Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Viata & Nu Numai

Archived posts from this Category

Întru iertarea păcatelor…

Posted by on 13 Apr 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Surprins din nou pe partea greșită a cozonacului, mă gândeam ca anul ăsta să stau departe de văicăreala de sezon.

Având jumătate de oră liberă, am decis să îmi umplu timpul constructiv și să mâzgălesc purceluși pe caietul sărbătorilor pascale. Scopul acestui exercițiu a fost găsirea esenței sărbătorii reducerilor, succesoare a mai celebrei sărbători a ofertelor. Da, am căutat “esența Paștelui”, ignorând originea istorică și religioasă a festivității. Pentru cele din urmă, aveți oricând Wikipedia. Vorbim despre o esență înrădăcinată în gest, una care se poate manifesta concret (cumpăr ceva, mănânc ceva) sau printr-o schimbare temporară de atitudine (de-acum, o să fiu mai…).

Trecând peste miștouri, dezamăgiri, ouă și iepurași, am stat să mă gândesc ce încearcă fiecare sărbătoare să ne urle în portavoce. În plus, e interesant de văzut cum putem profita de ocazie pentru a fi mai puțin nasoi (adică “noi înșine”). Desigur, asta implică să lăsăm plânsul de milă și să ne punem pălăria pragmatică. Dacă pasca și mielul ne fac să ne simțim mai bine sau să fim mai buni, atunci despre asta este Paștele. Dar hai să o luăm încetinel…

Crăciunul! Crăciunul ar putea fi cu ușurință despre dat lucruri cât de cât utile unor oameni pe care nu-i urăști. Este despre “magia de a dărui”, cum ar spune ProTV-ul. Sigur, mulți ar putea argumenta că genul ăsta de vulgarizare elimină elementul religios și pe cel istoric (sărbătorile romane), dar tocmai despre asta vă avertizam mai sus.

Câți oameni, fie ei creștini practicanți, sunt cuprinși de anticipare la gândul că vor înălța triluri pentru nașterea salvatorului biblic? Sigur, legenda e acolo, dar de ceva vreme ea a devenit un pretext, nu un scop ritualic. În schimb, câți oameni abia așteaptă să vadă ce au primit de Crăciun sau să surprindă fețele celor mici când primesc în sfârșit jucăria aia (aia de 20 de milioane, cu ecran LCD)? Câtă lume așteaptă reducerile “Moșului” și câtă așteaptă cu adevărat colindătorii? Dacă tot sărbătorim consumerist, măcar să ne-o asumăm!

La prima vedere Paștele, o sărbătoare mai veche decât religiile care o sărbătoresc, ar putea fi despre renaștere și schimbare. Pentru asta însă am putea planta un copăcel și merge mai departe. Eu aș zice că nu aici stă cheia ouălor ciocnite. Ba mai mult, insist că Paștele este despre spovedanie și iertarea păcatelor! Gata, ho, înghițiți-vă rânjetul, că vine și explicația…

(Sursa: http://mimiandeunice.com)

În primul rând, ce sunt “păcatele”? Dicționarul ne aruncă o explicație care trebuie citită… printre rânduri. Dacă elimini existența instanțelor superioare și accepți că “moralitatea” e o normă socială, rămâi cu definiția reală a păcatului. Astfel, păcatul nu mai e ceva pentru care te bate Dumnezeu, ci doar ceva pentru care te simți vinovat, față de tine sau față de persoane concrete. Prin urmare, eliminându-i pe cei câțiva sociopați care mă citesc (la tine mă uit, Mirele!), toții oamenii au “păcate”, mai mult sau mai puțin relevante. Problema e că mulți nu știu sau nu au curajul să le raporteze unde trebuie.

Vorbim deci despre lucruri pentru care ne simțim vinovați, care au impact real (aruncatul de hârtii lângă coș nu se pune) și pe care le-am putea îndrepta, de preferat înainte să se agraveze. Ce putem face cu ele? Calea simplă: mergem la un om pe care nu-l cunoaștem și îi spunem ce am făcut, folosind metafore și clișee. Cu alte cuvinte, ne căim și așteptăm iertarea unor oameni sau entități care nu au legătură cu fapta.

Calea mai dificilă ar fi să punem mâna pe telefon, pe tastatură sau pe schimbătorul de viteze și ne adresăm fix omului căruia i-am greșit. Ne cerem scuze civilizat și, dacă e nevoie și posibil, compensăm printr-un gest sau cadou. Dacă ați simțit vreodată nevoia să faceți asta și n-ați făcut-o, Paștele v-ar putea oferi oportunitatea sau presiunea socială necesară. Ar putea fi un fel de Ziua Recunoștinței, dar cu mai mult efort. Ăsta e momentul să spui că-ți pare rău, dacă într-adevăr îți pare (vezi condițiile inițiale). Dacă destinatarul are și pasiuni religioase, s-ar putea simți nevoit să te ierte pentru că… e Paște!

Să nu uităm de asemenea că am vorbi despre un moment al concretului, unul în care ai putea să scapi de o obsesie sau de o apăsare. Clar nu ar fi timpul pentru nedreptăți istorice sau justiție socială. Sigur, ai putea să îi aplici un strat ideologic sau religios, dar sărbătoarea asta și zilele din jurul ei nu sunt momentul să-ți amintești că dacii au jefuit Moesia.

Prin urmare, Paștele ar putea fi despre cât de sălbatici suntem uneori și despre cât de uman e să admitem asta. Ar putea fi și despre miei sacrificați, dacă aș cunoaște măcar o persoană care să aprecieze sincer carnea aia, mai puțin sub formă de kebab.

P.S: Dacă simți că păcatele tale trebuie musai spuse unei terțe persoane, poți încerca la psiholog sau, dacă ești cumva membru de partid sau nou capturatul Sebastian Ghiță, direct la DNA.

Expresii Frumoase

Posted by on 08 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Undeva, ascunsă între micile catastrofe ale educației românești din anii ’90, zace o amintire atât de dubioasă, încât mulți dintre voi ați reprimat-o.

Vorbim despre caietul cu expresii frumoase. Departe de a fi creația unei singure minți, caietul ăsta era inclus în curriculumul din clasele primare pe post de activitate “facultativă”. Practic, elevii nu erau obligați să noteze în el toate metaforele hârșâite și epitetele prăfuite auzite prin poezii, pentru a le folosi ulterior în propriile creații. Un motiv bun pentru ca toate compunerile și poeziile premianților să sune exact la fel și să aibă valoarea creativă a unui avion de hârtie.

De ce am început cu povestioara asta, în condițiile în care TOATĂ lumea avea așa ceva pe-atunci? Pentru că, în ultimul an, de când s-a umplut țara de somități și de intelectualii Liei Olguța Vasilescu, televiziunile și online-ul dau pe-afară de discuții despre standarde. La fiecare două articole despre nimic, dai peste un analfabet funcțional care-ți spune clar cum ar trebui să fie cultura, cum să sune literatura și ce e “normal” sau nu să faci. În ritmul ăsta, artiștii vor fi din nou nevoiți să aibă caiete (sau tablete) cu expresii frumoase și desene corecte.

Desigur, toată agitația păreriștilor a pornit de la probleme sociale reale. Probleme cărora le-am dedicat și le voi mai dedica timp și articole, dar nu acum. Pe scurt, câțiva nebuni care se visează majoritate au decis ce au voie să facă alții, inspirați de ideologia triburilor estice. Ce e însă mai dureros este reapariția unor țărani nefamiliarizați cu semaforul, dar dornici să ne spună semidoct ce e frumos, ce e greșit și ce “trebuie” făcut.

Da, știu că exprimarea e exagerată. Totuși, nu am folosit complet eronat cuvântul “țărani, în ciuda faptului că la țară am avut și am unele dintre cele mai oneste și curajoase rude. Totuși, nu în satul românesc m-aș duce să găsesc direcția corectă pentru cultura românească, artificial îndulcită cu daci creștinopați și eroi inventați. Este însă locul despre care mii de copii ai generației mele au scris că “razele jucăușe ale soarelui mângâiau streașinile caselor adormite”.

Băieții și fetele de mai sus, parlamentari luptători, ministre delirante și primărițe rebele, sunt o specie aparte de frustrați. O specie care, până să se prăbușească edificiul politic european, n-a prea fost lăsată să vorbească. Din fericire. Aceiași oameni care pe vremuri interziceau concerte rock, pentru că muzica aia nu e “frumoasă” consideră spumele de pe Etno TV apogeul sufletului național. Sunt oameni care chiar se sperie de Balena Albastră și consideră că jocurile video nu sunt artă, deși premiile BAFTA le decorează de un deceniu.

Nu în ultimul rând, vobim despre oameni cu certitudini, primul semn al prostiei. Ei știu EXACT cum trebuie să fie familia, cum trebuie să se țină lumea de mână și cum să fie o glumă bună (musai cu Amza Pellea, că pe-atunci se făcea umor). Tot ăștia, lăsați nesupraveghați la cârma educației și a culturii, au decis la un punct că nu există viață literară după Eminescu. Pentru că se tem, pentru că nu înțeleg și, nu în ultimul rând, pentru că sunt proști. Și nu, nu e vorba despre genul ăla de prostie nuanțată unde eu, scribul online, sufăr în aceeași măsură cu cel acuzat. Prostia lor este combinația aia de ignoranță și gândire de elev care ridică mâna doar pentru a repeta ce a spus proful. E prostie pură, dureroasă. Eroii noștri sunt oamenii care, înainte de a vorbi în Parlamentul European, își scot caietul cu expresii frumoase.

Să ne înțelegem: standarde ar putea și ar trebui să existe în orice domeniu. Din fericire, nu e vorba despre standarde de conduită sau de morală. Cât timp nu se încalcă niște libertăți fundamentale, astfel de standarde nu pot fi stabilite… în afara Evului Mediu. Vorbim acum despre standarde recunoscute prin simpla lor valoare, lucru posibil în artă și în domenii unde succesul financiar și internațional poate certifica un fenomen. Avem nevoie de standarde de excelență, nu de conduită.

Ceva s-a mai mișcat în cinematografie, dar nu cât să umple săli cu oameni, ci doar jurii cu mândrie. Pentru a face lucrurile să se miște, România chiar ar avea nevoie de intelectuali, specie care din păcate nu există. Ne place să afirmăm că România e peste medie, dar testele PISA și rata analfabetismului funcțional ne aduc cu picioarele pe glie. Nu, noi chiar nu avem o pătură intelectuală activă și implicată, ci doar tineri care se zbat și adulți care acum înțeleg lumea, dar nu au puterea să o schimbe.

Există câteva grupuri de oameni “deștepți” prin orașele mari, genul de creatori sau lideri de opinie care se pot face și auziți. Sunt voci lucide, dar nu tocmai capabile să ducă singure “cultura” românească mai departe. Nu cât timp se luptă cu o masă hămesită și dezinformată care nu știe să asculte. Mai există și câțiva mamuți culți, dar fricoși, încă marcați de simpatii legionare și viziuni înguste. În cea mai mare parte însă, suntem năpădiți de intelectuali de provincie (provincia gândirii, nu a țării), atât de absorbiți de puținele lor contacte cu lumea, încât nu mai au loc pentru un proces de învățare continuă. Știți voi, fix procesul ăla care definește intelectualul modern.

La mijloc sunt fie posibili intelectuali, fie actuali hipsteri. Oricum, e nevoie de oameni mobilați mental, dotați cu timp și implicați public.

Până când nu o să avem un sistem educațional performant, alături de pătura intelectuală care să-l absoarbă, nu vom avea nici standarde de excelență. De fapt, până în momentul ăla, nu ar trebui să avem niciun fel de standard. Suntem (încă) în zona aia de confuzie socială și anomie generală din care pot ieși lucruri minunate, dar din care ies și kilograme de kitsch. Dacă ne putem asuma al doilea produs, ne vom putea bucura și de roadele primului. Vom putea accepta că suntem țara în care coexistă și plictisitoarele, dar premiatele filme de Cannes, dar și Șatra B.E.N.Z. Vom realiza că granița dintre “opere” nu e suficient de clară, încât să o poți separa într-un caiet cu expresii.

Pentru asta însă, ar trebui să abandonăm obsesiile pentru autorii canonici și pentru artiștii unui regim sterp. Ar trebui să vrem să cunoaștem, indiferent de cine sau cum prezintă informația. Ar trebui să ne educăm gustul fără să ținem cont de aberațiile unor impostori și de fricile celor care nu pot mai mult. Ar trebui să înțelegem că “valoarea” unui produs cultural nu transcende mereu valoarea lui de piață și invers. Nu în ultimul rând, ar trebui să nu mai lăsăm o mână de imbecili să ne dicteze ce e frumosul.

P.S: Mulți ar fi vrut probabil să insist pe partea de educație post-comunistă, dar prefer să mă rezum la arderea amintirilor încă scrijelite prin caietele cu expresii frumoase.

Ziua, ca oamenii

Posted by on 24 Mar 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Scriam în timpul protestelor că durerea conducerii a fost că mai toată lumea a observat că împăratul nu poartă haine. Cu alte cuvinte, ne-am prins că regele-i gol și vrem să-i facem și raport pentru expunere indecentă.

În momentul ăsta, indiferent spre ce coș de gunoi se îndreaptă România, o bună parte a populației nu se mai poate preface. Asta nu înseamnă că lucrurile vor degenera, ci doar că, atunci când dai unui moș senil portofoliul de ministru sau unei țoape cuvântul la ONU, cineva te va arăta cu degetul. Asta dacă nu va protesta sau nu va pleca pur și simplu din regat, lăsând bufonii să se înfrupte nestingheriți din visterie.

Și nu, nu sunt numai foștii protestatari din piața Victoriei. Sunt și angajații Ministerului Turismului și Sportului. Și polițiștii. Și psihologii (exact, psihologii). Practic, cam toată lumea care a realizat că lucrurile nu sunt în regulă în instituțiile în care lucrează a ieșit să-și spună oful. Și asta nu e numai o consecință a vigilenței. Aici mai intervine ceva ce mulți dintre cei obișnuiți cu vechea ordine nu pot să înțeleagă: ierarhiile clasice se prăbușesc.

Să analizăm însă aceste ierarhii pentru a înțelege de ce oamenii crescuți de Iliescu, această supernovă a nesimțirii, se miră că s-a spart balonul, după 20 de ani de domnie.

Cum mergeau lucrurile

Costel, ușor alcoolic, ușor bătăuș și combinator cât cuprinde (dar altfel băiet fain) se înscrie în partid. Aici, flerul lui de băiat valabil îl face repede să intuiască cine e șefu’ la bani. După câțiva ani de mici favoruri („Haide boss, că ți-l rezolv eu pe-ăla cu parcarea!”, “Da șofer nu vreți, dom’ președinte?”), Costel ajunge și el “ceva” în consiliul de administrație al filialei. Mai târziu, după ce șefu’ se prinde că ăsta micu’ fură de la toți, dar nu și de la el, îl pune pe băiatul nostru pe liste la alegerile locale.

În timpul ăsta, Costel este ajutat să-și dezvolte un start-up prosper, adică să-și pună chioșcurile cu țigări fix în parc, lângă locul de joacă. În schimb, el mai rezolvă pe unul, pe altul, mai aduce lumea la vot și mai strânge un leu pentru partid. Pentru că sistemul din care face parte este încă feudal, lucrurile nu se vor schimba după alegeri. Diferența e că afacerile vor fi mai mari, sumele mai grase și cota de tribut ceva mai mare.

După o facultate făcută la mare distanță, câteva lecții de dicție, șase costume și trei ceasuri fără beculețe, Costeluș cel Bătăuș devine Domnul Senator Costin sau, mai grav Domn Ministru. Acum “șefu’” e altul, pentru că cel vechi a fost prins cu mita, turnat chiar de Costel. Domnul Senator apare la TV, dă declarații războinice și uneori se mai pozează cu amante la cafea, să nu-i scadă brandul. Mai mult, de când are și doctorat în economie agroalimentară, maestrul ne dă și lecții despre interpretarea Codului Penal.

Cine lipsește din tot peisajul ăsta? Aceeași oameni care lipsesc și din peisajul băieților de cartier: fraierii. Ăia care “marcă banu’ gros’” și care nu toarnă niciodată, că altfel îi umflă băieții. Fraierii care timp de două decenii au acceptat jaful sau au fost forțați să tacă și să plătească (că și minerii erau băeți valabili, nu-i așa domnu’ Iliescu?).

Mai grav este că Domnul Senator Costin chiar începuse să creadă în propria superioritate și în propria capacitate intelectuală. Tăcerea celorlalți îi confirma în mod direct bănuielile. Și ca domnul senator erau și doamna rector, domnul chestor, domnul șef de filială. Toți analfabeți funcțional și toți experți într-un sistem în care, vorba “fostului mare magnat” Sorin Ovidiu Vântu, existau numai șmecheri și fraieri.

Cum merg lucrurile acum

Exact la fel. România încă nu a înțeles încă de ce există țări bogate și țări sărace. Nu, nu e din vina lui Soroș. E economie simplă, iar corupția (alături de religie și geografie) sunt principalii factori care o sabotează. Exceptând ciudatul an trecut, în care s-a întrezărit o urmă de speranță, politicienii noi par a fi construiți după șablonul celor vechi. Mici Costei dornici de afirmare, cartieriști tupeiști și fufulițe de salon, cu toții pregătiți să se posteze în fața camerelor și să ne spună că “economia duduie”.

Există totuși două mici diferențe. Una ar fi Justiția, cu un DNA care nu se știe după ce reguli lucrează, dar lucrează și asta e deranjant pentru mulți. A doua ar fi că „sclavii” pe care Costel se pregătea să-i jupoaie cu biruri nu prea mai au chef de el. Sigur, vor munci, pentru că așa sunt fraierii, corecți. Doar că, în timp ce fac asta, vor avea grijă în fiecare zi să-i arate că e mic, prost și limitat. Online, offline și pe toate canalele pe care se poate face asta.

Asta e bucuria iobagului modern: să arate boierului că e un parvenit slinos, ajuns la putere din pură întâmplare. Și chiar dacă va ajunge la banii pe care-i visa din fragedă pușcărie, Costel se va simți nasol. Pentru că nu-i va mai da nimeni ocazia să se simtă puternic și inteligent, să fie domn Senator. Va fi Ciordache, Livache, Ghimpeanu, Olguța Prostuța sau Tâmpiceanu. Oricâte diplome false și-ar pune pe birou și oricâte eșarfe de mii de euro și-ar atârna la gât, Costel va fi tot Costeluș Cățeluș în ochii publicului. Și asta doare.

Doare să știi că oricât ai fura și oricât ți-ai acoperi urmele, clasa ta reală va fi vizibilă la orice pas. Oricât de înalt ar fi gipanul, vei mirosi a cartier mărginaș și a comună fără canalizare. Asta doare așa cum îi dureau și pe vechii moșieri etichetele atârnate de noua burghezie, o oglindă a propriei micimi. Doare să nu știi când se va decide cineva (un viitor Costel, poate) să te arunce în gura lupoaicei DNA pentru a satisface aceiași “sclavi”.

Înainte era simplu: vechea putere era schimbată de următoarea, prin vot analfabet sau incorect, dar în principal prin prostia celor ce tăceau. În final primeai aceiași oameni, dar în alte culori.  Aceiași oameni care dădeau vina pe vechii oameni pentru greșelile tuturor. Acum apare posibilitatea ca imaginea publică, organismele internaționale și poate chiar faptele de corupție să te înfunde definitiv. E greu să să fii Dan Iosif în 2017.

Cum ar putea merge lucrurile

E clar că tendința fostei nomenclaturi și a noului proletariat este revenirea la vechea stare de fapt. Fără DNA, fără UE, fără stat de drept și, mai ales, fără mijloace de exprimare, contestare și organizare în masă. Iobagii să tacă, boierii să petreacă. Dacă au ajuns sus, sigur sunt băieți deștepți, nu? Mai puțin Soroș, el e rău, pentru că nu e român.

După exemplul Turciei și al Ungariei, e greu de spus dacă lucrul ăsta este sau nu posibil. Să nu uităm că una din țările ăstea e condusă de un adolescent psihopat și că e greu de spus clar care dintre ele. În România, Costeii actualei puteri ies în chiloți să protesteze, emit teorii demente despre viață sau pretind nonșalant că nu există corupți.

Tot în România însă, principala noastră protecție nu e nici NATO, nici UE, ci tocmai faptul că suntem români. Nu daci liberi, nu romani temerari, ci români. Oameni cărora capra vecinului li se pare nasoală, chiar și atunci când ea nu există. Aici, în orice partid de rechini, mirosul de sânge se simte repede. E greu pentru șefu’ să mențină puterea, când are zeci de Costei care vor să râdă printre dinți la tv.

Pe de altă parte, lucrurile ar putea merge și altfel, deși ne-ar mai trebui vreo 10 ani de educație democratică pentru asta. Sunt 10 ani pe care actualul context internațional nu vrea să ni-i dea. Lucrurile ar putea merge în direcția în care politicienii, burneii, dragnii și condrii nu ar mai trebui descoperiți de instituții suprasolicitate, jurnaliști rătăciți sau prin dosare servite. Asta ar fi direcția în care fiecare dintre noi s-ar autosesiza la toate micile mârlănii pentru care găsim timp să scriem pe Facebook, dar pentru care nu avem 10 minute de-o reclamație.

Ca lucrurile să se miște în direcția asta ar trebui totuși să continuăm. Să continuăm să fim incomozi. E o situație ingrată, dar istoria ne-a demonstrat că bolile economice și paraziții sociali nu dispar dacă îi ignori.

P.S: Un bun început ar putea fi tocmai încurajarea micilor lupte, cele pe care le consideram tragice în adolescență și stupide la maturitate.

Instrucțiuni de utilizare

Posted by on 04 Mar 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Din senilitate sau lipsă de timp, în ultimii ani am preferat ca lucrurile pe care le cumpăr să fie ușor de transportat, ușor de montat și, în general, ușor de utilizat.

Nevoia noastră de a putea folosi orice imediat după cumpărare a lăsat urme serioase în lumea tehnologiei, unde obsesiile pentru securizare, personalizare și open source au murit sub pantoful tehnologiilor proprietare. Lucrurile s-au răsfrânt cu ușurință și în lumea produselor mai puțin complexe, unde “plăcerea” de a meșteri cu orele este acum rezervată pasionaților. Da, în ciuda a ceea ce simt mulți, s-au dus vremurile reparațiilor anevoioase și a montării cu “ajutor de la prieteni”. Vrem ca lucrurile să ne dea satisfacție la instalare, dar nu să ne pună piedici, mai ales dacă prețul plătit este unul premium. Vrem ca atît brățara de fitness inteligentă, cât și lopata de săpat grădina să poată fi folosite fără două autentificări prealabile și o configurare “pas cu pas”. Am ajuns în sfârșit în punctul ăla al existenței sociale unde tehnologia, pentru a supraviețui, face ce vrem noi, nu ce vrea producătorul. Asta se întâmplă la suprafață, pentru că nimeni nu ne garantează securitatea sau anonimitatea și poate că nici nu ar trebui.

În cazul produselor românești însă, pulsul pieții pare să fi fost luat ultima dată după înăbușirea revoluției pașoptiste. Nicăieri nu este mai evident lucrul ăsta decât în cazul manualelor de instrucțiuni care vin cu produsele create sau ambalate aici. În ultimii trei ani, am avut de-a face cu mai multe produse fabricate “cu mândrie” în România, produse de calitate pe care încă le folosesc și le voi folosi. Produse care, din păcate, au suferit din cauza aceleiași viziuni agrare despre ce înseamnă ambalare, marketing sau bun simț comercial. Nu vorbesc evident despre produse alimentare (deși nici aici nu stăm grozav), ci mai degrabă despre produse de uz îndelungat, de la piese de mobilier, la produse electrice și electrocasnice.

De ce, după ce s-a investit totuși într-un produs decent, din materiale peste medie, angajații aceleiași firme nu sunt capabili să ambaleze totul atrăgător? De ce aceiași angajați nu pot pune niște instrucțiuni banale, din care cumpărătorul să înțeleagă ce noroc a dat peste el? De ce zeci de oameni nu pot prezenta decent un produs la care s-a muncit niște ani? De ce să forțezi niște clienți care și-au asumat riscul brandului tău sau care au primit un cadou fain să facă un efort fizic și creativ pentru a se bucura de el?

Primul motiv e simplu și ușor de intuit. Nimeni nu se interesează ce iese de pe linia de asamblare pentru că nimănui nu-i pasă. Nu angajatului român, cel puțin. Nici inginerul, nici muncitorul și nici vânzătorul român nu se gândesc la clientul final. Ei sunt plătiți prost (în comparație cu imaginea pe care și-au făcut-o despre sine, nu cu realitatea din teren) și știu că au ceva de bifat în fiecare zi. Nu înțeleg și nu vor să înțeleagă circuitul natural al mărfurilor și nici cine sau de ce le plătește salariile. Ca acum 30 de ani, când toată lumea avea de muncă, dar nimeni nu muncea.

Un feedback negativ și o imagine proastă pentru fabrică? Nu e treaba Manuelei, fata căreia i s-a dat jobul simplu de a ține o foaie dreaptă pe un xerox și de a se asigura că toate cele 200 de copii sunt cât de cât citibile. Clar nu e treaba lui Ionuț, maestrul de la linia de asamblare care a scris instrucțiunile inițiale și nici a Danei, secretara care a fost pusă să le corecteze. Nu este, evident, nici treaba lui Marius, tipul de la controlul calității care a văzut că toate manualele se termină cu fraza “Atenție! Nu uitați să!”, dar căruia nu i-a păsat, pentru că el raportează doar piese ciobite. Niciunul n-are canapea din asta acasă, deci pe nimeni nu interesează că nici tu nu vei avea!

Al doilea motiv este chiar incapacitatea de a înțelege corelația dintre aspectul produsului și reputația brandului. Nu e ca și când utilizatorii sunt complet idioți și nu se vor descurca până la urmă cu montarea lui. Este vorba pur și simplu despre o a doua impresie, după cea lăsată de ambalaj. Vorbim despre o declarație (un “statement”, cum ar spune publicitarii) făcută de o firmă în fața clienților ei.

Știți glumele făcute despre manualele IKEA? Ele nu sunt rezultatul unor oameni neglijenți sau incompetenți, ci al unui fenomen invers. Din obsesie față de consumatori, designerii de produs (da, ăia care-și asumă fiecare colecție), responsabilii cu experiența utilizatorului, dar și oamenii de marketing ajung să fie prea expliciți, prea sarcastici sau prea lapidari în exprimare și în schițe. Astfel, pentru americanii care și-ar dori instrucțiuni vizuale, denumirile IKEA pot părea copleșitoare. Pentru nordicii obișnuiți cu ele, numărul pieselor necesare e mai important decât pozele cu scânduri.

Dar, chiar dacă ai uitat “Skulskabarneger”-ul la magazin, tot înțelegi cum ar trebui montat un cuier IKEA. Când ai însă patru tipuri de bucșe în aceeași pungă, iar manualul îți vorbește despre “tipul 1”, “tipul 2” și “celelalte două”, fără să ți le schițeze, lucrurile nu mai sunt la fel de amuzante. O să îți dai seama cum se înfiletează, dar după minute bune de încercări. Minute pe care omul de astăzi nu le are.

(Ilustrație de Ed Harrington, preluată de pe Bored Panda)

Da, un manual de 20 de pagini, tipărit în șase limbi diferite, e o risipă de hârtie, mai ales dacă este atașat unei amărâte de perechi de căști cu microfon. Însă el spune ceva despre producător în primul rând și mai puțin despre produs. El spune că “omuleții anonimi care au creat produsul ăsta vor să-l și vândă!. La fel spune și acel document cu certificările de mediu și internaționale, certificări pe care produsele românești le au, dar nu le afișează (decât eventual online, un alt capitol lacunar al antreprenoriatului local). Sigur că un manual digital și interactiv e mai practic, dar chiar și un carton tipărit clar față-verso spune mai mult decât o foaie aranjată în Word și tipărită la HP-ul vechi al șefului. Atunci când vorbim despre traduceri pentru produsele importate din UE lucrurile sunt și mai grave, deși legislația locală e destul de clară (din moment ce o ignorăm pe cea internațională).

În fine, un al treilea motiv este că, în afara marilor corporații cu filiale locale, firmele românești încă n-au descoperit marketingul. Au brand manageri, au agenții de publicitate angajate, dar impactul asupra produsului și al conversației cu eventualii cumpărători nu se vede. Pentru că domn’ director și șeful de fabrică știu mai bine. Încă poți auzi întreprinzători (relativ tineri și oarecum informați) aberând lucruri de genul “dacă un produs este bun, se vinde singur, nu e nevoie de reclamă”. Trecând peste faptul că și așa-zisul “word of mouth” visat de ei este tot reclamă, nu are rost să-i contrazici. Au făcut-o deja anii ’40. Anii 1840, după Revoluția Industrială. Nu mai are rost să aduc vorba despre ambalare și despre confortul primului contact cu un produs pentru că deja intrăm în teritoriul S.F. Acel teritoriu în care deschiderea unei cutii nu este o luptă împotriva naturii.

Sigur, există și excepții notabile. Majoritatea sunt producători care au fost cândva locali, dar care acum au fost preluați de concerne internaționale. Multinaționalele i-au inclus în circuitul comerțului civilizat și le-au mărit profiturile, scăzând însă de multe ori și calitatea produsului final. Cam același lucru se întâmplă și cu firmele de “tehnologie” locale care produc în China, ambalează în China, dar vând aici și o fac bine, pentru că numai la asta lucrează. Pentru restul însă, experiența utilizatorului, inovația și promovarea se blochează de multe ori la nivelul: dacă nu-ți place nu cumpăra, frate!

P.S: Aș vrea să dau vina pe rămășițele mentalității comuniste, dar mă tem că e ceva mai vechi, ceva care se vede atât pe fețele vânzătorilor de mărgele, cât și pe figura încruntată a micilor întreprinzători care sunt convinși că “trebuie” să cumperi de la ei.

P.S: Nu m-am lăsat încă de scris pe Taste of Cinema și o să revin cu o listă de filme și aici.

Uniți, ne salvăm!

Posted by on 10 Feb 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

După zile și zile de proteste, vechea discuție despre “noi” și “ei” a ieșit din nou la suprafață, ca un izvor de nervi dintr-un munte de angoase.

Indiferent dacă vă preferați opiniile servite cu umor sau dacă sunteți amatori de abordări analitice, mai toate vocile din online au ținut să ne avertizeze cu privire la o realitate evidentă: prăpastia din stradă dintre “tinerii frumoși și liberi” și “pensionarii de la Cotroceni” nu mai poate fi ignorată. Ea nu mai poate fi redusă nici cu dalta bunăvoinței, nici cu târnăcopul speranței. Cu alte cuvinte: suficient! Părinți, bunici, oameni săraci sau indivizi ocoliți de “miracolul” educației s-au trezit încadrați în aceeași categorie. Cât timp au ștampila în mână și RTV-ul pe ecran, cu toții au devenit dușmani ai celor ce-și cer drepturile în stradă și, implicit, spun unii, ai bunului simț.

Da, știam cu toții că în masa aia de votanți automatizați exista un subgrup pentru a cărui existență suntem cu toții responsabili (i-am ignorat, jignit prin atitudine și deseori neglijat). Lor li se adaugă, fără a fi complet separată, o mulțime ușor de manevrat și manipulat, dar și un grup pur și simplu rapace. În ultimul caz vorbim despre genul de oameni care înjură binomul și pe Soroș, deși nu sunt capabili să se iscălească. Oameni care cred că ajutoarele sociale li se cuvin, deși nu ar ieși să dea o lopată de zăpadă la o parte din drum. Ăștia sunt oamenii pe care nici socialiștii de duminică (așa-zișii “progresiști”) și nici stângiștii autentici (dacă vechiul clivaj ar mai exista) nu vor să-i salveze. De ce? Pentru simplul motiv că nu pot.

Au explicat alții mai bine decât mine că vârsta, educația comunistă, educația socială sau lipsa ei ulterioară precum și convingerile validate călduț de intelecte limitate și de manipulatori grosolani sunt o combinație greu de contracarat. Ce să-i mai spui unui om de 70 de ani, pensionat la 50, care-ți spune că Soroș vrea să-i fure pensia? Cu ce să-l îmbunezi pe zilierul cu două clase care a venit să lupte împotriva “corporatiștilor lui Iohannis”? Cum îi explici unuia care de-abia știe să numere că o “față de om bun” nu e criteriu electoral? Până la urmă, ce le spui unor oameni plătiți să urle că alții sunt plătiți?

Până să explici mulțimii fiecare concept în parte, ai de explicat concepte de bază, care țin de autocontrol, de reguli, scopuri și aspirații. Până să ai un dialog cu mulțimea, trebuie să explici principiile de bază ale dialogului, principii care n-au ținut niciodată cont de spumele Floricicăi Dansatoarea. Articolele cu multe cuvinte nu înseamnă nimic pentru oameni care de-abia silabisesc titluri de tip “Cioloș e fiul lui Soroș”. Din păcate, istoria ne arată cam ce poate face genul ăsta de oameni, dacă e suficient de îngrozit de monștri imaginari.

Da, știam cu toții că e și vina lor. Știam că printre masele de oameni la care ne uitam cu falsă sau reală compasiune au existat mereu și ticăloși, profitori și oameni nu foarte înzestrați. Ce nu știam până acum a fost numărul lor. Judecând după reacțiile multora și mai puțin după “contramanifestații”, ai spune că sunt mulți, procentual cel puțin (și raportat la grupul din care fac parte). Prea mulți pentru a justifica obsesia pentru posturi TV paranoice și surse de informare toxice.

Prea mulți pentru a justifica efortul de a-i sorta și educa. Mult prea mulți pentru a nu vedea că există și altfel de exemple. Când ai sau ai avut bunici la țară cu pensia mai mică decât jumătate din chiria ta, bunici care au luptat toata viața împotriva comunismului și au încurajat mereu “tineretul”, începi să îți pui întrebări despre ceilalți. La fel și când ai bunici pe care ideologia comunistă i-a prins, dar care tot nu agreează legiferările în secret și ordonanțele surpriză. Asta nu e o confruntare între tineri și bătrâni sau între “oameni de la țară” și “orășeni”. E o luptă dintre cei care s-au săturat și între cei care încă nu-și înțeleg deceniul. Serios, chiar nu e nevoie să îl adulezi pe Prelipceanu sau să stai non-stop pe Facebook pentru a fi apreciat de “ceilalți”. Nu e nevoie să intri în bula lor. E suficient să ai o minimă doză de bun simț, una pe care școala nu ți-o poate oferi singură.

E deja evident că momentul în care lucrurile se vor calma se apropie. Asta nu va fi neapărat în favoarea celor care țin economia în picioare. Problema este că prăpastia de mai sus nu se va închide. După episoadele de isterie din ultima vreme, după ieșirile la înaintare programate și după toate “confruntările” virtuale dintre cele două tabere, lucrurile nu se mai pot întoarce la falsa acalmie dinainte. În orice caz, cei care vor ieși terfeliți nu vor fi corporatiștii și “manipulații” care s-au strâns cu sutele de mii în Piața Victoriei și în mai toate piețele din țară. Din contră, ei au observat din nou că sunt mai mulți și mai uniți decât sperau.

Tabăra lovită va fi tocmai cea pe care o compătimeau puținii membri ai “clasei de mijloc“, până recent. Confuză și dezbinată (e greu să împaci războiul “psihotronic” cu binomurile fictive), mulțimea celor ce s-au simțit amenințați de proteste nu a făcut altceva decât să se expună. Mesajul lor a fost: Hei, știți cum voiați voi să ne ajutați prin donații și ONG-uri și să investiți în educație? Stați liniștiți, că la noi nu merge cu d-astea! Ha, ha, v-am tras-o, soroșiștilor!

Drept concluzie, mă feresc de la a propune alte soluții. Confruntarea directă nu este și nu va fi niciodată un răspuns. Chiar și în astfel de condiții, tot tabăra care nu înțelege democrația și capitalismul ar avea de pierdut. Majoritatea banilor dați statului tot spre ei se duc, iar un nou val de emigrare și dezamăgire din partea “tinerilor” tot spre bugetul lor s-ar îndrepta. Chiar și o simplă evitare în masă a obligațiilor fiscale ar face extrem de mult rău unui stat și așa șubred. Cine o să îi identifice pe vinovați? O administrație pe care politicul și-o dorește coruptă și ineficientă?

În cel mai rău caz, va fi la fel ca în anii ’90: un spațiu public dominat exclusiv de nebuni și de instituții de presă aservite și paranoice (asta când nu atentează direct la siguranța națională). Un spațiu unde politicienii fac întotdeauna ce vor, pentru că legea e un concept abstract și orientativ. Un spațiu în care Marțea Neagră se sărbătorește zilnic.

P.S: Fără nicio legătură cu articolul precedent, v-am promis niște articole pe Taste of Cinema și inteționez să mă țin de cuvânt. Iată și prima apariție. 

 

Next Page »