Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Viata & Nu Numai

Archived posts from this Category

Incredibila Aventură a Omului Invizibil

Posted by on 18 Aug 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un vultur durduliu, eroul zboară încet printre ușile automate. Căștile îl protejează de asaltul sonor, iar ochelarii sunt scutul perfect pentru invidie…

Costumul de astăzi? O cămașă albastră, pantaloni bej și pantofi negri. Discret pentru un supererou. Perfect pentru o zi de muncă. Aruncă o privire la ceasul de la mâna stângă: încă 20 de minute până la începerea misiunii. E bine. A mai rămas timp pentru un covrig cu susan și poate pentru o cafea de la automat. Poate.

Proaspăt energizat, eroul se îndreaptă calm spre dispozitivul de teleportare. E românesc, așa că sigur mai are de așteptat. Panoul cu cifre îi spune că ultimul a trecut de două minute. Așteaptă liniștit, cu ochii într-un ecran care îi spune cu precizie când o să plouă, cât de aglomerat va fi și cu ce să își umple timpul când așteaptă. Zeci de știri inundă micul dispozitiv, proaspăt eliberat de sub tirania semințelor de susan. Când ai o misiune importantă, viitorul nu te poate lua prin surprindere.

Lângă el mai așteaptă trei supereroi și tot atâtea supereroine. Se duc cu toții în același loc. O clădire strâmtă de birouri, cu băi mari și bucătării mici, cu apă prea rece și cafea prea fierbinte. E locul unde vor salva zeci de documente și-și vor elibera clienții de îndatoririle zilnice. Sunt nemulțumiți. Nu e misiunea pe care o visau, dar e singura misiune la care se pot întoarce în fiecare zi. Nu se consideră eroi.

Metroul oprește și cei șapte se înghesuie înăuntru. După nici un sfert de oră, ajung plictisiți la destinație și se îndreaptă spre suprafață. Pentru un scurt moment, îi întrezăresc pe ei, pe cei care nu se pot teleporta și care nu pot să vadă viitorul în ecrane. Pe cei care nu pot zbura. Îi văd și se întristează, însă sentimentul dispare repede. Există misiuni mai importante, cu linii de cod, tabele și prezentări care ard. Cine are timp să încetinească?

Și totuși există oameni pentru care simpla rutină este o aspirație. Oameni pentru care ritualul colorat al dimineții și timpul pierdut cu ochii în telefon sunt superputeri. Oameni pentru care multe cuvinte au sens, dar nu au formă. Există cel puțin 6.000, ne spun cifrele, și pentru ei libertatea e o superputere.

I-am etichetat simplu, ca fiind „nevăzători” sau „oameni cu deficiențe de vedere”. Statul îi numește „persoane cu dizabilități”. Pentru ei nu suntem doar liberi, ci suntem și invizibili. O superputere de care profităm deseori pentru a-i ignora. Ei sunt cei la care preferăm să nu ne gândim, pentru că e greu de crezut că o simplă călătorie cu metroul ar putea fi o victorie pentru cineva. Din fericire, unii se gândesc la ei. Supereroi care și-ar dori să fie mai puțin invizibili. De data asta, cei care s-au gândit să-și folosească altfel superputerile au fost cei de la Asociația Tandem și Fundația Orange, în parteneriat cu Metrorex.

Mulțumită lor, de la 3 august, transportul cu metroul și alte lucruri care păreau imposibile pentru o persoană cu deficiențe de vedere au devenit accesibile. Practic, toate cele 53 de stații de metrou ale Bucureștiului (da, vom avea în curând 53 de stații) au fost echipate cu 1000 dispozitive de tip beacon. Jucăriile ăstea cu sistem Bluetooth au fost create pentru a oferi indicații vocale de orientare printre stațiile, tunelurile și turnicheții metroului. Cum vor putea fi accesate respectivele indicații? Prin intermediul aplicației gratuite Tandem Access (iOS și Android). Dacă vă întrebați cum sună astfel de indicații, am cerut și o mostră audio care poate fi ascultată aici.

(Da, de-acolo proveneau simbolurile galbene plasate prin stații. Sursa: Asociația Tandem)

Sistemul în sine întră în categoria instrumentelor de mobilitate urbană, așa cum le numea Florin Georgescu, președintele asociației menționate anterior. Știu că expresia asta nu vă mișcă prea tare, dar scopul unui astfel de program nu este numai să ofere o vizibilitate mai mare celor invizibili și să înlesnească accesul la oportunități. Tot el ar trebui să ne recomande în timp drept o țară și un oraș în care te poți „mișca”.

Înainte de a ofta și de a spune superior că în sfârșit intrăm în rând cu lumea, ar fi de remarcat că superprogramul e unul pilot, atât la nivel de țară, cât și la nivel european. De altfel, dacă am putea convinge supereroii care fac naveta să contribuie la popularizarea lui, am putea demonstra că sistemul merge. Ca pas următor, el ar putea fi implementat și în gări și aeroporturi.

Deci, ce spuneți, ne rupem cinci minute din timp să salvăm lumea? Fără Like sau Share, ci cu un simplu „Te ajut eu”…

P.S: Dacă pare ciudat că am popularizat inițiativa asta, ar fi de remarcat că am tot scris despre nevoia de astfel de inițiative încă de acum nouă ani. Ce ar trebui să ni se pară mai ciudat e că niciun polictician nu a vorbit despre sau cu persoanele cu dizabilități și problemele lor. Oare cât să coste niște rampe de acces?

Blânda Mafie a Politeții

Posted by on 29 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu alții cum sunt, dar în general nici nu mă interesează…

Sunt însă apucături ale colegilor de generație pe care le interpretez drept semne ale Apocalipsei. Unul dintre ele este frica de politețe. Reacția unor oameni la simpla curtoazie relevă perfect nivelul la care am ajuns cu interacțiunile sociale, precum și cât de puțin spațiu mai avem pentru a coborî.

În perioada în care codurile bunelor maniere erau cărți sfinte, politețea exterioară era considerată o reflexie a vieții interioare. În cuvinte mai puține pompoase, un om care se purta frumos, gândea frumos. În ziua de astăzi și în România în mod special, politețea e un mod excelent de a nu lua bătaie. Dacă o practici corect.

Cred că la asta s-au gândit și ai mei când m-au învățat să salut, să mulțumesc, să deschid uși când e cazul și să cedez locul chiar și când nu e. În plus, am fost învățat să nu vorbesc cu oamenii de parcă îmi datorează bani, cu excepția celor care chiar îmi datorează, evident. Am sesizat apucături similare și în cercul apropiat de prieteni, motiv pentru care am presupus că așa trebuie să stea lucrurile. Ba, depășind vârsta în care moaca mea arogantă putea trece drept simpatică, m-am forțat chiar și să… zâmbesc.

Nu pot să spun că abordarea asta nu m-a ajutat, mai ales în ceea ce privește necesara relație cu casierițele de la supermarket și cu șoferii de taxi. În același timp, am întâlnit și destul de mulți oameni reticenți la “bărbosul ăla care vorbește frumos, deși ar trebui să fie nervos”. Reticență am mai văzut deci, dar, până în ultimii ani, nu am întâlnit oameni cărora chiar să le fie frică de politețe.

Oameni care te privesc ca pe un recuperator, în momentul în care îi întrebi sincer de sănătate. Oameni care nu înțeleg de ce te adresezi la persoana a II-a plural, deși vârsta cere o delimitare. Oameni care se comportă ca niște bădărani și apoi, când se așteaptă să-i înjuri de mamă, rămân muți de uimire la un răspuns pașnic. Și nu, următoarea lor reacție nu e rușinea, ci frica. Ce ascunde omul ăla politicos? Poate e “bazat”? Poate e nebun? De ce nu mă înjură? De ce se abține? Sigur e recuperator!

Astfel, în România anului 2017 devine periculos să fii politicos. Știu că ce scriu acum sună ca o fantezie a unui redactor la Urzica, dar nu sunt nici singurul și nici cel mai tânăr care se plânge de fenomen. Îți e frică să te controlezi, de frică să nu ofensezi. De la curierii obișnuiți să fie abuzați la telefon până la funcționarele de la ghișeu, din ce în ce mai mulți oameni servesc politețea numai cu o doză bună de paranoia. Și nu-i vorba numai despre cei cu meserii unde contactul uman este inevitabil.

Ca de obicei, de vină sunt mai mulți factori, de la educație la interacțiunile online care vor avea întotdeauna propriile chei de dialog. Aș vrea să știu însă dacă mai avem vreo soluție sau vreo speranță. Contrar părerii populare, politețea este necesară. Nu, nu politețea aia de tip “Codul Bunelor Maniere” în care bărbatul galant își umple mustața cu bacteriile de pe mâinile tinerelor domnițe.

Vorbesc despre câteva semne minime de politețe care să-i dea interlocutorului sau interlocutoarei o idee despre intențiile tale. Cu alte cuvinte: v-am salutat și vă zâmbesc pentru că intenționez să rezolv o problemă, nu să înjur printre dinți. Da, merge și fără contact vizual și e genul de politețe pe care ar înțelege-o și un câine, deși un câine sigur nu s-ar împotrivi cipurilor biometrice (deci am dubii legate de comparația mea). Da, știu că politețea poate fi folosită și ca un motor bun pentru sarcasm, dar chiar și așa e de preferat în fața altor tentative de a fi amuzant.

Într-o perioadă în care am demolat cam toate normele sociale pe care le-am considerat depășite și le-am înlocuit cu emoticon-uri, e totuși posibil să mai avem nevoie de politețe. Nu de politețea studiată și elegantă, ci de politețea necesară pentru a aborda anumiți oameni. Genul de oameni pentru care “Ce vrei, mă?” e o afirmație.

P.S: Una din situațiile unde politețea m-a salvat de la cel puțin un conflict a fost perioada în care am fost elev de serviciu pe școală, motiv pentru care mă bucură că cineva se gândește în sfârșit să anuleze practica asta.

Despre temple și refugii

Posted by on 14 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă secolul XXI va fi unul al mamiferelor speriate sau dacă va aparține revelației științifice. Totuși, deși viitorul religiei e incert, templele au toate șansele să reziste.

Mitologic vorbind, încă e neclar dacă Iisus chiar voia un templu fizic, alături de biserica aferentă, sau dacă Petru citea printre rânduri. La fel, e greu de decis cât anume din conversia templelor hinduse, iudaiste, creștine și mazdaiste în moschei a fost un act politic și cât a fost revelație. Cert este că, începând de la primul șir de pietre pe care omul primitiv l-a pus în cerc, clădirile “sfinte” și locurile “de rugăciune” au devenit o prezență ubicuă în orice societate. Să ne uităm numai la câte dintre monumentele umanității sunt dedicate zeilor, morților sau zeilor morți.

Mulți s-ar aștepta ca în punctul ăsta să pornesc o tiradă împotriva Bisericii sau a bisericilor în general. Departe de mine gândul ăsta. Din păcate, discuția despre nevoia de religie, despre percepția asupra ei și despre legătura habotniciei cu educația este extrem de complexă. Din fericire, ea nu se rezumă doar la familii tradiționale, redefinirea normalității și la alte fixații de Ev Mediu. Nu sunt și nu am fost parte niciodată din fan clubul băieților în sutană, dar nici nu cred că e misiunea mea să coordonez galeria. Prin urmare, voi lăsa perspectivele agnostice pentru alte articole.

Întâmplător, textul ăsta chiar este despre temple, fizice sau metaforice. Este despre templele de care avem nevoie, un refugiu necesar într-o lume sub asediu. Desigur, oamenii speriați au nevoie de temple mari, de locuri care să le arate că există ceva deasupra; de parcă faptul că suntem un fir de praf pe o piatră plutitoare nu ar fi suficient să ne pună cu picioarele pe pământ. Din frica asta se nasc monstruozitățile arhitecturale moderne. Tot din ea s-au născut însă și monoliții și catedralele impunătoare ale altor epoci. Din fericire, nu toți avem nevoie de piatră și sticlă pentru a puncta spațiul.

(Templul Meenakshi – Imagine preluată de pe Wikipedia)

Pentru unii e suficientă o cameră întunecoasă cu o boxă ticluită prin vreun colț sau o mansardă cu un laptop încins pe măsuță. Unii și-au rezervat propriul colț de natură, pe când alții preferă halele industriale. Da, ar fi promițător să ai linie directă cu Zamolxe, mai bun ar fi un colțișor în care să rămâi cu tine. Fie că simți sau nu că vorbești singur, într-un templu, indiferent unde se află, ești în siguranță. E un spațiu cu propriile reguli și granițe, unele pe care le poți respecta sau pe care le poți defini. Din motivul ăsta multe religii își respectă și acum “ziua sfântă” și au ritualuri anacronice pentru asta.

Orice spațiu poate fi un templu. Chiar și hypermarketurile. Decadent, știu, dar decadența e un semn de civilizație. Un loc care-ți spune “suntem în punctul în care nu trebuie să faci mari eforturi pentru a-ți satisface nevoile de bază” e un loc care de fapt îți spune “gândește-te la altceva”. Un loc unde tentația există, dar poate fi evitată, și unde liniștea se naște din zgomot are potențial de refugiu. Orice loc care-ți permite să fii singur în mulțime poate fi un templu.

Din motivul ăsta, templele o să reziste și tot de-asta separarea lor de ritual e inevitabilă. Nici măcar în vechime scopul lor nu era unul strict religios, ele de multe ori servind drept seifuri sau adăposturi. Templul n-a fost niciodată al zeilor, ci al oamenilor prea mici pentru a înfrunta singuri lumea. Adică al oamenilor în general.

P.S: Întâmplător, bucata asta scurtă de text chiar a fost scrisă într-un supermarket, așa că o să vă rog să-i iertați incoerența.

Între noi, fetele…

Posted by on 08 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Deși informația promitea să dărâme imperiul preconcepției, omenirea trăiește acum o nouă epocă a certitudinii.

Astăzi, orice analfabet știe cum trebuie să fie societatea, cum trebuie să gândească ceilalți, ce e adevăr și ce e conspirație. Orice habotnic îți poate spune cum vorbește o “femeie bună” și ce înseamnă un “bărbat adevărat”. Orice stângist de duminică te va numi ignorant pentru că încă mai crezi în genuri, pe când tradiționaliștii vor urla că ai uitat de sfânta taină a căsătoriei. Asta în timp ce societatea evoluează mai repede decât frica ta de izolare.

E drept, la categoria sfaturi, sexul “frumos” a fost mai oropsit decât sexul păros. De decenii întregi revistele pentru femei au știut cum trebuie să se comporte o femeie, cum să se îmbrace și, nu în ultimul rând, cum să-și tundă părul pubian în funcție de zodie (mulțumim, Unica!). Pe lângă asta, prezența unor demente precum Gwyneth Paltrow și presiunea unui feminism prost înțeles, face din feminitate un ideal tot mai greu de atins.

Deși la prima vedere nu ai zice, și în cazul bărbaților lucrurile sunt la fel de dificile. După secole în care bărbatul adevărat era o combinație dintre un taur educat și basistul de la Manowar, ne-am trezit într-o epocă în care mușchii se fac la sală, inteligența se măsoară în biți și popularitatea în Like-uri. O epocă în care trebuie să fii suficient de sensibil încât să o înțelegi pe cea de lângă tine, dar în același timp ușor labil, să nu creadă societatea că ești slab. O epocă în care nu mai e cool să fii bărbat.

Acum nu mai ai voie să fii nici băiatul mamei, dar nici leit taică-tu. E în regulă să fii “tocilar” și pasionat de ciudățenii, cât timp le împărtășești numai pe Facebook. Trăim o eră ciudată pentru bărbați și femei, dar și pentru orice alt gen cu care s-ar mai putea identifica cineva. Într-o astfel de lume, e normal să cauți repere, fie printre cei care au reușit, fie printre cei pe care îi admiri. Uneori e bine pur și simplu să cauți indivizi coerenți.

Din păcate, mediul online nu abundă nici de povești reale, nici de oameni lucizi. Ăștia sunt prea ocupați să fie bărbați de succes, încât să mai scrie articole despre cum să faci asta. Nouă ne rămân oamenii cu certitudini, adică nebunii. Unii dintre ei au ales calea întoarcerii la “reperele tradiționale” (nu e greu, având în vedere îmblânzirea masivă a hoardei masculine). Din păcate, panta asta duce într-o singură direcție: Evul Mediu. O direcție în care publicitatea ne îndreaptă de ani buni.

Cealaltă direcție, cea a iubirii necondiționate și a lenei fără granițe, a produs însă materiale mult mai ilare. Un astfel de material mi-a atras atenția zilele trecute (când mi-a fost pasat cu bună intenție, de altfel). Benjamin Hardy, un viitor psiholog organizațional în vârstă de 29 de ani, căsătorit de 5 ani și cu 3 copii adoptivi, a reușit să scrie o colecție de sfaturi atât de proastă, încât e imposibil să o ignori. Nu, nu e greu să o ignori din perspectiva de bărbat, ci din perspectiva de ființă rațională.

Articolul original este intitulat “10 Habits That Change Boys Into Men” (10 Obiceiuri care Schimbă Băieții în Bărbați) și se găsește aici dar, în caz că-l ratați, am făcut și un print screen. A fost deja modificat de două ori, deci este posibil să dispară. Scrisă de un om prea tânăr să vorbească și prea bătut în cap să conteze, bucata asta de text are un potențial imens de a face rău, motiv pentru care o voi diseca și demola rapid. Da, știu că nu e stilul meu, dar peste unele lucruri trec mai greu. Voi traduce frazele în limba română, dar vă sfătuiesc să râdeți de articolul original.

Articolul începe promițător. După ce citează o serie de statistici reale legate de sinuciderea în rândurile bărbaților, de alcoolism și de rata de școlarizare, Ben al nostru aruncă următoarea dumă: „Femeile merită succesul primit. Au fost oprimate pentru prea multă vreme. Sunt mai motivate și mai eficiente decât majoritate bărbaților.” Serios, maestre? Ai vreun studiu pe temă sau o spui doar pentru a nu-ți sări feministele în cap? Insinuez asta pentru că întreaga tentă a articolului e una ușor misogină…

Nu că femeile n-ar merita o mai bună promovare sau egalizare a rolurilor sociale, dar actuala orientare a militanților pentru dreptate socială caută să dărâme modelele tradiționale de gen. Media care promovează genul ăsta de atitudine (o atitudine întru-câtva necesară) e în parte responsabilă și pentru confuzia bărbatului modern. Benjamin nu a făcut decât să evite o temă controversată pentru a-și putea umple articolul cu ambiguități.

Mai mult, autorul e profund confuz în legătură cu publicul lui și cu adaptarea mesajului la el. Când pare că vorbește cu tineri adulți, când cu bărbați rătăciți. De cele mai multe ori însă, el pare să vorbescă cu puști, copii și adolescenți. Pentru ei are sfaturi ca:

  1. Gândește dincolo de tine – Afirmația asta nu e tocmai un sfat, ci o colecție de învățături spirituale, amestecate aleatoriu și exprimate incoerent. Problema nu e că bărbații ar fi mai imaturi, așa cum susține autorul, ci că întreaga generație este una imatură și prinsă într-o veșnică adolescență. Sfaturile în sine nu sunt greșite, dar sunt imposibil de înțeles atât pentru un puști de 14 ani, cât și pentru unul de 29. Pe bune, câți dintre noi suntem “umili față de propria umanitate” (Be humble about your own humanity)?
  2. Nu mai juca jocuri video – După ce citează niște studii neconcludente legate de dependență, Benjamin dă un sfat care nu este doar greșit, ci de-a dreptul imbecil. Când ai jocuri video folosite ca terapie anti-traumă și anti-bullying, când jocurile video sunt recunoscute drept formă de artă și au propria secțiune la premiile BAFTA de peste un deceniu, să emiți cretinisme de genul ăsta mi se pare trist. Mai mult, ignorând complet gaming-ul competitiv, autorul se dă pe sine drept exemplu de dependență, uitând să menționeze sau refuzând să înțeleagă ideea de personalitate dependentă (cuvântul adictiv nu există în limba română). Deși DSM-ul nu vorbește deloc despre jocurile video, e clar că un om cu o astfel de personalitate poate deveni dependent de păcănele, Counter-Strike sau șah pe bani, cu aceeași ușurință. Un băiat care vinde obiecte virtuale cu sute de euro pe lună e de preferat unuia care vinde obiecte din casă pentru a juca poker electronic. Totuși, ce înțelegere să ceri de la un psiholog care are senzația că doar bărbații joacă jocuri video?
  1. Învață în medii sănătoase și lasă medicamentele – Un sfat bun, mai ales că vorbește despre ADHD-ul diagnosticat prost. Un sfat bun, care n-are nicio legătură cu masculinitatea, ci cu niște elemente de care toți copiii trebuie să dispună, dar pe care nu le pot controla. Câți puști din ghetourile americane sau românești au șansa să învețe în medii sănătoase?
  2. Practică efortul fizic susținut – Alt sfat decent, dar e ilar cum un om cu meseria asta (da, înțeleg că este sau vrea să devină psiholog “instituțional”) se miră că femeile experimentează durerea diferit față de bărbați. Oricum, e interesant cum activitatea fizică este asociată cu masculinitatea, ba chiar cu ceva care te transformă în bărbat (ai pus-o, Simona Halep)!
  3. Asumă-ți responsabilitatea pentru propria viață și fixează-ți scopuri înalte – Nu am văzut nici băieți și nici bărbați care să-și pună scopuri prea joase, dar oricum sfatul ăsta nu are niciun sens. Pe lângă faptul că vorbim despre un fenomen profund uman, nu despre o activitate masculină, scopurile personale nu sunt ceva cuantificabil. Și dacă noi, ca bărbați (biologic vorbind), avem o problemă, aia e tocmai supraestimarea.
  4. Rugăciune, Meditație și Jurnale – Sfatul ăsta n-are nicio legătură cu masculinitatea, dar nici cu sănătatea mentală în generală. Dacă tehnici precum meditația sau ținerea unui jurnal au efecte terapeutice probate, vizita la un psiholog te-ar putea ajuta mai mult, dacă ai o vârstă și o problemă mai serioasă. Dacă însă nu o ai, introducerea rugăciunii în peisaj s-ar putea să îți înlocuiască problemele, nu să le rezolve. Mai mult, autorul emite și perle de înțelepciune precum “De multe ori combin rugăciunea cu ținerea unui jurnal, ca formă de meditație.”
  5. Fă-ți prieteni buni – Serios? E atât de ușor?
  6. Dedică-te complet altcuiva – Aici autorul nu mai vorbește nici cu puștanii, nici cu adulții. Vorbește cu și despre propria persoană, încercând să-și justifice alegerea de a se căsători la o vârstă tânără și de a adopta copii. O frază merită reținută: “Mulți caută cuceriri sexuale rapide, urmate de un hău interior al goliciunii – le este prea frică să-și scoată la iveală sau să-și confrunte propria identitate. Da, puteți să râdeți.
  7. Îndrăgostește-te de învățare – Un sfat bun, dacă Ben ar înțelege că învățarea nu înseamnă exclusiv cititul de cărți. Mai mult, adâncindu-se din nou în propria ignoranță, autorul trage concluzia: “Nu vă mai jucați și începeți să citiți”. Pentru el, un RPG cu sute de pagini de text și cărți scrise în joc e inferior experienței de a reciti Winnie the Pooh.
  8. Asumă-ți riscuri mai mari – Un sfat decent, dacă e vorba despre oameni de 30 de ani, blocați în rutină, dar periculos când te adresezi adolescenților și când nu explici și partea negativă a unei astfel de atitudini. În plus, asta contrazice alte îndemnuri la echilibru din articol.

În final, după pagini și pagini de aberații, psihologul organizațional trage concluzia că poți avea orice viață alegi să ai”. Mi-ar plăcea să-l corectez puțin: poți să ai orice viață muncești să ai. În plus, autorul a șters un paragraf (vedeți print screen-ul) în care afirma cu certitudine că “economiile tale sunt în dezordine, ai pierdut controlul, iar sănătatea ta mentală și fizică sunt pe butuci. Pentru că, nu-i așa, nu poți avea nimic din toate astea fără rugăciune și jurnale…

Și totuși, cu ce drept îl demolez pe “puștiul” ăsta de 30 de ani? O fac din postura de bărbat “adevărat”? În niciun caz. La fel ca feminitatea, masculinitatea e un deziderat, ceva la care lucrezi continuu, acasă, la job, pe stradă. E rezultatul confruntării dintre aspirații, roluri sociale și ego. Dacă în cazul femeilor rolurile sociale au fost mereu autoritare și restrictive, la bărbați au început să lipsească cu desăvârșire. Noroc cu Benjamin.

De fapt, cam asta e și problema cu el și articolul lui. Sunt convins că omul nu are intenții rele, însă vorbește cu siguranța unuia trecut prin viață, când propria experiență pare destul de limitată și limitativă, după propriile descrieri. Vorbește atât pentru frumoșii rebeli, cât și pentru tații sensibili. Vorbește pentru carieriști, dar și pentru hipioți. Vorbește, dar n-are absolut niciun răspuns. Și, ce e mai grav, vorbește nu doar din postura de “bărbat”, dar uneori și din cea de psiholog, ceea ce-i face sfaturile toxice.

Calitatea de bărbat nu este o cucerire definitivă și nici răspunsul la îndemnul “Fii bărbat!”. E un deziderat, dependent de latura socială și culturală, dar și de propriile aspirații. Nu e o stare de luptă, ci o virtute demonstrată circumstanțial. E ceva personal. În plus, cred că după o vreme și după câteva doze de maturitate, ajungi să înțelegi și singur ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă pentru tine, nu pentru societate. Cu alte cuvinte: o să te prinzi, când va fi nevoie.

P.S: Pe aceeași temă, a modului în care băieții traumatizați devin bărbați traumatiza(n)ți, vă recomand un articol scris de Mark Manson. Unul bun, de data asta.

P.S 2: Pe complet altă temă, după șase articole elogiate, am reușit să scriu un text pe Taste of Cinema care a strâns cam toată ura posibilă din partea anti-fanilor Suicide Squad.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

Next Page »