Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Topuri Dubioase

Archived posts from this Category

Tradiţii de import

Posted by on 12 Mar 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

În ciuda faptului că îmi place uneori să scriu articole sforăitoare despre file prăfuite din istoria României, am totuși apucături bizare când vine vorba despre sărbători și tradiții…

Pentru a vă scuti de o introducere prea lungă, o să spun din capul locului că nu am nicio problemă când vine vorba despre tradiţii „neromâneşti”. Halloween, Valentine’s, Ziua Recunoştinţei, Sfântul Patriciu (Patrick)? Să ciocnim cu irlandezii din viaţa noastră! Deşi sunt interesat pe cât posibil de originile multor apucături colective, n-am apucat să fiu deranjat de faptul că la finalul lui octombrie lumea se îmbată şi costumează sau că pe 14 februarie pot să-i suplimentez consoartei alocaţia de flori. Şi nu sunt nici pe departe singurul.

Dar stai, păgânule, sărbătorile ăstea nu sunt deloc româneşti! De acord, dar cui îi pasă, în condiţiile în care neamuri mai naţionaliste decât noi n-au nicio problemă în a le importa? Nu de alta, dar multe tradiţii româneşti, bine documentate sau semi-fictive, sunt aproape imposibil de promovat. Asta deşi sunt vârâte excesiv pe gâtul publicului de televiziunile şi site-urile de ştiri, trezite la viaţă cu diverse prilejuri naţionale şi naţionaliste. De ce ar fi însă respectivele tradiţii greu de promovat?

Pentru că sunt deprimante, începând cu lăudatele noastre colinde de Crăciun. Pentru că morala lor este una dubioasă (Sfântul Andrei, de exemplu, e legat mai degrabă de semnificaţia păgână a sărbătorii, plină de lupi, blesteme şi farmece). Pentru că sunt “foarte locale” şi aproape complet inventate, cum probabil este şi minunatul Dragobete (aparent povestea cu baba Dochia e o speculaţie de dată recentă, sărbătoarea fiind mai degrabă legată de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul). Nu în ultimul rând, pentru că promotorii lor publici sunt internabili.

Asta nu înseamnă că respectivele sărbători n-ar avea şi părţi frumoase, absolut bune de transformat în atracţii turistice şi în exporturi culturale. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm la obiceiurile care „merg”. Mărţişorul, de exemplu, este o treabă foarte veche, cât se poate de românească (cel mult balcanică) care încă se ţine bine şi încă face plăcere masculilor prinşi în celebrul triunghi al falimentului (14 februarie – 1 martie – 8 martie).

Cum şi de ce se lipesc de noi sărbători precum Halloween-ul, dar varianta locală riscă să fie uitată?  Există câteva motive simple, însă ele ţin mai mult de imagine, marketing şi coerenţă, nu neapărat de „tradiţie”:

  1. O sărbătoare trebuie să fie o Sărbătoare

Chiar dacă definiţia cuvântului „sărbătoare” implică o notă de solemnitate, verbul „a sărbători” este sinonim cu „a serba” şi „a celebra”. Cu alte cuvinte, e vorba de a te bucura sau măcar a comemora pozitiv (ştiu că tocmai am forţat limba) un eveniment. De 1 Decembrie nu ies cu prietenii la plimbare pentru a plânge împreună morţii din Primul Război Mondial care n-au apucat să vadă adunarea de la Alba Iulia. De 1 Decembrie, ca orice patriot superficial, îmi amintesc că sunt român şi, chiar dacă nu deschid televizorul şi nu alerg cu steagul prin piaţă, mă bucur că există totuşi o Românie pentru care oameni mai curajoşi decât mine au luptat şi murit. Mă bucur pentru asta şi pentru faptul că am primit o zi liberă, ceea ce ne aduce la al doilea punct…

  1. O sărbătoare memorabilă are nevoie o zi memorabilă

Ce-i aia o zi „memorabilă”? Habar n-am, dar marketingul ne poate spune cu siguranţă. Data calendaristică e mai puţin importantă (vezi Ziua României, amintită anterior, a cărei dată a fost schimbată în repetate rânduri), însă promovarea ei este. Ziua de 14 februarie nu are nicio semnificaţie intrinsecă, dar dacă o transformi vizual în inimioară şi o promovezi din ianuarie, lumea o să-şi amintească de Sfântul Valentin. Asta chiar dacă ziua morţii martirului a fost probabil aproximată. Dacă sărbătoarea este asociată şi cu o zi liberă, lumea o să aprecieze, indiferent când „pică”. Nu ştiu dacă munca avea cu adevărat nevoie de o zi, dar 1 Mai a fost “începutul sezonului” de când mă ştiu (şi cu siguranţă înainte să fie declarată de comunişti Ziua Muncii & Muncitorilor).

  1. Sărbătorile au nevoie de un mesaj, nu de literatură

Scopul tradiţiei în general este să transmită un mesaj, o lecţie de viaţă sau măcar o morală utilă. Povestea în sine e importantă exclusiv din punctul ăsta de vedere. În ciuda istoriei, Ziua Recunoştinţei nu este nici despre recoltă, nici despre coloniştii americani, ci despre familie şi despre, ei bine, recunoştinţă. Majoritatea sărbătorilor româneşti nu ştiu prea bine despre ce vor să fie. Aminteam anterior de Sfântul Andrei, o sărbătoare cu atâtea tradiţii, încât e greu să te decizi între protecţia de lupi, apărarea de strigoi, consumul de usturoi şi găsirea ursitului (eu aş miza pe ultimele două, datorită mesajului pozitiv). Nu de alta, dar povestea adevăratului Sfânt Andrei are nişte hibe istorice, românii nefiind în niciun caz creştinaţi personal de el şi în perioada respectivă, indiferent dacă apostolul a trecut pe meleagurile româneşti (scite, mai degrabă) sau nu.

  1. O sărbătoare are nevoie de un simbol

Inimioare, mărţişoare, ouă roşii, trifoi cu patru foi, dolveci, curcani iertaţi de preşedintele SUA. E greu să uiţi o tradiţie, dacă o poţi asocia rapid cu un simbol simplu, fie el şi unul foarte mercantil. De-asta Dragobetele nu se poate impune, deşi multiplele tradiţii adunate în jurul sărbătorii ăsteia ar putea fi interesante (vezi zăpada zânelor).

Martisor de Halloween

(Mărţişorul românesc de Halloween –
O editare rudimentară pe care îmi e ruşine să o semnez)

  1. O sărbătoare populară are nevoie şi de o recompensă

O zi liberă, dulciuri, mucenici, bere verde, curcan umplut, mărţişoare, steaguri, cadouri, gustări tradiţionale. Sesizaţi tiparul? Chiar dacă recompensa este uneori pur ritualică, faptul că oferi sau primeşti ceva într-o anumită zi o face instant memorabilă. Sincer, dacă transformi Sfântul Ion într-o zi a veseliei (nu doar a ebrietăţii onomastice) şi o marchezi cu niscaiva comedii la televizor şi cu un colăcel special, ai mai multe şanse ca lumea să caute substratul religios.

  1. Sărbătorile de export au ritualuri simple şi de impact

Una e să uzi fetele cu apă parfumată în a doua zi de Paşti (o tradiţie simpatică, aş zice) şi alta e să ţii în mână două lumânări aprinse, în timp ce priveşti într-un pahar cu apă în care a fost aruncată o verighetă sfinţită pentru cununie (exact, tot de Sfântul Andrei). Indiferent de cum se sărbătoarea în varianta ei originală, de Valentine’s Day ştie oricine ce se întâmplă: plimbări, scrisori sau mesaje de dragoste, inimioare, flori şi munţi de ciocolată. Spune-i asta unei puştoaice de 16 ani şi aşteaptă-te să nu vrea nimic de la prietenul ei plin de coşuri. Mercantil? Cu siguranţă. Greşit? N-aş spune.

  1. Sărbătorile de succes nu se iau în serios

Deşi este extrem de veche, Ziua Păcălelilor nu prea mai are niciun sens acum, însă e plăcut să spui din când în când „relaxează-te!”. Există în lume tradiţii absolut stupide, dar pe care te-ai bucura să le sărbătoreşti pentru că îţi oferă o pauză de la ritmul cotidian sau măcar o evadare într-un trecut fictiv unde lucrurile erau „mai simple”. Pentru asta însă, trebuie să ajungi la maturitatea individuală şi colectivă care să-ţi permită să nu iei lucrurile personal.

Cele şapte puncte de mai sus ar putea cu uşurinţă transforma sărbătorile româneşti, fie ele tradiţionale, patriotice sau religioase în ocazii de relaxare şi bucurie, nu în surse de spam pe Facebook. Tot ele ar putea explica de ce zecile de „Awareness Days” nu prind de nicio culoare (pentru că nimeni nu vrea să-şi rezerve o zi pentru a se gândi la boli grave, indiferent cât de apropiat ar fi de fenomen).

Nu în ultimul rând, ele explică de ce tradiţia poate fi „modelată” pentru a servi drept motor educaţional. Un Mărţişor bine promovat poate dezvolta gustul pentru „frumos” şi bun simţ, la fel cum noaptea Sfântului Andrei ar putea fi o zi a speranţei pentru o iarnă blândă şi un an mai bun. Poate că pare dubios ce spun, dar ştiaţi că în a doua duminică din mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui şi că, până foarte recent, România era singura ţară fără o astfel de zi oficială? Nu de alta, dar am avea nevoie de o zi a tatălui şi a bărbatului care să nu se bazeze pe stereotipuri, ci doar pe recunoştinţă şi bun simţ.

Exista şanse pentru sărbătorile româneşti autentice? Da, la fel cum există loc şi pentru cele de import (şi nu, nu trebuie să primim zile libere chiar pentru toate). Colindătorii vor fi mereu bineveniţi şi la fel vor fi şi tradiţiile utile, dar trebuie să învăţăm să sărbătorim mai mult şi să jelim mai puţin, indiferent unde şi cum o facem.

P.S: Problema cu a trăi într-o bulă etnocentrică a tradiţiilor este că ajungem să le dăm apă la moară promotorilor conceptului de „cultural appropriation”, o altă idee prost înţeleasă şi devorată de boala corectitudinii politice.

Primiți cu sfatul?

Posted by on 09 Feb 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Dacă ar fi să parafrazez un citat despre prietenie al lui Robert Bloch, aș spune că „să dai sfaturi e ca și când ai face pipi pe tine”. Ție ți se pare cald… celorlalți nu.

Din nefericire pentru mine și pentru toți amatorii de sfaturi nesolicitate, România este genul de țară în care poți primi un sfat mai repede decât o pereche de scuze. Mai mult, sfaturile date de toată lumea, de la taximetriști la rudele pe care le vezi din an în Paști, au de multe ori aceeași valoare ca o lucrare de doctorat a unui senator. Și ce mare lucru? o să-mi spuneți, amintindu-vă că am mai scris în trecut despre dispariția expertizei. Bine, știu că nu-și mai amintește nimeni, voiam doar să mă îmbăiez cu adorația fanilor. Revenind însă la subiect, problema cu avalanșa de sfaturi online și offline stă tocmai în supradoza de satisfacție pe care acestea din urmă o aduc donatorului, în contrast cu iritarea pe care o produc „beneficiarilor”.

Vedeți voi, spre deosebire de simpla opinie sau de banala constatare, sfatul are o țintă. El necesită un anumit nivel de intimitate cu persoana căreia îi este adresat și ar trebui să implice și acordul sau disponibilitatea celui vizat de a-l primi. Când asta nu se întâmplă, sfatul este pur și simplu o opinie violentă, mascată vag de bunăvoință. De-asta nu mă deranjează atât de mult derapajele site-urilor dedicate conspirațiilor (lăsați dacii reptilieni să respire!), cât mă irită suficiența celor care aberează pe teme de sănătate sau a celor ce îndrugă aberații pe tema comportamentelor sociale recomandate.

Siguranța de sine combinată cu transgresiunea („stai să-ți spun eu…”) sunt motivele pentru care mulți oameni au probleme cu taximetriștii, funcționarele de la ghișeu și cu alte categorii pe care meseria le face mai comunicative decât ar trebui și cărora educația nu le pune prea multe piedici. Din punctul meu de vedere, nici măcar cele două aspecte amintite nu sunt problematice (la fel cum nici taximetriștii bucureșteni nu sunt deloc o problemă, cu puțin discernământ, informare și o doză de noroc).

Mai iritant mi se pare faptul că cei care dau constant sfaturi o fac pentru a se pune pe sine în rolul de profesori (un rol atât de neglijat în România, dar asumat cu bucurie de tot felul de „experți”, de la politicieni la bloggeri). Cu alte cuvinte, amici sau necunoscuți, majoritatea celor care nu se pot opri din emis maxime o fac datorită propriilor complexe și nevoii de a se simți ascultați. De altfel, ăsta e și motivul pentru care majoritatea se rezumă la maxime din înțelepciunea populară (același butoi de aberații care ne-a livrat și proverbele românești). Când mesteci prostiile altora, ai parcă mai puține șanse să te înșeli. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sfaturilor nesolicitate vin din domenii foarte vaste, precum:

Politica națională sau internațională, curentă, trecută sau complet fantasmagorică. De la „cum ar trebui să gândim în problema refugiaților” la incredibila constatare că „toți sunt hoți”, sfaturile din zona politicii nu sunt sfaturi special gândite pentru o persoană, ci sunt, aparent, sfaturi „pentru toți românii”. Din păcate, n-am întâlnit prea mulți oameni care să înțeleagă într-adevăr jocul politic și care să vrea să-și împărtășească înțelepciunea fără un preț. Putem presupune deci că amicul vostru alcoolic v-a mințit, atunci când v-a spus că știe sigur cine iese la alegeri și că nu, n-ați putea face carieră în politică dacă ați vrea, chiar dacă citiți săptămânal blogul „tipului ăluia”.

Sănătatea este iar o temă predilectă a oamenilor care au senzația că anii de medicină și rezidențiat pot fi recuperați prin citirea unor paginii „Totul despre Homeopatie”. Așa cum am mai afirmat, românii nu au aproape deloc educație medicală și farmaceutică. Nu sunt singurii, dar în puține țări am văzut o medicină „alternativă” atât de dezvoltată, bazată aproape complet pe dovezi anecdotice. Prin urmare, orice sfat neavizat din domeniul ăsta e aproape garantat o tâmpenie sinistră. Mai mult, dacă ținta sfatului e un om cu o boală cronică sau mai serioasă, sfatul devine aproape instantaneu o jignire. Da, spune-i omului care merge să-și facă un RMN cum ar putea vindeca totul cu o cură de detoxifiere bazată pe ceaiuri din plante „atent selecționate”.

Amorul e o zonă în care chiar oricine îți poate da sfaturi. Nu de alta, dar rezultatele românești în domeniul galanteriei sunt binecunoscute, mai ales că vorbim despre țara unde violul e o chestiune supusă dezbaterii, nu un abuz. Vrei să agăți? Întreabă un vopsitor de balustrade! Te îndoiești de fidelitatea consoartei? Cere sfatul unui paznic de depozit! În plus, dacă ești puțin mohorât, cei din jur îți vor da întotdeauna soluția, dacă ești bărbat, și uneori se vor oferi să o și implementeze, dacă ești femeie.

Meseria ta e un pretext bun pentru a primi sfaturi de la amici cu ani de experiență în frecat menta. Sudor? Stai că-ți spun eu cum să ții aparatul. Neurochirurg? Hai că n-ai o meserie atât de grea: tot ce trebuie să faci este să gândești pozitiv. Vezi? Nu e atât de greu să faci ce faci tu!

Dietele sunt iar un subiect despre care toți dau sfaturi, mai ales cei care n-au fost nevoiți vreodată să le țină. Asta într-o țară în care moștenirea alimentară se rezumă la chestii grase amestecate în mod savuros cu lucruri uleioase și unde există nutriționiști care îți recomandă diete pe baza grupei de sânge. De fapt, sunt profund nedrept cu o țară unde obsesia pentru sănătate artificială este încă profund limitată. Orice sfaturi neoficiale (date de prieteni și colegi guralivi, dar și de jurnaliști de carton) despre regimuri, diete, detoxifieri și mers la sală merită îndesate în locul în care se încheie digestia.

Educația (alături de artă și cultură la modul general) este, aparent, un subiect foarte accesibil. Dacă ești profesor sau dacă ai cumva activități în zona artistică (scrii, cânți, mâzgălești, pictezi sau te joci de-a designerul), există milioane de oameni care să-ți spună de ce n-ai succes.

Spiritualitatea e un subiect simplu, motiv pentru care toate războaiele ălea religioase și sutele de ani de filosofie religioasă pot fi comprimate în câteva rânduri și în concluzia că să meargă la ei acasă și să-și ia și zeii păgâni, huooo!

Discriminarea, drepturile omului, patriotismul și istoria, Putin, pirateria, rasismul. Orice temă de discuție poate deveni cu ușurință o grenadă pentru lansatorul de sfaturi bine intenționate (dar nesolicitate). Nu de alta, dar oamenii vor în general să fie ascultați, nu stresați cu opiniile altora despre viață și despre „ce ar trebui făcut”.

Din păcate însă, după decenii în care ni s-a spus să ne ținem gura și să ascultăm, am ajuns să stăm destul de prost la ultimul capitol. Ăsta e și motivul pentru care dăm sfaturi fără să ridicăm mâna, ca apoi ne mirăm că ni se scade nota la purtare.

P.S: Dacă v-ați plictisit sau dacă vi se pare că autorul articolului a fost pedant și deloc conștient de propria poziție, hai mai bine să vă dau eu niște sfaturi despre ce ar trebui să citiți…

Stai la coadă!

Posted by on 02 Oct 2015 | Tagged as: Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Aveam de gând să înşir câteva rânduri pretenţioase şi să le fac să sune bine, dar am simţit brusc nevoia să defulez incoerent, pe o temă neinteresantă. Să fac “blogging”, adică…

Ce ar putea să mă râcâie într-un asemenea hal, încât să o iau (din nou) pe arătura bunului simţ? Ei bine, dragi cititori, dragă cititorule, dragă mamă, în nouă ani de când sunt în Bucureşti şi în 28 de când sunt în viaţă, n-am putut înţelege niciodată aversiunea unei covârşitoare majorităţi a românilor faţă de regulile cozii. Fie că este vorba despre cozile din trafic, de cele de la ghişeele instituţiilor sau de nenorocita aia de coadă de la Mega Image, românii pur şi simplu urăsc ierarhia, oricât de apetisant ar arăta ea (când e presărată cu bunul simţ şi răbdarea altora).

Pentru noi (şi aici mă includ fără rezerve), coada nu este un nefericit rezultat al hazardului, ci o insultă directă. Un mod al destinului de a ne spune că nu putem avea berea aia acum şi că trebuie să aşteptăm minim două minute până să se uite farmacista la noi. Şi când cineva te sfidează pe faţă, te bagi, frate… ce, eşti fraier(ă)? Uită-te la baba aia ce tupeu are, să stea 10 minute la ghişeu cu reţeta! Fii bărbat, fii bărbat! Doar ştii că verbul “a sta” din locuţiunea “a sta la coadă” e aşa, la mişto, să-i pice pe-aia mici la BAC. Ai învăţat în generală ce perversă e gramatica.

În general mă feresc de expresii scoase din căldarea “doar românii fac asta“, dar până şi emigranţii care se îngrămădesc la graniţe ştiu în general să stea la coadă. Unii sunt chiar obligaţi să o facă. Polonezii au născocit şi jocuri pe tema asta. Nu ştiu cum se stătea la coadă pe vremea îndelung-împuşcatului (ştiu cât se stătea şi de ce, dar n-am participat activ la nicio coadă înainte de Revoluţie), dar încep să bănuiesc că de-acolo se trag sechelele celor mai în vârsta. O sfidare de tip “atunci n-aveam ce cumpăra, acum n-am cu ce, dar măcar să fiu primul căruia nu-i dă casierul rest”.

Asta, sau românii au avansate cunoştinţe de fizică speculativă şi vor să demonstreze că timpul nu există. Nu de alta, dar coada e în mod normal o ierarhie bazată pe timp şi spaţiu. Sunt primul pentru că am ajuns primul, nu pentru că am ocupat brusc spaţiul din faţa ghişeului. În cazul nostru, coada pare să fie o ierarhie bazată pe nesimţire, indiferent dacă e vorba despre cartelele de metrou sau despre o banală îmbulzeală la magazinul din colţ. E important să-i faci tu pe toţi, chiar dacă n-aveai de cumpărat decât o bere la pet, patru pungi de seminţe şi absorbante cu cinci steluţe.

Da, cu toţii am avut ziua aia în care ne-am pus la cel mai scurt rând, ignorând plebeii din spate sau lateral. Ziua în care am tăiat pe linia de tramvai şi apoi ne-am văitat disperaţi că nu ne lasă nimeni să ne băgăm pe prima bandă. Ziua în care am intrat primii la notar, deşi n-aveam nici bon de ordine, nici pile. Într-o ţară unde programările sunt orientative şi unde “această promoţie e valabilă numai la colega”, nu e foarte greu să sari peste cal. E mai important însă să ne simţim puţin prost după. Pentru că, pe moment, chiar suntem “puţin proşti”, dar compensăm prin mândria de a fi câştigat 30 de secunde.

În continuare, voi folosi străvechea parabolă a supermarketului pentru a ilustra comportamentele de care şi cu care îmi este uneori ruşine. Iată deci, cum se stă la coadă…

1.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, dar un singur culoar, atunci vei merge la o casă liberă numai în momentul în care îţi vine rândul. E stupid să crezi că dacă te-ai uitat profund la casa din stânga, ai dreptul să năvăleşti spre ea, în faţa celor trei oameni din faţă. O scuză ar fi situaţia în care cei din faţă refuză să se mişte, chiar şi după atenţionare. Exemple notabile: mama şi sora lu’ ăla care mi-a tăiat, Mega Image şi supermarketurile mici, farmaciile, majoritatea secretariatelor.

Coada - Krossfire

2.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, binecuvântate de culoare separate, atunci te poţi aşeza unde simţi că lucrurile se “mişcă”. Poţi chiar să-ţi schimbi poziţia, dacă lângă tine se eliberează brusc o casă şi nu încurci pe nimeni. Ce nu poţi să faci este să stai ca o maimuţă între două culoare, pândind o ocazie şi refuzând să te deplasezi, când un fraier are proasta inspiraţie de a-şi alege un culoar. Exemple notabile: electrocardiograma luăla care, hipermarketurile (Carrefour, Auchan, Cora), străzile cu mai multe benzi.

Coada 2 - Krossfire

3.Dacă intenţionezi să te comporţi ca o adolescentă gravidă şi să schimbi culoarele, benzile sau locurile, anunţă-ţi intenţia sau semnalizează. Altfel, nu te mira când cineva te va atenţiona discret cu un cot în gură sau un claxon în ficat.

4.Întreabă dacă sunt probleme şi verifică dacă eşti la coada potrivită. Treaba asta e vitală la poştă, la ghişeele funcţionarilor publici, la coadă la bilete, la medic şi cam oriunde, mai ales dacă stai la coadă din pură plăcere şi vrei să devii o Simona Halep a bonurilor de ordine. Nu de alta, dar la ghişeele unde casieri diferiţi înseamnă scopuri şi tipuri diferite de consumatori, debusolaţii au acelaşi efect ca un Matiz fără cauciucuri de iarnă.

5.Identifică eventualul capăt al cozii şi nu presupune din start că “poţi să intri după domnul”. Aşa a făcut tatăl idiotului care…

6.Dacă ai o urgenţă, spune, mai ales dacă eşti într-o farmacie sau la medic (deşi treaba asta e valabilă oriunde). Faptul că te grăbeşti sau ai puţine lucruri de discutat/cumpărat nu are absolut nicio relevanţă şi nu se consideră urgenţă. Ai ajuns mai târziu. Să înţeleg că la job dacă întârzii îţi aduce şeful cafeaua, să nu cumva să iei startul supărici?

Coada 3 - Krossfire

7.Nu există priorităţi sau bune maniere la cozi, ci doar bun simţ. De altfel, multe dintre bunele maniere pe care seniorii şi doamnele mai pretenţioase la invocă, nu există nici în codul aferent, nici în conştiinţa populară. E în regulă să cedezi locul unui om care e prea bătrân sau prea slăbit pentru a aştepta, cum nu poţi lăsa nici o gravidă cu burta până la gură să stea în picioare, dar “ladies first” e irelevant când ai bon de ordine. Foarte valabil: la medic, la ghişeu şi în cabinetele notariale.

8.Că veni vorba, nu există “probleme mici” şi probleme mari, cum nici o sticlă de Cola nu e mai puţin importantă decât un kilogram de carne de curcan, patru role de bucătărie, broccoli şi o bucată de caşcaval (sper să nu uit până mâine).

9.Pregăteşte-ţi banii, actele sau întrebările cu vreo 10 minute înainte să urle cineva “Următorul!”.

10.Aşteaptă-ţi cuminte rândul şi aminteşte-ţi: nu câştigi nimic dacă te comporţi ca o maimuţă. Dacă însă te abţii, mimând umanitatea, te vei putea simţi ca un zeu pe blog după. Crede-mă pe cuvânt: e ca şi când ai câştiga olimpiada de scobit în nas!

Ar mai fi şi oamenii care stau la rând, dar nu la coadă, pentru simplul motiv că nu au observat-o. Ei sunt pur şi simplu “acolo” şi se irită teribil în momentul în care îi întrebi dacă stau la coadă. Cred că un ultim sfat la orice coadă ar mai fi: dacă ai pile, încearcă să taci cu demnitate sau să inventezi o scuză bună pentru care casieriţa a ieşit de la ghişeu, ţi-a făcut cu ochiul, te-a pupat pe frunte şi a întrebat: cine a fost băiat cuminte?

P.S: Cu ani în urmă, scriam că o coadă poate fi un adevărat simulator de viaţă. Dacă privesc însă din perspectiva timpului consumat, cred că e puţin cam invers.

Opinia ta si povara dovezii

Posted by on 08 Aug 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Asemenea unui bunic senil care-şi aminteşte mereu de războiul la care nu a participat şi eu am câteva teme predilecte la care am senzaţia că m-aş pricepe…

Una dintre ele este argumentarea. Nu, nu mă pricep la dezbaterea academică şi nici la argumentarea clasică, dar pot să miros destul de repede falsele argumente. De ce? Pentru că şi eu le folosesc din plin, mai ales atunci când mă lansez în diatribe inutile pe teme fără miză (asta, de exemplu). Chiar şi aşa, constat cu surprindere că, după mai bine de un deceniu în care majoritatea românilor au putut urla în voie “Uite mami, sunt pe Interneţi!”, argumentarea online tot n-a depăşit nivelul de “Eşti prost, pentru că nu gândeşti ca mine”.

Să nu credeţi că sunt chiar de ancorat în Balcani, încât să cred că asta e o problemă locală. E clar că, nici în afara acestui spaţiu cultural, oameni nu se invită civilizat la dezbatere. Totuşi, observ aici un fenomen care nu ştiu dacă e în detrimentul participanţilor, cât e în detrimentul temelor de dezbatere. Oamenii care argumentează, chiar şi cei care au expertiza şi cunoştinţele necesare pentru a-şi susţine punctul de vedere, au o etică atât de proastă a dezbaterii, încât permit frustraţilor şi trolilor să câştige cu uşurinţă runda, indiferent de partea cui ar fi “adevărul”.

Nu o să vă spun acum care sunt regulile de bază într-o dezbatere pentru că m-aş simţi ca un bodyguard de cămin cultural care dă lecţii de Krav Maga. Oameni mai bine informaţi şi mai bine intenţionaţi decât mine au scris şi manuale pe tema asta. O să vă spun, pe scurt, câteva lucruri care nu ar face neapărat dezbaterile autothtone mai corecte sau argumentate, dar care le-ar scurta cu siguranţă:

1.Povara Dovezii

Un top al lucrurilor pe care, sub protecţia anonimatului, tindem să le uităm este “povara dovezii”, o treabă care funcţionează atât din punct de vedere filosofic, cât şi din punct de vedere legal. La cel mai simplu nivel, lucrurile se reduc la ideea că persoana care face afirmaţiile controversate este cea care ar trebui să le demonstreze. Presupunerea că ceva este adevărat, doar pentru că nu a fost demonstrat ca fiind fals, este un aşa-zis “argument al ignoranţei”.

Carl Sagan a pus şi mai bine problema într-un alt context, prin deja celebrul citat “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”. Ce înseamnă “afirmaţii extraordinare” şi “dovezi extraordinare”? Înseamnă că dacă am spus că o trupă a cântat 30 de minute la un festival de muzică şi am pus o poză cu biletul sau cu mine lângă scenă, sunt şanse mari să am dreptate. Eu exist, festivalul a existat, am o dovadă că am fost acolo sau că cineva din preajma mea a fost, deci îmi puteam face o idee despre condiţiile de desfăşurare. Dacă, în schimb, spun că am fost la un festival pe Marte unde mi-au cântat doi extratereştri îndrăgostiţi de jazz, nu e suficient să arăt o poză cu brăţara de la intrare. Trebuie să demonstrez că Marte e locuibil, că se poate ajunge pe el şi că există extratereştri. Abia după ce am stabilit un cadru logic (şi ontologic) pentru discuţie, pot încerca efectiv să demonstrez că pe Marte a fost un festival de jazz.

De-asta dacopatia, conspiraţiile lunare, extratereştrii antici şi alte concepte nu au absolut nicio bază şi nici nu vor avea prea curând. Să găseşti nişte lucruri care “nu se pupă” (sau pe care nu le înţelegi) nu e acelaşi lucru cu a demonstra validitatea unei propoziţii. O tăbliţă de lut, lipsa unor izvoare scrise şi un filmuleţ Youtube nu validează prin nimic existenţa unui neam de super-oameni. Sau, dacă vreţi să simplificăm toată discuţia, aş spune că poziţia de bază în discuţiile unde se aruncă termeni dubioşi şi afirmaţii chestionabile este scepticismul. E singura poziţie care poate susţine o argumentaţie sănătoasă.

2.Părerea şi gusturile tale

Părerea ta e intangibilă, cât timp e o luare de poziţie legată de gusturi strict personale. Nu-ţi plac murele, îţi plac femeile cu ochi verzi şi nu eşti fan Game of Thrones. E greu să contraargumentezi ceva pur subiectiv, dar e şi cam stupid să porneşti o dezbatere pe tema asta. Dacă în cazuri de tip “nu-mi place partidul ăla” poţi aduce nişte argumente pentru a-ţi susţine poziţia, adevărul e că preferinţele sunt aproape pur emoţionale, raţionalizarea făcându-se după alegerea propriu-zisă.

Pe de altă parte, când începi să dezbaţi teme care pleacă de la nişte premise şi au nişte studii în spate, opinia ta nu face nici cât o ceapă degerată, fără argumente serioase care să o susţină. E o problemă legată şi de moartea expertizei, dar e mai strâns legată de faptul că opinia Ioanei, bloggeriţă de fashion, conform căreia încălzirea globală nu există, e o tâmpenie şi trebuie tratată ca atare. Cam tot la fel de mult valorează şi unele studii calitative pe o temă dată.  Nu ai nevoie de păreri despre fapte demonstrate ca fiind reale, tocmai pentru că schimbarea lor este imposibilă (o treabă evidenţiată şi de John Oliver în repetate rânduri).

Aşa cum spune mai clar un alt autor: asta nu e “opinia ta”, ci pur şi simplu nu ai dreptate. Poţi să admiţi asta sau nu, dar nu e nimeni obligat să-ţi respecte cretinismele neargumentate, doar pentru că sunt “opiniile tale”. În momentele în care le supui dezbaterii, opiniile tale devin argumente şi, ce să vezi, majoritatea nu stau în picioare doar pentru că sunt ale tale. Le poţi exprima liber, dar nu te simţi ofensat când cineva care a citit dincolo de introducere o să-ţi spună că eşti prost.

Lucrurile rămân la fel de valabile şi pentru greţoasa frază gusturile nu se discută. Gusturile în materie de muzică sunt într-adevăr irelevante într-o discuţie despre schimbarea climatică (ar constitui probabil un argument Ad Hominem, dacă ar fi folosite), dar asta nu înseamnă că sunt irelevante în orice moment sau că nu pot fi atacate. În momentul în care le-ai afişat în public, gusturile se discută, mai ales dacă spun ceva despre tine în contextul unei dezbateri mai largi. Adică?

Adică, dacă te apuci să vorbeşti despre viitorul scriiturii româneşti, dar profilul tău sugerează că te-ai cam oprit la Sadoveanu, nu te aştepta să pleci de pe o poziţie avantajoasă. În plus, nu poţi evita complet argumentele Ad Hominem într-un mediu în care orice afirmaţie de-a ta rămâne întipărită în eter timp de ani de zile. În condiţiile astea, “gusturile” tale devin parte a expertizei tale într-un subiect şi vor fi  “judecate” la un punct.

3.Validarea prin participare

Din păcate, în mediul online chiar există dezbateri la care dacă participi le validezi. Sunt situaţii în care simplul răspuns la prima tentativă de trolling (intenţionată sau nu, pentru că unii sunt sincer convinşi de propriile iluzii) porneşte o dezbatere absolut inutilă. E greu să te abţii, pentru că raţiunea se lasă deseori doborâtă de impulsivitate (la mine, cel puţin), dar pe anumite teme nu există dezbateri.

Am dedicat deja un articol temei ăsteia, dar ce e de reţinut e că nu are sens să dezbaţi o tema pentru care una dintre părţi nu are niciun argument. Nu, homeopatia nu e “discutabilă” pentru că discuţia pro ar fi trebuit să plece de la nişte studii şi nu, nu ai nevoie să faci sondaje pe tema “sunt bolile reale sau sunt doar nişte invenţii ale medicilor?”.

(Sursa Imaginii)

 

4.Falsificabilitatea şi metoda ştiinţifică

O formă mai uşoară a punctului anterior îl reprezintă afirmaţiile nefalsificabile. De la Karl Popper în sus, posibilitatea de a presupune “contrariul” unei afirmaţii a fost una dintre primele diferenţe dintre ştiinţă, pseudoştiinţă şi pură speculaţie. Desigur, falsificabilitatea este un concept mult mai vechi, dar în ultimii ani a fost nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cu alte cuvinte, o afirmaţie este validă ştiinţific, dacă pot presupune că ea nu este adevărată şi pot încerca să-i demonstrez contrariul. Dacă susţin că “toţi asiaticii sunt inteligenţi”, pot presupune că “nu toţi asiaticii sunt inteligenţi” şi, dacă găsesc cel puţin un asiatic limitat intelectual, înseamnă că afirmaţia iniţială este verificabilă, dar incorectă. Dacă afirm însă că, în 100 de ani, asiaticii vor stăpâni lumea, sunt foarte slabe şanse ca cineva să-mi poată proba cu afirmaţia, chiar şi cu ceva previziuni ştiinţifice în spate. Ea rămâne o pură speculaţie, nu un subiect serios de dezbatere.

Acum, dacă tot a venit vorba, ar fi de amintit că, încă de pe vremea lui Newton, metoda ştiinţifică a implicat câteva etape, printre care observarea unui fenomen, definirea unei ipoteze, testarea ei, analiza datelor, interpretarea lor şi retestarea. Nu-mi amintesc de etapele “Spune o tâmpenie” şi “repet-o până ce tabăra adversă cedează psihic”.

5.Ştiu eu pe cineva

În viaţa reală, există mereu un unchi sau un văr îndepărtat care nu a făcut cancer la plămâni, deşi a fumat toată viaţa şi care a fost acolo când l-au asasinat pe Ceauşescu. Online, există site-urile dubioase şi canalele Youtube, de la cele dedicate pseudoştiinţei, la cele dedicate conspiraţiilor. Aparent, dacă se scriu suficiente aiureli despre ceva, atunci acel ceva capătă o falsă legitimitate.

Aşa ajungi să dai de oameni care neagă Holocaustul pe baza a două poze de pe un site fără domeniu şi oameni care-ţi pot spune cu exactitate la ce oră s-au “autodetonat” bombele de pe clădirea World Trade Center, în baza unui filmuleţ Youtube. E cazul să revenim deci la primul punct: “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”.

6.Contextul

Citind anumite dezbateri online, chiar şi cele de pe site-urile mai serioase, ajungi la concluzia că participanţii nu se raportează la lumea reala, ci la un cadru fictiv, creat exclusiv pentru a le confirma lor bănuielile. Oamenii care se atacă pe Facebook, bloguri sau Twitter trăiesc într-o lume ideală, una guvernată nu de legi, ci de morală religioasă şi în care copacii, animalele şi Pământul au acelaşi statut cu cel al cetăţenilor unei ţări.

În general, semnul de avertisment că tu şi partenerul tău de dezbatere nu trăiţi pe aceeaşi lume este fraza “Da, dar în România…”, unde România devine un spaţiu mistic şi sălbatic, în care orice e posibil. Asta în cazurile fericite.

7.Micile Detalii

Ortografia? Un detaliu. Spaţierea? Detaliu. Punctuaţia? Opţională. Sintaxa? Nu fii “nazist”! Coerenţa? Asta e subiectivă, de ce te agăţi de ea? Aparent, pentru unii, orice încercare de a le corecta cuvintele mahmure şi frazele efervescente este o încercare de apărare, o nouă dovadă că au dreptate“. Să vă împărtăşesc un mic secret, dragi scriitori în limbi similare românei: scrisul e cam singurul mod prin care partenerii de conversaţie online vă pot cunoaşte. Dezarticularea scrisului este echivalentă cu dezarticularea gândirii.

Sunt puţini cei care nu pot tolera lipsa diacriticelor sau o virgulă pusă aiurea (şi mai puţini sunt cei care ştiu unde trebuie puse toate virgulele), dar când cel care te corectează n-a auzit de cratimă, majusculă sau de dexonline, ai tot dreptul să închei discuţia înainte să devină o dezbatere. Nu trebuie să-i respingi argumentele din motive gramaticale, ci trebuie pur şi simplu să refuzi să iei parte la conversaţie. E la fel de valabil şi pentru operele bloggerilor şi jurnaliştilor de ocazie (acum câteva zile am aflat de existenţa cuvântului “răgnet” şi a formei ortografice “nici-o”.

Indiferent cât de multe ai şti despre subiect, dacă nu înveţi să scrii acceptabil (scrisul decent cere efort, iar scriitura de calitate cere talent, deci vorbim despre un nivel minim), nu are sens să te lansezi în războaie online. De-asta mi se pare că se insistă mult prea puţin pe scriitură în timpul anilor de liceu, în timp ce “literatura clasică” e băgată pe gât cu polonicul în programă.

Spre final, m-aş mai fi lungit puţin şi pe alte teme precum “argumentul vârstei”, dar cred că am mai făcut-o în trecut şi am devenit deja sâcâitor. Ar fi meritat abordată puţin şi tema celor care evită dezbaterile prin sarcasm, ascunzându-şi propria ignoranţă sau lipsă de argumente. Despre ei însă, cu altă ocazie. La fel ca în cazul multor dezbateri online, nici aici nu se poate trage o singură concluzie. Ar fi însă ceva de ţinut minte, atât pentru interminabilele dezbateri online, cât şi pentru cele televizate sau pentru mai micile confruntări din viaţa reală…

Cât timp tema dezbaterii nu este o intervenţie medicală, una tehnică sau altă acţiune cu rezultat imediat, “adevărul” final nu contează la fel de mult precum etica dezbaterii şi calitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a parafraza un personaj din Thank You For Smoking: If you argue correctly, you are never wrong!

P.S: Într-un articol recent, colegii de la reactii.ro susţineau că Internetul ne face mai răi. Chiar dacă masca anonimităţii ne face mai “sălbatici“, n-aş spune că Internetul ne face mai răi. Doar mai mici. Şi atunci când eşti mai mic, ţipi mai tare.

Ce NU e toleranţa

Posted by on 27 Jun 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase

De fiecare dată când ating tema toleranţei, am senzaţia că fac săpături arheologice printre ruinele centralei de la Cernobâl…

Nu mă consider un individ tolerant. Echilibrat? Încerc. Stăpânit? Poate. Cu adevărat tolerant însă… n-aş putea spune că sunt. De ce? Pentru că, dacă trecem peste manifestările extreme ale unora (bigote, xenofobe sau sexiste), manifestări care nu au ce căuta în repertoriul nicicui după o anumită vârstă, pentru a fi cu adevărat tolerant, trebuie să fii al naibii de împăcat cu propria persoană. Pentru un individ matur, crescut într-un mediu normal, nu e foarte greu să fii stăpân pe propria sexualitate, să îţi poţi susţine moştenirea genetică sau să fii împăcat cu alegerile tale religioase. Cu alte cuvinte, dacă te încadrezi în anumiţi parametri, nu e foarte greu să fii sau să pari tolerant.

Intoleranţa se poate manifesta însă şi la alte niveluri, ceva mai subtile, dar la rândul lor periculoase. Intoleranţa pentru anumite categorii sociale, intoleranţa politică, sexismul şi rasismul indirect sunt şi ele forme de discriminare, cu atât mai mult cu cât sunt livrate sub forma “opiniei” (sau a frazelor care paradoxal încep cu “Nu sunt rasist/sexist/xenofob daaaar…”).

Pe de altă parte, genul ăsta de poziţii conservatoare asigură uneori un echilibru în faţa cancerului corectiudinii politice excesive, o boală la fel de periculoasă precum discriminarea pe care ar trebui să o combată. După câţiva ani în care mi-am studiat şi calibrat poziţia, am realizat că nu tolerez extremismul sub nicio formă, dar nici nu voi fi adeptul deschis al discriminării pozitive şi nici n-o să mă auziţi vreodată vorbind despre “cisgender“, pronumele “xe” şi alte aberaţii. Deşi cred că anumiţi factori nu ar mai trebui să aibă vreo pondere socială în 2015, consider că o definiţie a normalităţii ar trebui să existe, chiar dacă e un simplu construct social (unul al majorităţii).

Din păcate, discuţia despre toleranţă este mult prea lungă şi nuanţată. Din fericire, articolul ăsta nu este despre toleranţă în general şi nici despre mine în special. În ciuda unor articole mai vechi şi mai acide la adresa “ultrademocraţiei” nu insist să particip la dezbateri fără miză. Fenomenul asupra căruia încerc să atrag aici atenţia este invazia de indivizi şi individe goi de conţinut, dar plini de opinii, veşnic pregătiţi să atragă atenţia asupra a ceea ce consideră ei a fi “discriminare”. Să studiem deci câteva dintre ipostazele în care micii activişti de blog şi Facebook merită puşi la punct:

  1. Toleranţa nu e cenzură.
    Ideea că ai putea acuza de discriminare pe oricine intră în conflict cu orientarea, opiniile şi obsesiile tale este ofertantă, atât de ofertantă, încât anumiţi autori i-au dedicat distopii întregi, iar anumiţi dictatori sisteme politice. Fie că o faci pentru propriul ego, fie că ai impresia că îi aperi pe alţii, ideea de a încălca dreptul altora la liberă exprimare e în esenţă greşită. De ce? Pentru că pleacă de la ideea că tu eşti o autoritate morală şi socială demnă de luat în seamă. Asta nu înseamnă că idioţii nu trebuie taxaţi sau ignoraţi, ci doar că oamenii aia “limitaţi” şi intoleranţi ar putea totuşi să aibă ceva de spus, mai ales dacă tema discuţiei nu e discriminarea. Că veni vorba…
  2. Toleranţa nu oferă autoritate
    Faptul că eşti ceva mai familiar cu mediile mixte şi mai deschis la conversaţie nu-ţi oferă niciun fel de ascendent într-un alt domeniu. James Watson a făcut câteva declaraţii rasiste sau sexiste la viaţa lui (mai multe, chiar), dar asta nu înseamnă că studiile şi afirmaţiile lui pot fi combătute de orice absolvent de “studii de gen”. Nu, nici măcar atunci când aberează pe teme rasiale. E unul dintre oamenii care au contribuit la descoperirea structurii ADN-ului. Să lăsăm oamenii de ştiinţă mai avizaţi să-l demoleze, lucru pe care unii l-au şi făcut.
  3. Toleranţa e un construct social
    La fel ca normalitatea, înţeleasă ca un consens majoritar, şi toleranţa este tot un construct artificial, sprijinit de faptul că avem suficientă raţiune cât să nu ne pierdem timpul cu alegerile altora. Cu alte cuvinte, efectul acestui construct e starea aia în care toată lumea îşi vede de treabă, nu aia în care unii primesc “decoraţii” pentru “toleranţă”. Nu poţi cere să fii “normal”, dar să-ţi păstrezi privilegiul unei culturi complet separate. Nu poţi fi normal şi special în acelaşi timp. Nu de alta, dar…
  4. Toleranţa nu e cerşit de atenţie
    Apăratul de minorităţi mai mult sau mai puţin discriminate e încă o treabă la modă. Atât de la modă, încât am întâlnit bărbaţi mai feminişti decât Susan B. Anthony şi heterosexuali care organizează marşuri gay ca hobby. Nu e nimic în neregulă să-ţi pese de probleme de genul ăsta, mai ales în România, dar e puţin ciudat să o faci atât de fervent. Mai ales dacă se întâmplă să aparţii unui grup privilegiat, parte a majorităţii. Nu că n-ar fi normal să fii tolerant sau deschis, odată ce eşti în postura asta, dar e puţin ciudat să îţi asumi lupta altora, dacă nu ai o miză în ea.
  5. Toleranţa nu e prostie
    În momentul în care ignori mecanismele de bază ale logicii doar pentru a susţine o cauză, deja ai sărit hopul de la nevoie de atenţie la prostie. Uneori, simpla asociere cu oameni de “calibrul ăsta” dăunează fantastic cauzei iniţiale (a se vedea răspunsul la propunerea Octaviei Butler în locul lui Lovecraft ca simbol al premiilor WFA pe motiv că Lovecraft ar fi fost rasist – recent decedata autoare a primit mai multă atenţie negativă decât era cazul). În cuvintele intolerantului Watson: “I have always fiercely defended the position that we should base our view of the world on the state of our knowledge, on fact, and not on what we would like it to be.”
  6. Toleranţa nu e un scop in sine
    Cum spuneam, toleranţa e un mijloc spre a atinge o zonă de stabilitate. Dacă eşti deschis la opiniile, viziunea şi comportamentul altora, o faci pentru că trebuie să lucrezi cu omul ăla, să trăieşti alături de el sau pentru că pur şi simplu ideea de a fi un om decent îţi surâde. Dacă o faci explicit pentru a fi “tolerant”, atunci ar trebui să-ţi pui nişte întrebări despre sinceritatea intenţiilor tale. Aici există şi excepţii, pentru care toleranţa va fi o veşnică aspiraţie, dar nu vreau să deschidem din nou cutia extremismului.
  7. Toleranţa nu e obsesie pentru problema altora.
    În general, când acaparezi problemă care nu-ţi aparţine, acţiunea asta spune şi ceva despre tine. Cu alte cuvinte, dacă X are sindromul Down şi totuşi reuşeşte să funcţioneze normal în societate, faptul că-i iei apărarea şi-l dai exemplu peste tot nu te face mai tolerant, ci spune despre tine că eşti singurul care nu poate accepta că X e într-adevăr “normal”.
  8. Discriminarea pozitivă nu e toleranţă
    Am spus-o şi mai sus: discriminarea pozitivă nu ajută, decât în contexte sociale foarte concrete. Oferirea unui tratament preferenţial pentru o minoritate nu face decât să sublinieze existenţa respectivei minorităţi şi să sădească resentimente în sânul majorităţii.
  9. Toleranţa nu e încurajare
    Ciudat, dar toleranţa poate exista şi alături de idei precum “anormalitatea”. Un fenomen poate fi anormal prin raritate, fără însă a deranja cu ceva prin existenţă. Toleranţa în sine nu înseamnă să îmbrăţişezi orice deviaţie psihologică, biologică sau socială. De fapt…
  10. Toleranţa nu e colecţie de Pokemoni
    Daca printre prietenii tăi se numără un om cu 120 de piercing-uri, un adept al unei religii ciudate din Indonezia şi primul cyborg transexual, nu înseamnă că eşti un tip deschis la minte, ci doar unul care nu are prea multe lucruri de arătat, în afara unei colecţii dubioase de cunoştinţe.
  1. Toleranţa nu e un protest continuu
    Dreptul de a protesta e un avantaj senzaţional al democraţiilor moderne şi poate duce la progrese destul de mari în anumite zone. Totuşi, din când în când, trebuie să mai şi construieşti. Poţi să ieşi în strada pentru a promova literatura S.F. scrisă de femei, dar ai putea la fel de bine să scrii literatură S.F., femeie fiind, sau să o faci cunoscută online pe cea existentă.
  2. Toleranţa nu e un pretext de socializare
    „Şi eu” nu este un punct de plecare corect, atunci când vorbeşti despre lucrurile pe care se presupune că le tolerezi.
  3. Toeranţa nu e mai puternică decât experienţa personală
    Dacă experienţa personală cu un anumit grup a fost negativă în mod repetat sau într-un mod foarte brutal, majoritatea îndemnurilor la toleranţă nu vor avea un efect prea puternic faţă de tine, indiferent dacă prejudecăţile erau acolo înainte de incident/incidente sau dacă s-au strecurat ulterior.

Cu alte cuvinte, tot articolul ăsta excesiv de lung s-ar putea rezuma cu uşurinţă la: dacă te irită atât de mult oamenii care nu-şi văd de propria viaţă, nu văd de ce ai pierde-o pe a ta încercând să-i schimbi.

P.S: E puţin ciudat să vorbesc despre tema toleranţei într-o ţară în care poate am avea nevoie de puţină corectitudine politică, feminism şi poate şi de o viziune coerentă de stânga (deşi toate sunt departe de opţiunile mele politice sau sociale). Mai ciudat e însă că mica aristocraţie online nu face decât să agraveze problema, promovând formele extreme ale unui fenomen menit să combată extremismul.

Next Page »