In primul rand, pentru binele sinceritatii, ar fi bine sa mentionez ca vorbesc mult. Nu, nu mai mult decat o femeie cu copil (“Si sa vezi cum face el căchiţăăă!”), dar ceva mai mult decat un mascul feroce obisnuit. Diferenta dintre mine si alti oameni e ca eu nu am pretentia de a fi ascultat, sau macar citit. Daca am de gand sa construiesc din senin o gluma obscura, sa-mi spun parerea despre jartiere sau sa scriu o recenzie la patrunjel, nu pretind nimanui sa fie atent. Nu de alta, dar stiu ca in general comunic pe lungimi de unda greu de receptat (nu in sensul elitist, ci in sensul pur psihiatric). Mai mult, la Radio Krossfire exista un singur moderator care pune metal toata ziua.

Pe de alta parte, exista oameni care chiar au pretentia de a fi ascultati. Sa nu ne amagim ca ar avea ceva de spus. Sa fim seriosi, in Romania sunt extrem de putini oameni care chiar merita ascultati. Nu, oamenii astia iti confisca atentia cu unicul scop de a le admira persoana. Extremele fenomenului se transforma fie in politicieni, fie in troli, fiecare dupa noroc. Mesajul lor consta intr-o colectie de clisee, atent presarata cu un ras cretin si cu atentionari de tip “Ma urmaresti?”, ”Esti atent?”, ”Te-ai prins”. Nu, nu te urmaresc si de altfel am trecut deja la scobitul in nas profesionist.

Iata cateva semne ale faptului ca in interiorul tau se naste un mic trol:

1. Participi la discutii la care n-ai nicio calificare sau motiv sa participi. Totusi, e important ca lumea sa-ti stie parerea despre motoarele cu hidrogen.
2. Simti nevoia sa vorbesti tare sau sa scrii cu majuscule. Ai impresia ca daca lumea te aude numai pe tine, va internaliza mesajul. Mult succes, Kim Jong Il!
3. Aduci des in discutie argumentul varstei  si argumentul experientei de viata, desi domeniul exploatat cere o cu totul alta expertiza. E logic ca stii totul despre motoarele Volkswagen, doar tu ai apucat sa conduci Dacia 1100!
4. Ai impresia ca toti partenerii de discutie iti datoreaza ceva. Oamenii din jur au datoria de a fi atenti, iar tu nu trebuie sa-i rasplatesti cu altceva decat cu propriile flatulatii mentale.
5. Uiti ca odata intrat pe un blog sau site privat, nu e nimeni obligat sa-ti publice opinia. Oricine indrazneste sa-ti stearga catrenele cu Basescu e un tiran nenorocit!
6. Crezi ca exista doar doua tipuri de argumente: incoerente si injuraturi. Daca nu poti explica prostilor cum controleaza Iluminatii tot, spune-le cu cine fac sex rudele lor indepartate.
7. Faci referinte la carti pe care nu le-ai citit, inclusiv in situatii care nu o cer. Ultima data ai citat Coranul intr-o discutie despre naparlirea pisicilor
8. Daca n-ai deja un blog cu nume dubios, te ascunzi sub anonimatul unor porecle ca Voltaire, Socrate sau Catalin Botezatu.
9. Ai impresia ca daca ceilalti participanti la discutie vor sa-ti rupa gatul, sigur spui ceva interesant (invidiosii naiba!).
10. Crezi ca ”ultimul cuvant” inseamna sa scrii literalmente ultima fraza intr-o propozitie. De altfel, orice discutie se poate incheia cu un filosofic “LOL”.
11. Bonus: Ai momente din ce in ce mai dese in care vorbesti despre tine la persoana a III-a.

“As mai fi scris vreo 10 bucati, dar oboseala si coeficientul de atentie redus ma forteaza sa inchei aici temporar” zise Krossfire in timp ce se pregatea sa participe la o discutie despre accelerarea de particule.

P.S:  Constat ca in ultima vreme scriu mai des si mai coerent pe Facebook sau Twitter. Cred ca o sa fac o noua colectie de tampenii debitate pe ambele platforme sociale. Nu de alta, dar simt ca publicarea unei astfel de liste e de o importanta cruciala!

Motive au fost destule, dar nu sunt convins ca vreti sa le auziti. Principalul ar fi eterna lipsa de timp, accentuata de micile apocalipse meteorologice din Bucuresti. Cred ca de data asta a fost prima oara cand n-a avut sens sa ma irit pe cliseele mass media. “Bucurestiul sub Asediu” n-a fost nicicand un titlu mai realist, apogeul ostilitatilor albe fiind atins miercuri seara. De la caderea FNI n-am mai vazut atatia oameni pusi in fund de un simplu…vant.

In timp ce ma chinuiam sa ajung prin viscol la un oficiu postal, m-a lovit din nou nostalgia. Cu mai bine de un an in urma, imi doream sa ma pot plictisi in voie. Ei bine, acum mi-am dorit sa ma pot bucura de ninsoare. Cand vad fulgii aia sa ma gandesc exclusiv la schiuri si oameni de zapada si nu la ambuteiaje si trotuare transformate in derdelusuri.

Evident, cand trebuie sa faci slalom printre masini blocate si sa te gandesti cum naiba ajungi acasa, e cam greu sa retraiesti “magia primei ninsori”. E greu sa stai cu gura cascata si astepti sa-ti cada fulgi in ea. Nu, hipsterii care “raspandesc ganduri bune” pe banii consoartelor sau ai rudelor nu se pun . Din acelasi motiv cred ca nici receptivitatea mea si a altora la statusurile de tip ”In sfarsit ninge” nu a fost prea mare.

(Sursa: Mediafax)

Bucuria ninsorii costa, la fel ca si luxul plictiselii. Ca sa te poti hlizi pe geam la fulgi 3 zile iti trebuie mult mai mult decat iti trebuia cu ani in urma. Copilul de 8 ani era fericit ca nu se face scoala si stia sigur ca ai lui parinti vor infrunta zapada pentru el. Pentru multi, 3 zile de ninsoare inseamna trei zile intarziat la munca si de stat peste program, trei zile de probleme amanate, trei zile pierdute in transportul comun (taxiurile au fost scoase din schema).

Pentru a afirma fericit “In sfarsit ninge!” si a te gandi ca ar merge o fuga pe partie in weekend, iti trebuie siguranta financiara pe care foarte putini romani o au. Nici chiar propria afacere nu-ti ofera mereu luxul de a putea sa fugi 3 zile, atunci cand te taie capul. Pentru unii, dovada suprema a cresterii economice a fost hoarda de masini si plasme cumparate in rate, cuplata cu kilograme de carne cu aditivi pe masa. Din pacate, cumparatul pe datorie si satisfacerea unor nevoi imediate nu sunt suficiente pentru o clasa reala de mijloc, una necesara evolutiei sociale.

Cat despre mine, o sa spun ca sistemul se insanatoseste atunci cand se vor ieftini ninsorile!

P.S: In alta ordine de idei, inca ma intreb cine-i responsabil pentru super conceptele de evenimente romanesti. Acum oi fi eu carcotas, o fi imbatranit Ducu Berti…dar nu-mi dau seama cum a putut cineva trazni numele de concert Dragobertzi! 

Despre decretei s-a scris mult si bine, de catre autori mai informati. Chiar si bloggerii guralivi de-acum fac, la limita, parte din aceeasi generatie. Cu privire la ”copiii crizei” insa, lucrurile sunt inca neclare. Copiii crizei nu sunt neaparat copiii nascuti pe perioada crizei (cum sustin unele surse). Copiii crizei sunt tinerii pentru care anii de colaps economic au coincis cu anii lor formativi.

Un prim articol in sensul asta a publicat Der Spiegel, articol pe care-l puteti gasi in original aici (traducerea nu pierde complet sensul). Articolul urmareste cativa tineri care a facut totul ”ca la carte”: o facultate terminata in tara proprie, un master facut pe-afara, cateva internship-uri la multinationale. Si totusi, aceiasi tineri, unii vizibil mai dotati intelectual decat sefii lor, nu reusesc sa atinga stabilitatea sociala si financiara. E mult spus ca ”n-au bani”, pentru ca meseriile lor sunt bine platite. Ce n-au este un job stabil, un prospect clar de viitor si suficient timp liber cat sa nu se mai imparta intre munca si distractii pasagere.

Desi articolul amintit e mai bine structurat si documentat decat randurile scrise aici, imi permit sa il contrazic. Nu generatia prezentata acolo, generatia mea pana la urma, formeaza ”copiii crizei”. Sa nu uitam ca vorbim de oameni care au mai prins totusi cativa ani de prosperitate economica, care au apucat sa-si termine studiile si au avut si putin timp pe langa. Chiar daca ne-am apucat de munca de la 19-20 de ani,  nu am facut-o din disperare. La noi a fost  mai degraba orgoliu, dorinta de emancipare si povara lipsurilor din sistemul de invatamant. Generatiile care au urmat insa…

Ei bine, ele n-au fost la fel de norocoase. Daca ne uitam la rata de terminare a unei facultati, la nivelul de cunostinte al studentilor si la joburile alese de ei, observam ca multi au renuntat efectiv sa incerce. Da, mancand aproape 4 ani de criza pe paine si neavand modele reale, multi dintre ei au renuntat efectiv. Cativa ani cruciali din viata lor au fost marcati de o obsesiva alergatura dupa resurse. Si nu, ”dupa criza” nu va fi mai bine, pentru ca varsta conteaza pe tabela angajatorilor.

Trist e ca multi nici nu fac efortul de a-si ascunde ignoranta si sictirul. O vedem destul de des online. Internetul are capacitatea incredibila de a-ti arata cat de mic esti cu-adevarat.  Si daca ar fi numai iesirile de pe bloguri si forumuri tot ar fi ceva. Faptul ca din ce in ce mai multe talente din generatiile tinere se izoleaza, raportand invidia si agresivitatea celor din jur, da insa de gandit. Daca n-am fost destul de clar, as putea insira cateva simptome ale copiiilor crizei, unele regasite la indivizi pe care cu greu ii mai poti numi ”copii”.

In primul rand, e greu sa treci cu vederea supraestimarea noilor veniti. Daca aceeasi criza i-a impiedicat sa faca ceea ce am facut cu totii (urmarea unor pasi logici), tot criza ii impiedica acum sa-si atinga maretia. Daca nu era criza, sigur reuseau ei. Ei, de fapt, sunt extraordinari, dar n-au avut sansa. Nu s-au nascut in locul potrivit. Ciudat e ca, daca esti intr-adevar facut sa reusesti, criza nu prea conteaza. Ba mai mult, e un factor care te impulsioneaza.

Copiii crizei nu formeaza prietenii puternice. Cand barfa de birou, barfa de Facebook si in general barfa e privita ca o moneda de schimb, nu poti sa te astepti la prea multa loialitate. Pe langa asta, exista o vizibila cultura a frustrarii. Intrebati-va amicii care sunt inca la facultate, cum se desfasoara lectiile cu profii din afara sistemului (aia care-ti pot servi oportunitati). In mediul academic nu mai e vorba de a-ti demonstra talentul, ci de a-l submina pe al celor din jur. Intr-un final, nu tu esti de vina ca nu vrei sau nu poti, ci ceilalti, pentru ca deja o fac.

Sursa: www.amazingsuperpowers.com

Frustrarea are radacini in puternicul gap care apare intre generatii deloc indepartate. Nu e vorba de gapul dintre cei buni si cei slabi. In Romania, golul ala este si va fi intotdeauna imens. E vorba de gapul intre baietii care au trecut BAC-ul pe branci, au servit la McDonalds si care acum sunt sefuleti prin vreun departament dubios si cei care vin din urma. Cei care vin din urma au poate putin mai mult talent, dar, din cauza crizei, ”norocul” nu le-a suras. In alte conditii, genul asta de situatie ar trebui sa te ambitioneze si sa te faca sa vrei sa dai jos ”’vechea oranduire”. In cazul copiiilor crizei, rezultatul va fi intotdeauna frustrarea. Aia au scapat usor, noi de ce nu putem?

Umilinta si abilitatile de comunicare sunt doua atribute care au disparut misterios in ultimii ani. Prin umilinta nu inteleg sa pupi funduri si sa cazi in genunchi, ci doar sa accepti ca exista situatii in care cineva ti-a luat-o inainte, pe merit. Daca X a facut ceva mai bine decat tine, abordarea corecta este sa-i respecti realizarea si sa incerci sa o depasesti. Abordarea cea mai des intalnita este punerea reusitei pe seama vreunui avantaj ”ilegal” si tratarea celuilalt de sus. Mai mereu, consecinta este respingerea noului venit, victimizarea si evident, frustrarea.

Abilitatile de comunicare (sa le zicem ”social skills”) se refera nu la a pierde noptile prin baruri, ci la a fi literalmente adaptat la interactiunea cu parteneri din aceeasi specie. Copiii crizei nu stiu sa abordeze un potential angajator, nu stiu sa-si controleze expresiile si tonul de adresare si habar n-au sa dezbata si argumenteze. De cele mai multe ori, fie pleaca la lupta resemnati si cu maxim de apatie (n-am sanse, e criza), fie vin cu aceeasi superioritate greu de inteles (toti vor fi interesati de ce ofer eu).  Oamenii nu stiu sa-si evalueze corect munca si cu-atat mai putin sa o vanda.

Individualisti, usor frustrati si fara prea mari sperante de reusita. Copiii crizei nu sunt rezultatul crizei, pentru ca nu-i prima data cand economia se prabuseste. Criza a sters praful, pentru a ne admira mai bine creatia. Copiii crizei sunt rezultatul a peste 20 de ani de tranzitie si al individualismului generatiilor trecute. Am avut impresia ca, dupa noi, urmeaza oameni care ne vor respecta si sustine. Ce ar mai fi de zis? Ghinion!

P.S: In parte, articolul a pornit de la o discutie avuta zilele trecute cu un pusti. Respectivul, balcanic de felul lui, dar nu roman, vazuse o reclama la unul dintre site-urile de finantare pe care ne-am plasat jocul. Reactia lui a fost ceva in zona ”Pai de ce sa va ajut pe voi, cand eu pot face mai bine…doar ca n-am chef”. Evident, cu totii putem, dar n-avem chef…

Culmea, omul a mai trecut pe-aici. Cine m-a citit (fie si pasager) in ultimii ani stie ca ma enervez greu si apelez si mai greu la aruncatul cu noroi. Totusi, cu ani in urma, cand am facut trecerea pe .ro, am descoperit un nesimtit de un asemenea calibru incat a trebuit sa scriu pe tema. E vorba de Claudiu Cadar si de firma aferenta, Claus Web. La momentul respectiv, articolul a fost sustinut prin alte reclamatii, comentarii, link-uri si discutii pe decedatul forum RoHosted. Mai mult, migrarea pe noul domeniu a facut ca articolul sa primeasca noi comentarii si acolo.

Ulterior blogul a trecut pe .ro, iar regulile generale au mizat pe evitarea conflictului. Hostingul a fost trecut instant pe o firma cu servere in Romania, cu o oferta mai scumpa, dar cu un suport tehnic excelent. Am ramas cu respectiva firma pentru ca, in trei ani, nu mi-a spus nimeni sa ”n-am pretentii”. In fine, in tot timpul asta, articolul despre ClausWeb si amicii a primit din cand in cand cate un comentariu pasager care-mi intarea suspiciunile initiale. Nimic spectaculos, pana acum doua saptamani.

Ei bine, de doua saptamani incoace, un hemoroid online imi tot spameaza blogul sub pseudonimul ”Basescu”. Am mai discutat despre specia lor, asa ca nu are sens sa insist asupra psihologiei unui cretin. In prima faza i-am aplicat un tratament cu Ingorel. La scurta vreme, mi-am iesit putin din minti si l-am trimis la origini intr-un stil necaracteristic. Ar fi bune cateva mostre din perioada in care eram profund iritat deja, pentru a intelege cam pe unde ajunsesem cu nervii:

Dupa alte X mesaje, acuzatii, promisiuni si defulari de copil tampit, am zis sa-i verific totusi IP-ul pe care nu se gandise sa-l filtreze. Surpriza! Eroul nostru e din Satu Mare, dintr-o zona apropiata Strazii Corvinilor. De ce surpriza? Pentru ca, sa vezi coincidenta, fix pe aceeasi strada este si sediul Claus Web!

Spre deosebire de oamenii de la Fulbier, care mi-au explicat situatia si m-au rugat sa modific niste tag-uri la un articol mai vechi, Claus si prietenii lui au reusit sa treaca de punctul in care puteau obtine intelegere. Si sincer, daca trolul nu-si extindea adanca plaja de cunostinte la muzica si alte lucruri gasite pe blog, poate nici nu scriam articolul asta. Nu o sa arat cu degetul si sa urlu ”asta sigur e Claus Web”, dar imi e clar ca e cineva din anturajul lui, date fiind informatiile vehiculate de trol si pozitia lui pe harta.

Felicitari lui Claus Web si prietenilor lui din Satu Mare. Indiferent daca un angajat Claus Web (sau vreun prieten de-al patronului) a inceput spamul, urarile de bine se vor duce in aceeasi directie! Nu de alta, dar o cam merita, inca din prima tura!

P.S: Nu ma intereseaza experientele de tip ”am avut hosting la Claus Web si n-am avut probleme”. Faptul ca cineva a tinut un blogulet pe unul din serverele lui nu-l salveaza de la nominalizarea meritata. La fel nici comentariile de tip ”e o coincidenta” nu ma vor convinge. Vorbim de cineva care scrie insistent in speranta ca voi da jos un articol, cineva cu o pozitie extrem de suspecta. Daca as fi primit o replica oficiala pana acum, poate ca altfel stateau lucrurile.

In general, consider toamna drept etalonul in schimbarii in ceea ce priveste viata profesionala. Cea personala nu prea tine cont de anotimpuri si decizii. De altfel, de ani buni nu mi-am mai facut promisiuni personale de genul ”o sa fiu mai”. N-o sa fiu. Obisnuiti-va! (sau comentati pe tema, apreciez oricum)

Pe langa job si obiectivele legate de el, am inceput in sfarsit lucrul la un vis mai vechi si anume Starchaser si primul joc mai serios, Uplift. Pe langa asta, am demarat si doua proiecte editoriale, primul cu lansare in primavara.

Am reusit cat de cat sa ma tin de promisiunea de a aduce blogul inapoi din moartea clinica in care intrase. Parte din cititori s-au si intors, ocazie cu care le multumesc. Spre finalul anului, am demarat in sfarsit o serie care statea la rece de vreo doi ani. De altfel, pentru curiosi, blogul a trecut de venerabila varsta de 5 ani (nu de 4 ani, cum estimam acum cateva luni). Daca nu-i prea tarziu, o sa-i spun si lui La Multi Ani!

Daca ar fi sa trag linie acum, as spune ca am inceput multe lucruri si sper sa le termin inainte ca Racirea Globala sa fie declansata de o cometa fabricata de maiasi. Nu de alta, dar daca, printr-o coincidenta in lumea conspiratiilor, Apocalipsa chiar ar scoate capul la anu’, voi fi al naibii de ocupat cu perpetuarea speciei post-dezastru.

Cam aici e momentul in care structura cliseu a articolelor de gen ma obliga sa va dedic o piesa pentru trecerea dintre ani, saltul dintre minute si topaiala dintre secunde. O sa ma feresc nonsalant de Europe – The Final Countdown in favoarea unui regal nemtesc:

Si cu asta se incheie cel mai scurt articol Krossfire din ultimele saptamani.

P.S: Sunt plecat pentru cateva zile, de-aici si articolul. Nu are sens sa pun comentariile in moderare, din moment ce voi avea un minim acces la net. Prin urmare, daca nu revin cu vreo iritare, recenzie sau articol despre nimic, o sa-mi transmit de-acum urarea. Un 2012 metal: epic, intens si, evident, victorios!

Imi vine brusc ideea de a publica raspunsurile la spam pe blog. In general, cand mesajele imbecile ajung in inbox, am tendinta de a le raspunde. De ce? Pentru ca simpla compunere a replicii ma relaxeaza, desi stiu ca 90% vor fi refuzate de robotii de spam. Oricum, in bunul stil al lui David Thorne, o sa incep sa public din cand in cand reply-urile catre oamenii care isi doresc cu ardoare sa ne mareasca penisurile.

Pentru a testa putin reactia cititorilor, voi publica cele mai recente trei astfel de raspunsuri. Una a fost primita pe un cont de gmail, pe cand restul au invadat spatiul unui webmail. Am pus linkuri la capturile de ecran, pentru a nu aglomera si mai mult articolul.

1.Economizorul

Baiatul asta incerca in disperare sa-mi vanda ceva numit ”economizor”, un produs dubios care ar fi trebuit sa ma ajute sa economisesc energie electrica. Spam-ul in sine a constat intr-un simplu link, insa continutul site-ului a fost savuros. Din varii motive, nu a simtit nevoia sa dea curs comenzii mele.

O lacrima mi-a picurat in coltul ochiului in timp ce citeam aceasta oferta senzationala. Ma simteam binecuvantat. Cum, tocmai eu dintr-atatia? Tocmai eu sa fiu martorul acestei inovatii tehnologice greu de egalat! Vivat economizorul!

Am intrat intr-un suflet pe site-ul al carui domeniu mi-a dat din start sentimenul profesionalismului: ”emagu.ro”. Afland despre o economie de cel putin 100 de lei la factura electrica, mi-am zis ca, daca eu acum platesc cam 35-40 de lei pe aceeasi factura, pot obliga Enelul sa-mi plateasca lunar minim 50 de RON. M-am scos de alocatie!

Ulterior, am aflat ca cei 100 de lei (minim) sunt cam jumatate dintr-un salariu normal si mi-a parut sincer rau de oamenii din departamentul de testat economizoare. Intrand pe pagina de produs, am realizat cu si mai mare surprindere ca economizorul care-mi va minimiza consumul electric…se baga in priza. Mai mult, apreciez ca ai mentionat de cel putin trei ori ca dispozitivul este ”perfect legal”. Eu in general cer voie de la procuratura cand imi pun telefonul la incarcat.

Acestea fiind zise, as dori sa-mi livrati vreo 10 astfel de dispozitive. Acum sunt hotarat. Vreau sa ajung mogul!

2.Bioflavonoizii

Asta a fost un e-mail clasic de spam, cu milioane de beneficii ale unor produse naturiste de care n-a auzit nimeni. Printre beneficii se numarau si eficienta concomitenta asupra unor boli hepatice, de sange si psihice. In urma replicii mele, omul mi-a si dat si un scurt raspuns in care eram rugat sa nu raspund daca nu comand.

Draga Andrei,

Iti multumim pentru generoasa ta oferta. Mai mult, faptul ca ne-ai cerut acordul DUPA CE NE-AI TRIMIS MESAJUL ne demonstreaza ca esti un om de incredere. Asta ne spune de asemenea ca esti genul de om care se sterge la fund inainte de a se aseza pe veceu!

Apreciem de asemenea ca ai insirat toate afectiunile posibile in mail. Totusi, cand ai listat ”INCONSTIENTA” intre afectiuni, te refereai la inconstienta dinainte sau de dupa achizitionarea unor produse ”atestate de autoritatile in vigoare” (Despre ce autoritati vorbim, mai exact: Inaltul Consiliul al Celulelor Stem? Consulatul de Terapii Alternative?)

Cu stima si respect,

O echipa de programatori care si-ar dori extrem de mult sa nu mai primeasca oferte pe un mail destinat exclusiv colaboratorilor

3. Marirea naturala a penisului

Asta e spam-ul pe care l-am primit cu totii, cel putin o data. Omul stie una din miile de metode sigure de marire a penisului. Dementa s-a declansat cand a aparut pe un e-mail care nu prea apare in surse publice, alaturi de o incercare ilara de personalizare a mesajului.

Multumim pentru oferta si va asiguram ca am studiat problema ”indelung”.

Pe de alta parte, daca ne-am mari cu totii penisurile, intreaga lumea reprezentarilor feminine ar intra in colaps. Ganditi-va numai! O lume in care toti barbatii ar avea un penis de fix 16 cm. Cat de groaznic ar fi pentru Maricica de la trei ca Iliuta al ei sa o aiba la fel de mare cu a vecinilor. Cu cine sa-l mai insele?

Deci, pentru binele femeilor din lumea intreaga, ne simtim nevoiti sa refuzam produsul acceptat ca fiind eficient de catre societatile medicale din intreaga lume! (mai ales cand in aceeasi lume exista tari precum Liberia, Somalia si Coreea de Nord).

Am indeletnicirea asta din timpul liceului doar ca, pana recent, nu ma oboseam sa scriu si ceva vag amuzant drept replica. Motivul pentru care voi raspunde in continuare spam-urilor care trec de filtre este unul religios. Vreau sa rasplatesc insutit darul spamului, cu binecuvantarea spamului de calitate.

P.S: Vine si articolul si jocul promis drept premiu. Putintica rabdare cer. Inca nu m-am hotarat ce anume sa dau din colectia mea de ”gift games” de pe Steam. Un joc multiplayer. Un joc single? Un joc dependent de Steam?

Intrebarea din titlu e legitima: unde sunt fluturii? Nu fluturii din stomac, nu fluturii inspiratiei, ci fluturii. Acele firesti continuari ale omizii. Stiti voi, insectele alea colorate, fragile si lipsite de directie. In afara de cateva aparitii stinghere, aproape sfidatoare, in niciunul din orasele prin care am trecut in ultimii 10 ani nu am mai vazut fluturi. Da, stiu ca e iarna, dar afirmatia nu e restransa la un singur anotimp.

Bun, de ce mi-ar pasa mie sau altcuiva ca au disparut fluturii? Pe langa partea siropoasa, aia legata de copilaria in care prindeam fluturi in causul palmei, ar mai fi si un semn al avansatei noastre civilizatii. Parcurile, dealurile si zonele unde fluturii isi ducea silentiosul razboi al culorilor (raper ma fac, raper!) sunt absolut la fel. Unele s-au mai restrans din motive de parcari si mall-uri, altele au ramas fara niscaiva copaci, dar in mare, habitatul nu s-a schimbat.

(Imagine orginala: Wikipedia)

Vorbesc aici de fluturi mari si colorati, nu de molii sau alte creaturi din ordinul Lepidopterelor (in sfarsit, am folosit biologia de clasa a sasea la ceva!). Fluturii aia mari au disparut din mai multe motive, doua fiind evidente. Primul ar fi eliminarea omizilor din majoritatea pomilor fructiferi si zonelor verzi, fara discernamant intre cele daunatoare si cele a caror prezenta stabiliza ecosistemul. Atitudinea de tip ”io arunc cu napalm si vad dupa” ne-a scutit de invazii de tantari, dar a macelarit si multe alte specii (albine, libelule). Al doilea mare motiv ar fi poluarea. Aerul nostru e atat de incarcat de dubiosenii, incat nici insectele n-au curajul sa-l respire.

Fumatori, dati banii inutil pe tigari! Tot ce trebuie sa faceti este sa trageti aer in piept mai cu viata! Daca ar fi numai fluturii, tot ar fi ceva. Dar pana si gandacii aia rosii ”cu ochelari”, cei care se imperecheau ”spate in spate” la radacina vreunui pom, au disparut. Daca tot ne jucam de-a zoologia primara, ar fi de aflat ca respectivii gandaci se numesc Scantius (o subspecie a lor, de fapt) si sunt al naibii de rezistenti (si canibali, daca va pasioneaza subiectul). In frageda copilarie, dubiosul lor ritual de imperechere se desfasura pe delusorul din apropierea strazii mele. Acum 1 an, nici macar buburuze n-am mai vazut prin zona, insecte migratoare de felul lor.

Ideea articolului astuia a venit in urma discutiei cu un coleg de birou (beep si te fac celebru, Seba!). Problema e ca, siropos sau nu, mai toti avem ceva amintiri legate de fluturi si de insectele pe care in copilarie le priveam cu teama, curiozitate si multa, multa prostie. Disparitia lor marcheaza cumva si disparitia unei epoci ”salbatice” a spatiului urban romanesc, o epoca in care un copil de 7 ani nu era fortat sa bata mingea langa groapa de gunoi si sa iasa la picnic in parcare. Pustii viitorului, vor vana fluturi online si te vor intreba mirat: tati, animalele astea chiar exista?

P.S: Ca veni vorba de articolul cu jocurile, urmatorul episod s-ar putea sa aiba si un premiu special, sub forma unui joc Steam (stiu, editarea foto e dubioasa)

In timp ce treceam pe langa unul dintre numeroasele santiere ale Capitalei, am avut rara ocazie de a observa un muncitor care tocmai TERMINASE ce avea de facut. Problema cu modul in care lucrase e ca se vedea… si se vedea urat. Asfaltul in sine era pus cu cel putin 1cm mai sus decat trebuia, iar in timpul turnarii se strecurasera tot felul de imperfectiuni.

Mosuletul alaturi de care asteptam trecere nu s-a putut abtine si i-a spus ”sefului”: ‘‘Da’ de ce strangeti, nu vedeti ca-i pus stramb?’‘ Confruntat cu o intrebare de bun simt, omul nostru a dat replica de o profunzime involuntara: Pai ce vrei domne’, sa nu se vada ca am muncit?

Am mormait in sinea mea: D-aia nu putem avea lucruri frumoase! (Sau, vorba englezului: That’s why we can’t have nice things). Daca asta ar fi fost o problema pe care as fi observat-o o data, la un om, scriam un articol despre sefii de santier. Din pacate, nu e cazul. Romanii, dar si alte neamuri balcanice pe care mi-a fost dat sa le intalnesc, au dubioasa tendinta de a fi excesiv de mandri de munca depusa si de a o depune cat mai rar. Mediocru, putin, dar al naibii de evident. O treaba ”bine facuta” se vede, nene!

Nu exista notiunea de a face ceva tacut si ca la carte. Nu, daca ai vopsit toata casa in alb, e musai sa-i dai un mot portocaliu. Daca ai terminat o autostrada, e clar ca trebuie sa-i pui niste panouri de prost gust unde scrie clar ca TU ai terminat-o. Daca faci un pod, scrie toata istoria lui, de la cum ti-a venit ideea, la cum ai pus prima piatra. Nu conteaza ca de fapt tu fusesesi angajat special pentru a face podul ala. Sa nu gandim insa la nivel macro. Din acelasi set de mentalitati vin si mailurile de tip ”Hei, uite ce am facut eu!”, plecate de la vreun colaborator razlet. Tot de asta tin si textele de tip ”Un articol bun pe blogul lui Gigel” si reclama agresiva la vreo productie mediocra de pe Youtube.

E imposibil sa lasi oamenii sa-ti aprecieze munca  si sa traga propriile concluzii. Scopul tau este sa le-o scoti in fata, de parca ai scoate la produs o tarancuta care tocmai a facut 18 ani. Nu-i prea draguta, face nota discordanta, dar e a ta! Problema aparenta e ca munca de calitate, sustinuta, se autorecomanda. Adevarata problema e ca, pentru un observator pasager, genul asta de comportament e greu de separat de unul autentic. Un om care se lauda ca munceste poate parea mai valoros decat unul care chiar munceste si uite asa ajungi sa ai o tara de eroi ai muncii capitaliste.

Uneori, comportamentul asta izvoraste dintr-un complex sau din dorinta de a-ti face intr-adevar munca vizibila. Asta se poate intampla oricui si mi-ar fi greu sa ma exclud. Alteori, esti pur si simplu mandru de munca ta. Totusi, cand cineva te cocoseaza cu apropouri legate de ce a facut in ultimele doua ore, ar fi bine sa verifici daca nu cumva alea doua ore sunt singurele muncite in anul curent.

P.S: Are cineva vreo recomandare legata de locuri unde se poate face tir cu arma in zona Bucurestiului, la un pret normal? Nu, nu ma antrenez inca pentru ”Revolutie” .