde este Intrarea Maimutei? Ngaaaaargh!

Neo: La fel ca celebrul personaj din Matrix, omul asta se va misca in reluare. Scopul conversatiei cu el va duce la un inevitabil ”Nu stiu”. Totusi, pentru a ajunge acolo, omul trebuie sa se intoarca, sa respire, sa te masoare bine si apoi sa-si rosteasca replica. Daca ar putea sa faca podul, un spagat si o lumanare pana termina de vorbit, ar fi perfect.

Surprinsul: Cum dom’le, nu stii unde-i intrarea Maimutei? Hai dom’le, ca si daca nu esti din zona, o vezi imediat. Faci a doua la dreapta dupa pom, intri pe straduta si la al patrulea bloc faci iar stanga. Imediat o vezi! Da hai dom’le, chiar n-ai stiut unde era?

Glumetul: E unul dintre putinii oameni care ti-ar putea livra indicatii, daca n-ar crede ca asta e unica lor sansa de comedie stand-up. Pentru ca, nu-i asa, in momentul in care te grabesti si nici GPS-ul nu te poate salva, unul care sa gaseasca o rima pentru ”Strada Caciulii” e fix ce-ti trebuie.

Suparatul: Omul asta nu se va simti deranjat ca l-ai intrebat unde e strada X. Nu, el o va lua ca pe o ofensa personala. Pentru ca strada aia i-a inecat pisica si i-a pus piedica lu’ ala micu cand mergea la scoala. Da cum indraznesti dom’le sa-l opresti din mers, sa-l intrebi ceva si sa mai si vii cu replica ”Ma scuzati”, cand stii raul facut nu se mai poate repara? De-asta am murit noi la Revolutie?

Ingerul Pazitor:  E clar, nu stii unde-i intrarea Maimutei. Esti un copilas neajutorat intr-un lume mare si rea. Omul caruia i-ai cerut indicatii trebuie sa mearga cu tine patru statii de autobuz si doua de metrou si sa te duca fix in buza magazinului pe care il cautai. Evident, va vorbi tot drumul si-ti va explica despre cum era sa mori in marele oras, pana l-ai gasit pe el si calea ti-a fost aratata. Va fi primul care-ti ofera indicatii atunci cand tu ceri o simpla confirmare.

Bolnavul de ADHD: Omul ar vrea sa te ajute, dar are o problema reala in a se concentra la ce spui si mai mult, nici nu prea stie clar orasul. Unde spuneati ca mergeti? Ahh, acolo, pai e simplu, o luati la dreapta, apoi la stanga, apoi in statia…ahhh, acolo ziceati ca mergeti. Pai stati, ca nu e bine…da, pai sa intreb pe cineva. Dar ce doreati sa intreb?

Nevorbitul: Domne, ai vazut ce au facut nenorocitii astia? Pai vor sa darame parcul dom’le si sa faca o crescatorie de iepuri. Pai iepuri ne trebuie noua in Bucuresti? O sa-i manance maidanezii pe toti domne, asculta-ma pe mine! Ahh, Intrarea Maimutei!?! Nu stiu domne unde e, habar n-am. Cand vrei sa vorbim discutii serioase, cauta-ma!

Personajul S.F: E omul care-ti da ocazia unica de a-i trai fanteziile. Cladiri inexistente, strazi de poveste si indicatii care necesita o nava cu propulsie hipserspatiala. Intrarea Maimutei? Ahh, cum sa nu. Stiti unde e magazinul ala cu pantofi rosii care nu e chiar mereu deschis? Ei, exact acolo, dar va intoarceti putin si asteptati sa treaca tramvaiul!

Concurentul: Concurentul stie ca in viata daca nu risti, nu castigi. Isi asuma instant rolul si raspunde pe loc oricarei intrebari. Pentru ca, nu-i asa, toate marile intrebari ale vietii au raspunsuri simple…dar gresite. Intrarea Maimutei? Acolo e , fix acolo, nu incape indoiala! El a raspuns primul, el si numai el!

Managerul:  Nascut pentru a conduce, omul asta stie ca pentru a avea succes in viata, trebuie sa desemnezi un alt responsabil. Dupa ce iti raspunde senin ca se gandeste la problema ta, te va ghida calm spre un politist de circulatie sau spre vreun chiosc Ratb unde ”trebuie sa stie doamnele”

Ganditorul: Ca veni vorba de gandit, omul asta e expert in asa ceva. In timp ce tu, grabitul, te uiti cu speranta in ochii lui, in mintea Ganditorului destinele lumii se unesc si dau nastere la noi universuri. Din pacate, dupa 10 minute de holbat, omul a concluzionat: habar n-are unde e Intrarea Maimutei, dar din nasul lui a luat fiinta o biluta formidabila!

Strainul: Strainul ”nu e din zona”, desi traieste la 2 statii distanta. Cand totusi iti raspunde, termenii folositi sunt atat de vagi, incat ai mai multe sansele sa-ti gasesti destinatia facand mereu ”prima la stanga”. Nu de alta, dar ”langa pisica aia gri” nu e un reper topografic exact.

Mica vedeta: Desi cei doi termeni se exclud, primul se refera in principal la varsta. E vorba de pustii care de fiecare data cand sunt intrebati ceva, au impresia ca sunt in direct la ProTV. Vor vorbi constant, se vor baga in seama, dar concluzia o vor trage telespectatorii.

Pasoptistul: Omul nu stie unde e ce vrei tu, dar el a locuit de multa vreme in orasul asta  si stie cum era pe vremuri. Ehei, in zona aia unde vrei tu sa ajungi, era Palatul de Clestar al padisahului Bucurestiului si zeci de pasari ale curcubeului se plimbau prin Herastrau inainte sa vina comunistii. Cam tot acolo, langa Palat, era si strada ta, care era de fapt un motor cu aburi gigantic, pentru sauna califului Valahiei.

E posibil sa fi uitat cateva superstaruri din gama celor intalniti in ultimii ani. Mi-a fost greu sa incadrez zecile de oameni care desi habar n-au unde e destinatia ta, abia asteapta sa-ti dea indicatii. Nu-i nimic, sunt convins ca cititorii ma vor completa cu succes. Daca aveti vreo plangere, mi-o puteti livra in persoana. E prima la stanga, dupa copac…

P.S: Cred ca am mai intrebat, insa raspunsul n-a fost foarte incurajator. Isi doreste cineva reinvierea seriei cu ”jocurile de alta data”? Ar fi rost de putina istorie a jocurilor video si de depanat ceva amintiri…

37 Comments »

Cu ore in urma, citeam intrigat comentariile la un articol legat de introducerea sahului in scoli ca disciplina obligatorie. M-am gandit sa rup 30 de minute din pretiosul meu timp, special pentru promotorii acestei legi…

Istoria mea cu sahul e pe cat de scurta, pe-atat de plictisitoare. Am invatat sah de la taica-meu, l-am practicat intens la coltul blocului si m-am lasat de el tot la coltul blocului. Pentru oamenii normali, asa incep povestile despre tuiculita si tigari. Pentru mine, asa incep povestile despre miile de hobby-uri abandonate in copilarie, de la karate la baschet ”de performanta”. Printr-a sasea, dupa ce, culmea, castigasem doua mici concursuri de sah, am decis sa ma las. De ce? Pentru ca sahul isi depasise de multa vreme scopul si ajunsese o simpatica pierdere de vreme. In plus, tocmai ce ma apucasem de Fallout 2 si nu mai aveam timp sa bat mingea, sa balesc dupa fetele atinse de pubertate si sa o ard ca in filmele americane cu tocilari in acelasi timp. A trebuit sa renunt la ceva, iar gagicile nu erau o optiune.

Dupa ce m-am mai apucat de GO, de poker si m-am inscris si la olimpiada de X si O, perioada in care apartenenta la grup conta s-a cam dus. La ani distanta, in facultate, sub influenta unui prieten, am hotarat sa mai dau sahului o sansa. In ciuda insistentelor, a trebuit sa vaduvesc lumea de un nou Kasparov. De ce? Pentru ca nu am reusit sa vad diferenta intre un jucator profesionist de sah si unul de World of Warcraft si nici acum nu o vad. Soc. Groaza. Indignare. Ambele sunt jocuri care merg dupa un set de reguli prestabilite, care folosesc tactici invatate deja pe de rost (celebrele deschideri) si au jucatori care stau pe chat room-uri imense si repeta schemele exersate in ”single player”.  Pe undeva pe-aici, jucatorii profesionisti de sah si-au iesit deja din minti.

”Dar sahul este un joc foarte vechi, unul care a rezistat mii de ani!” veti striga. Complet de acord, doar ca, pana in ultimul secol, marile amenintari pentru sah au fost jocuri din zona table/tintar si jocurile de carti. Cam atat. Da, dar sahul e un joc nobil, o simulare tactica unica. Este, dar la fel e si Risk (jocul de masa) si la fel e si Supreme Commander (jocul video). Pana ”recent”, sahul a ocupat o nisa pe care o impartea cu GO-ul, bilutele chinezesti si inca vreo doua jocuri. Da, sahul oferea o alternativa de defulare a pornirilor strategice, o metoda prin care oamenii ceva mai instariti puteau pierde timpul fara a juca alba-neagra. Mai mult, spre deosebire de alte jocuri, tenta razboinica i-a conferit un caracter universal, ferit de subtilitatile culturale ale altor jocuri.

Sahul a fost si este un joc simplu si bun, insa faima lui se datoreaza in parte si lipsei de concurenta amintite mai sus. E normal ca un joc foarte vechi sa fie extrem de dezvoltat. Din sutele de milioane de jucatori potentiali de sah (care stiu efectiv sa joace), vreo 7.5 milioane sunt jucatori profesionisti (jucatori inregistrati). Ambele variante de Counter Strike au ceva mai multi jucatori in momentul asta, desi orice individ cu IQ-ul peste 80 il poate invata in 10 minute. World of Warcraft are 10 milioane de utilizatori, fiind de altfel si un ”bunic mai tanar” al pietei jocurilor online.

Dar eu, un biet ignorant, am uitat de ce era mai important: sahul este sportul mintii! Faptul ca sahul a fost declarat disciplina ”sportiva” e mai putin important (exista campionate mondiale de jocuri video). Faptul ca o parte dintre jucatorii lui se cred mai inteligenti pentru ca muta niste piese pe o tabla…ei, asta e totusi o problema. Orice joc repetitiv si cu reguli fixe, oricate combinatii si oricata improvizatie ar permite, ajunge sa dezvolte creierul cam cum dezvolta masturbarea celalalt creier. Daca promotorii obligativitatii sahului ar scoate putin capul din galeata, ar observa ca sahul e regele jocurilor…pentru ei. Atat. E un joc care le face placere . E un joc cu nimic mai bun sau mai slab decat alte jocuri bune, indiferent de suportul lor tehnologic (carton, biti sau un simplu carnetel).

(Aparent, xenomorphul a dat sah infanteriei. Sursa)

Introducerea sahului ca disciplina ”obligatorie” in scoli s-a invartit in jurul a doua argumente: dezvolta mintea si e un ”sport” frumos. Initiative au mai fost, dar rezultatele au intarziat sa apara. E clar ca mecanismele sahului pot dezvolta gandirea in primii ani de viata (primii 7, nu primii 18). Un plus de gandire analitica si strategica nu strica nimanui. Din pacate, in timp, el devine o simpla pasiune. Mai mult, e un joc axat pe rabdare si calcularea mutarilor intr-o lume in care capacitatea de a actiona rapid si determinat e mai importanta pentru adaptarea imediata. In sensul asta, reflexele dobandite prin Counter Strike ar fi mai bune (glumeam domnu Ministru, nu e cazul sa dati teze la Counter!). Cat despre ideea de sport ”frumos”, as fi curiosi de numarul de sportivi care traiesc din sah in Europa si daca-s mai multi decat campionii de poker.

Acum, ca m-am descarcat, as insista sa spun ca nu am absolut nimic cu jucatorii de sah si cu sahul ca sport inregistrat. Problema mea e legata strict de introducerea unui simplu joc (ca multe altele) ca disciplina OBLIGATORIE in scoli. Daca profesorii ar sti sa treaca de ecranul de log-in si ar fi capabili sa-si sustina si digital cursurile, altfel ar sta situatia. Daca am avea ore vocationale adevarate, ore de politologie sau ore de logica tinute cum trebuie, altfel ar sta situatia. Anul 2011 ofera destule alternative de predare, cat timp exista oameni suficient de bine platiti si instruiti pentru a le putea aplica. Daca vrem sa-i ademenim pe aia micii in scoli si sa-i invatam niste mecanisme de adaptare, ar trebui sa depasim nivelul lui Mihai din Liceenii.

P.S: Trebuia sa vina o recenzie la ”Adio, Tovarasi!”, serie la a carei premiera am fost. Pana vine recenzia, aveti sansa sa vedeti primul episod din serie, joia asta pe TVR1, de la 22.10. Da, e tot despre comunism, dar nu despre Ceausescu si nu neaparat despre Romania, ceea ce-i al naibii de relaxant.

Later Edit: Aparent, am avut putina dreptate.

69 Comments »