Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Topuri Dubioase

Archived posts from this Category

Săraci și Cinici

Posted by on 05 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Scopul nu e să te îmbogățești din politică, ci să o folosești pentru a-ți satisface alte nevoi. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). De altfel, din lipsa resurselor rezultă și o lipsă acută de modele: un primar care nu a părăsit niciodată România poate oare să înțeleagă de ce e nevoie de colectare selectivă și în comuna lui? Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism, inclusiv spre ăla internațional, sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…

Tradiţii de import

Posted by on 12 Mar 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

În ciuda faptului că îmi place uneori să scriu articole sforăitoare despre file prăfuite din istoria României, am totuși apucături bizare când vine vorba despre sărbători și tradiții…

Pentru a vă scuti de o introducere prea lungă, o să spun din capul locului că nu am nicio problemă când vine vorba despre tradiţii „neromâneşti”. Halloween, Valentine’s, Ziua Recunoştinţei, Sfântul Patriciu (Patrick)? Să ciocnim cu irlandezii din viaţa noastră! Deşi sunt interesat pe cât posibil de originile multor apucături colective, n-am apucat să fiu deranjat de faptul că la finalul lui octombrie lumea se îmbată şi costumează sau că pe 14 februarie pot să-i suplimentez consoartei alocaţia de flori. Şi nu sunt nici pe departe singurul.

Dar stai, păgânule, sărbătorile ăstea nu sunt deloc româneşti! De acord, dar cui îi pasă, în condiţiile în care neamuri mai naţionaliste decât noi n-au nicio problemă în a le importa? Nu de alta, dar multe tradiţii româneşti, bine documentate sau semi-fictive, sunt aproape imposibil de promovat. Asta deşi sunt vârâte excesiv pe gâtul publicului de televiziunile şi site-urile de ştiri, trezite la viaţă cu diverse prilejuri naţionale şi naţionaliste. De ce ar fi însă respectivele tradiţii greu de promovat?

Pentru că sunt deprimante, începând cu lăudatele noastre colinde de Crăciun. Pentru că morala lor este una dubioasă (Sfântul Andrei, de exemplu, e legat mai degrabă de semnificaţia păgână a sărbătorii, plină de lupi, blesteme şi farmece). Pentru că sunt “foarte locale” şi aproape complet inventate, cum probabil este şi minunatul Dragobete (aparent povestea cu baba Dochia e o speculaţie de dată recentă, sărbătoarea fiind mai degrabă legată de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul). Nu în ultimul rând, pentru că promotorii lor publici sunt internabili.

Asta nu înseamnă că respectivele sărbători n-ar avea şi părţi frumoase, absolut bune de transformat în atracţii turistice şi în exporturi culturale. Tot ce trebuie să facem este să ne uităm la obiceiurile care „merg”. Mărţişorul, de exemplu, este o treabă foarte veche, cât se poate de românească (cel mult balcanică) care încă se ţine bine şi încă face plăcere masculilor prinşi în celebrul triunghi al falimentului (14 februarie – 1 martie – 8 martie).

Cum şi de ce se lipesc de noi sărbători precum Halloween-ul, dar varianta locală riscă să fie uitată?  Există câteva motive simple, însă ele ţin mai mult de imagine, marketing şi coerenţă, nu neapărat de „tradiţie”:

  1. O sărbătoare trebuie să fie o Sărbătoare

Chiar dacă definiţia cuvântului „sărbătoare” implică o notă de solemnitate, verbul „a sărbători” este sinonim cu „a serba” şi „a celebra”. Cu alte cuvinte, e vorba de a te bucura sau măcar a comemora pozitiv (ştiu că tocmai am forţat limba) un eveniment. De 1 Decembrie nu ies cu prietenii la plimbare pentru a plânge împreună morţii din Primul Război Mondial care n-au apucat să vadă adunarea de la Alba Iulia. De 1 Decembrie, ca orice patriot superficial, îmi amintesc că sunt român şi, chiar dacă nu deschid televizorul şi nu alerg cu steagul prin piaţă, mă bucur că există totuşi o Românie pentru care oameni mai curajoşi decât mine au luptat şi murit. Mă bucur pentru asta şi pentru faptul că am primit o zi liberă, ceea ce ne aduce la al doilea punct…

  1. O sărbătoare memorabilă are nevoie o zi memorabilă

Ce-i aia o zi „memorabilă”? Habar n-am, dar marketingul ne poate spune cu siguranţă. Data calendaristică e mai puţin importantă (vezi Ziua României, amintită anterior, a cărei dată a fost schimbată în repetate rânduri), însă promovarea ei este. Ziua de 14 februarie nu are nicio semnificaţie intrinsecă, dar dacă o transformi vizual în inimioară şi o promovezi din ianuarie, lumea o să-şi amintească de Sfântul Valentin. Asta chiar dacă ziua morţii martirului a fost probabil aproximată. Dacă sărbătoarea este asociată şi cu o zi liberă, lumea o să aprecieze, indiferent când „pică”. Nu ştiu dacă munca avea cu adevărat nevoie de o zi, dar 1 Mai a fost “începutul sezonului” de când mă ştiu (şi cu siguranţă înainte să fie declarată de comunişti Ziua Muncii & Muncitorilor).

  1. Sărbătorile au nevoie de un mesaj, nu de literatură

Scopul tradiţiei în general este să transmită un mesaj, o lecţie de viaţă sau măcar o morală utilă. Povestea în sine e importantă exclusiv din punctul ăsta de vedere. În ciuda istoriei, Ziua Recunoştinţei nu este nici despre recoltă, nici despre coloniştii americani, ci despre familie şi despre, ei bine, recunoştinţă. Majoritatea sărbătorilor româneşti nu ştiu prea bine despre ce vor să fie. Aminteam anterior de Sfântul Andrei, o sărbătoare cu atâtea tradiţii, încât e greu să te decizi între protecţia de lupi, apărarea de strigoi, consumul de usturoi şi găsirea ursitului (eu aş miza pe ultimele două, datorită mesajului pozitiv). Nu de alta, dar povestea adevăratului Sfânt Andrei are nişte hibe istorice, românii nefiind în niciun caz creştinaţi personal de el şi în perioada respectivă, indiferent dacă apostolul a trecut pe meleagurile româneşti (scite, mai degrabă) sau nu.

  1. O sărbătoare are nevoie de un simbol

Inimioare, mărţişoare, ouă roşii, trifoi cu patru foi, dolveci, curcani iertaţi de preşedintele SUA. E greu să uiţi o tradiţie, dacă o poţi asocia rapid cu un simbol simplu, fie el şi unul foarte mercantil. De-asta Dragobetele nu se poate impune, deşi multiplele tradiţii adunate în jurul sărbătorii ăsteia ar putea fi interesante (vezi zăpada zânelor).

Martisor de Halloween

(Mărţişorul românesc de Halloween –
O editare rudimentară pe care îmi e ruşine să o semnez)

  1. O sărbătoare populară are nevoie şi de o recompensă

O zi liberă, dulciuri, mucenici, bere verde, curcan umplut, mărţişoare, steaguri, cadouri, gustări tradiţionale. Sesizaţi tiparul? Chiar dacă recompensa este uneori pur ritualică, faptul că oferi sau primeşti ceva într-o anumită zi o face instant memorabilă. Sincer, dacă transformi Sfântul Ion într-o zi a veseliei (nu doar a ebrietăţii onomastice) şi o marchezi cu niscaiva comedii la televizor şi cu un colăcel special, ai mai multe şanse ca lumea să caute substratul religios.

  1. Sărbătorile de export au ritualuri simple şi de impact

Una e să uzi fetele cu apă parfumată în a doua zi de Paşti (o tradiţie simpatică, aş zice) şi alta e să ţii în mână două lumânări aprinse, în timp ce priveşti într-un pahar cu apă în care a fost aruncată o verighetă sfinţită pentru cununie (exact, tot de Sfântul Andrei). Indiferent de cum se sărbătoarea în varianta ei originală, de Valentine’s Day ştie oricine ce se întâmplă: plimbări, scrisori sau mesaje de dragoste, inimioare, flori şi munţi de ciocolată. Spune-i asta unei puştoaice de 16 ani şi aşteaptă-te să nu vrea nimic de la prietenul ei plin de coşuri. Mercantil? Cu siguranţă. Greşit? N-aş spune.

  1. Sărbătorile de succes nu se iau în serios

Deşi este extrem de veche, Ziua Păcălelilor nu prea mai are niciun sens acum, însă e plăcut să spui din când în când „relaxează-te!”. Există în lume tradiţii absolut stupide, dar pe care te-ai bucura să le sărbătoreşti pentru că îţi oferă o pauză de la ritmul cotidian sau măcar o evadare într-un trecut fictiv unde lucrurile erau „mai simple”. Pentru asta însă, trebuie să ajungi la maturitatea individuală şi colectivă care să-ţi permită să nu iei lucrurile personal.

Cele şapte puncte de mai sus ar putea cu uşurinţă transforma sărbătorile româneşti, fie ele tradiţionale, patriotice sau religioase în ocazii de relaxare şi bucurie, nu în surse de spam pe Facebook. Tot ele ar putea explica de ce zecile de „Awareness Days” nu prind de nicio culoare (pentru că nimeni nu vrea să-şi rezerve o zi pentru a se gândi la boli grave, indiferent cât de apropiat ar fi de fenomen).

Nu în ultimul rând, ele explică de ce tradiţia poate fi „modelată” pentru a servi drept motor educaţional. Un Mărţişor bine promovat poate dezvolta gustul pentru „frumos” şi bun simţ, la fel cum noaptea Sfântului Andrei ar putea fi o zi a speranţei pentru o iarnă blândă şi un an mai bun. Poate că pare dubios ce spun, dar ştiaţi că în a doua duminică din mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui şi că, până foarte recent, România era singura ţară fără o astfel de zi oficială? Nu de alta, dar am avea nevoie de o zi a tatălui şi a bărbatului care să nu se bazeze pe stereotipuri, ci doar pe recunoştinţă şi bun simţ.

Exista şanse pentru sărbătorile româneşti autentice? Da, la fel cum există loc şi pentru cele de import (şi nu, nu trebuie să primim zile libere chiar pentru toate). Colindătorii vor fi mereu bineveniţi şi la fel vor fi şi tradiţiile utile, dar trebuie să învăţăm să sărbătorim mai mult şi să jelim mai puţin, indiferent unde şi cum o facem.

P.S: Problema cu a trăi într-o bulă etnocentrică a tradiţiilor este că ajungem să le dăm apă la moară promotorilor conceptului de „cultural appropriation”, o altă idee prost înţeleasă şi devorată de boala corectitudinii politice.

Primiți cu sfatul?

Posted by on 09 Feb 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Dacă ar fi să parafrazez un citat despre prietenie al lui Robert Bloch, aș spune că „să dai sfaturi e ca și când ai face pipi pe tine”. Ție ți se pare cald… celorlalți nu.

Din nefericire pentru mine și pentru toți amatorii de sfaturi nesolicitate, România este genul de țară în care poți primi un sfat mai repede decât o pereche de scuze. Mai mult, sfaturile date de toată lumea, de la taximetriști la rudele pe care le vezi din an în Paști, au de multe ori aceeași valoare ca o lucrare de doctorat a unui senator. Și ce mare lucru? o să-mi spuneți, amintindu-vă că am mai scris în trecut despre dispariția expertizei. Bine, știu că nu-și mai amintește nimeni, voiam doar să mă îmbăiez cu adorația fanilor. Revenind însă la subiect, problema cu avalanșa de sfaturi online și offline stă tocmai în supradoza de satisfacție pe care acestea din urmă o aduc donatorului, în contrast cu iritarea pe care o produc „beneficiarilor”.

Vedeți voi, spre deosebire de simpla opinie sau de banala constatare, sfatul are o țintă. El necesită un anumit nivel de intimitate cu persoana căreia îi este adresat și ar trebui să implice și acordul sau disponibilitatea celui vizat de a-l primi. Când asta nu se întâmplă, sfatul este pur și simplu o opinie violentă, mascată vag de bunăvoință. De-asta nu mă deranjează atât de mult derapajele site-urilor dedicate conspirațiilor (lăsați dacii reptilieni să respire!), cât mă irită suficiența celor care aberează pe teme de sănătate sau a celor ce îndrugă aberații pe tema comportamentelor sociale recomandate.

Siguranța de sine combinată cu transgresiunea („stai să-ți spun eu…”) sunt motivele pentru care mulți oameni au probleme cu taximetriștii, funcționarele de la ghișeu și cu alte categorii pe care meseria le face mai comunicative decât ar trebui și cărora educația nu le pune prea multe piedici. Din punctul meu de vedere, nici măcar cele două aspecte amintite nu sunt problematice (la fel cum nici taximetriștii bucureșteni nu sunt deloc o problemă, cu puțin discernământ, informare și o doză de noroc).

Mai iritant mi se pare faptul că cei care dau constant sfaturi o fac pentru a se pune pe sine în rolul de profesori (un rol atât de neglijat în România, dar asumat cu bucurie de tot felul de „experți”, de la politicieni la bloggeri). Cu alte cuvinte, amici sau necunoscuți, majoritatea celor care nu se pot opri din emis maxime o fac datorită propriilor complexe și nevoii de a se simți ascultați. De altfel, ăsta e și motivul pentru care majoritatea se rezumă la maxime din înțelepciunea populară (același butoi de aberații care ne-a livrat și proverbele românești). Când mesteci prostiile altora, ai parcă mai puține șanse să te înșeli. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sfaturilor nesolicitate vin din domenii foarte vaste, precum:

Politica națională sau internațională, curentă, trecută sau complet fantasmagorică. De la „cum ar trebui să gândim în problema refugiaților” la incredibila constatare că „toți sunt hoți”, sfaturile din zona politicii nu sunt sfaturi special gândite pentru o persoană, ci sunt, aparent, sfaturi „pentru toți românii”. Din păcate, n-am întâlnit prea mulți oameni care să înțeleagă într-adevăr jocul politic și care să vrea să-și împărtășească înțelepciunea fără un preț. Putem presupune deci că amicul vostru alcoolic v-a mințit, atunci când v-a spus că știe sigur cine iese la alegeri și că nu, n-ați putea face carieră în politică dacă ați vrea, chiar dacă citiți săptămânal blogul „tipului ăluia”.

Sănătatea este iar o temă predilectă a oamenilor care au senzația că anii de medicină și rezidențiat pot fi recuperați prin citirea unor paginii „Totul despre Homeopatie”. Așa cum am mai afirmat, românii nu au aproape deloc educație medicală și farmaceutică. Nu sunt singurii, dar în puține țări am văzut o medicină „alternativă” atât de dezvoltată, bazată aproape complet pe dovezi anecdotice. Prin urmare, orice sfat neavizat din domeniul ăsta e aproape garantat o tâmpenie sinistră. Mai mult, dacă ținta sfatului e un om cu o boală cronică sau mai serioasă, sfatul devine aproape instantaneu o jignire. Da, spune-i omului care merge să-și facă un RMN cum ar putea vindeca totul cu o cură de detoxifiere bazată pe ceaiuri din plante „atent selecționate”.

Amorul e o zonă în care chiar oricine îți poate da sfaturi. Nu de alta, dar rezultatele românești în domeniul galanteriei sunt binecunoscute, mai ales că vorbim despre țara unde violul e o chestiune supusă dezbaterii, nu un abuz. Vrei să agăți? Întreabă un vopsitor de balustrade! Te îndoiești de fidelitatea consoartei? Cere sfatul unui paznic de depozit! În plus, dacă ești puțin mohorât, cei din jur îți vor da întotdeauna soluția, dacă ești bărbat, și uneori se vor oferi să o și implementeze, dacă ești femeie.

Meseria ta e un pretext bun pentru a primi sfaturi de la amici cu ani de experiență în frecat menta. Sudor? Stai că-ți spun eu cum să ții aparatul. Neurochirurg? Hai că n-ai o meserie atât de grea: tot ce trebuie să faci este să gândești pozitiv. Vezi? Nu e atât de greu să faci ce faci tu!

Dietele sunt iar un subiect despre care toți dau sfaturi, mai ales cei care n-au fost nevoiți vreodată să le țină. Asta într-o țară în care moștenirea alimentară se rezumă la chestii grase amestecate în mod savuros cu lucruri uleioase și unde există nutriționiști care îți recomandă diete pe baza grupei de sânge. De fapt, sunt profund nedrept cu o țară unde obsesia pentru sănătate artificială este încă profund limitată. Orice sfaturi neoficiale (date de prieteni și colegi guralivi, dar și de jurnaliști de carton) despre regimuri, diete, detoxifieri și mers la sală merită îndesate în locul în care se încheie digestia.

Educația (alături de artă și cultură la modul general) este, aparent, un subiect foarte accesibil. Dacă ești profesor sau dacă ai cumva activități în zona artistică (scrii, cânți, mâzgălești, pictezi sau te joci de-a designerul), există milioane de oameni care să-ți spună de ce n-ai succes.

Spiritualitatea e un subiect simplu, motiv pentru care toate războaiele ălea religioase și sutele de ani de filosofie religioasă pot fi comprimate în câteva rânduri și în concluzia că să meargă la ei acasă și să-și ia și zeii păgâni, huooo!

Discriminarea, drepturile omului, patriotismul și istoria, Putin, pirateria, rasismul. Orice temă de discuție poate deveni cu ușurință o grenadă pentru lansatorul de sfaturi bine intenționate (dar nesolicitate). Nu de alta, dar oamenii vor în general să fie ascultați, nu stresați cu opiniile altora despre viață și despre „ce ar trebui făcut”.

Din păcate însă, după decenii în care ni s-a spus să ne ținem gura și să ascultăm, am ajuns să stăm destul de prost la ultimul capitol. Ăsta e și motivul pentru care dăm sfaturi fără să ridicăm mâna, ca apoi ne mirăm că ni se scade nota la purtare.

P.S: Dacă v-ați plictisit sau dacă vi se pare că autorul articolului a fost pedant și deloc conștient de propria poziție, hai mai bine să vă dau eu niște sfaturi despre ce ar trebui să citiți…

Stai la coadă!

Posted by on 02 Oct 2015 | Tagged as: Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Aveam de gând să înşir câteva rânduri pretenţioase şi să le fac să sune bine, dar am simţit brusc nevoia să defulez incoerent, pe o temă neinteresantă. Să fac “blogging”, adică…

Ce ar putea să mă râcâie într-un asemenea hal, încât să o iau (din nou) pe arătura bunului simţ? Ei bine, dragi cititori, dragă cititorule, dragă mamă, în nouă ani de când sunt în Bucureşti şi în 28 de când sunt în viaţă, n-am putut înţelege niciodată aversiunea unei covârşitoare majorităţi a românilor faţă de regulile cozii. Fie că este vorba despre cozile din trafic, de cele de la ghişeele instituţiilor sau de nenorocita aia de coadă de la Mega Image, românii pur şi simplu urăsc ierarhia, oricât de apetisant ar arăta ea (când e presărată cu bunul simţ şi răbdarea altora).

Pentru noi (şi aici mă includ fără rezerve), coada nu este un nefericit rezultat al hazardului, ci o insultă directă. Un mod al destinului de a ne spune că nu putem avea berea aia acum şi că trebuie să aşteptăm minim două minute până să se uite farmacista la noi. Şi când cineva te sfidează pe faţă, te bagi, frate… ce, eşti fraier(ă)? Uită-te la baba aia ce tupeu are, să stea 10 minute la ghişeu cu reţeta! Fii bărbat, fii bărbat! Doar ştii că verbul “a sta” din locuţiunea “a sta la coadă” e aşa, la mişto, să-i pice pe-aia mici la BAC. Ai învăţat în generală ce perversă e gramatica.

În general mă feresc de expresii scoase din căldarea “doar românii fac asta“, dar până şi emigranţii care se îngrămădesc la graniţe ştiu în general să stea la coadă. Unii sunt chiar obligaţi să o facă. Polonezii au născocit şi jocuri pe tema asta. Nu ştiu cum se stătea la coadă pe vremea îndelung-împuşcatului (ştiu cât se stătea şi de ce, dar n-am participat activ la nicio coadă înainte de Revoluţie), dar încep să bănuiesc că de-acolo se trag sechelele celor mai în vârsta. O sfidare de tip “atunci n-aveam ce cumpăra, acum n-am cu ce, dar măcar să fiu primul căruia nu-i dă casierul rest”.

Asta, sau românii au avansate cunoştinţe de fizică speculativă şi vor să demonstreze că timpul nu există. Nu de alta, dar coada e în mod normal o ierarhie bazată pe timp şi spaţiu. Sunt primul pentru că am ajuns primul, nu pentru că am ocupat brusc spaţiul din faţa ghişeului. În cazul nostru, coada pare să fie o ierarhie bazată pe nesimţire, indiferent dacă e vorba despre cartelele de metrou sau despre o banală îmbulzeală la magazinul din colţ. E important să-i faci tu pe toţi, chiar dacă n-aveai de cumpărat decât o bere la pet, patru pungi de seminţe şi absorbante cu cinci steluţe.

Da, cu toţii am avut ziua aia în care ne-am pus la cel mai scurt rând, ignorând plebeii din spate sau lateral. Ziua în care am tăiat pe linia de tramvai şi apoi ne-am văitat disperaţi că nu ne lasă nimeni să ne băgăm pe prima bandă. Ziua în care am intrat primii la notar, deşi n-aveam nici bon de ordine, nici pile. Într-o ţară unde programările sunt orientative şi unde “această promoţie e valabilă numai la colega”, nu e foarte greu să sari peste cal. E mai important însă să ne simţim puţin prost după. Pentru că, pe moment, chiar suntem “puţin proşti”, dar compensăm prin mândria de a fi câştigat 30 de secunde.

În continuare, voi folosi străvechea parabolă a supermarketului pentru a ilustra comportamentele de care şi cu care îmi este uneori ruşine. Iată deci, cum se stă la coadă…

1.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, dar un singur culoar, atunci vei merge la o casă liberă numai în momentul în care îţi vine rândul. E stupid să crezi că dacă te-ai uitat profund la casa din stânga, ai dreptul să năvăleşti spre ea, în faţa celor trei oameni din faţă. O scuză ar fi situaţia în care cei din faţă refuză să se mişte, chiar şi după atenţionare. Exemple notabile: mama şi sora lu’ ăla care mi-a tăiat, Mega Image şi supermarketurile mici, farmaciile, majoritatea secretariatelor.

Coada - Krossfire

2.Dacă locul în care te afli are mai multe case de marcat, binecuvântate de culoare separate, atunci te poţi aşeza unde simţi că lucrurile se “mişcă”. Poţi chiar să-ţi schimbi poziţia, dacă lângă tine se eliberează brusc o casă şi nu încurci pe nimeni. Ce nu poţi să faci este să stai ca o maimuţă între două culoare, pândind o ocazie şi refuzând să te deplasezi, când un fraier are proasta inspiraţie de a-şi alege un culoar. Exemple notabile: electrocardiograma luăla care, hipermarketurile (Carrefour, Auchan, Cora), străzile cu mai multe benzi.

Coada 2 - Krossfire

3.Dacă intenţionezi să te comporţi ca o adolescentă gravidă şi să schimbi culoarele, benzile sau locurile, anunţă-ţi intenţia sau semnalizează. Altfel, nu te mira când cineva te va atenţiona discret cu un cot în gură sau un claxon în ficat.

4.Întreabă dacă sunt probleme şi verifică dacă eşti la coada potrivită. Treaba asta e vitală la poştă, la ghişeele funcţionarilor publici, la coadă la bilete, la medic şi cam oriunde, mai ales dacă stai la coadă din pură plăcere şi vrei să devii o Simona Halep a bonurilor de ordine. Nu de alta, dar la ghişeele unde casieri diferiţi înseamnă scopuri şi tipuri diferite de consumatori, debusolaţii au acelaşi efect ca un Matiz fără cauciucuri de iarnă.

5.Identifică eventualul capăt al cozii şi nu presupune din start că “poţi să intri după domnul”. Aşa a făcut tatăl idiotului care…

6.Dacă ai o urgenţă, spune, mai ales dacă eşti într-o farmacie sau la medic (deşi treaba asta e valabilă oriunde). Faptul că te grăbeşti sau ai puţine lucruri de discutat/cumpărat nu are absolut nicio relevanţă şi nu se consideră urgenţă. Ai ajuns mai târziu. Să înţeleg că la job dacă întârzii îţi aduce şeful cafeaua, să nu cumva să iei startul supărici?

Coada 3 - Krossfire

7.Nu există priorităţi sau bune maniere la cozi, ci doar bun simţ. De altfel, multe dintre bunele maniere pe care seniorii şi doamnele mai pretenţioase la invocă, nu există nici în codul aferent, nici în conştiinţa populară. E în regulă să cedezi locul unui om care e prea bătrân sau prea slăbit pentru a aştepta, cum nu poţi lăsa nici o gravidă cu burta până la gură să stea în picioare, dar “ladies first” e irelevant când ai bon de ordine. Foarte valabil: la medic, la ghişeu şi în cabinetele notariale.

8.Că veni vorba, nu există “probleme mici” şi probleme mari, cum nici o sticlă de Cola nu e mai puţin importantă decât un kilogram de carne de curcan, patru role de bucătărie, broccoli şi o bucată de caşcaval (sper să nu uit până mâine).

9.Pregăteşte-ţi banii, actele sau întrebările cu vreo 10 minute înainte să urle cineva “Următorul!”.

10.Aşteaptă-ţi cuminte rândul şi aminteşte-ţi: nu câştigi nimic dacă te comporţi ca o maimuţă. Dacă însă te abţii, mimând umanitatea, te vei putea simţi ca un zeu pe blog după. Crede-mă pe cuvânt: e ca şi când ai câştiga olimpiada de scobit în nas!

Ar mai fi şi oamenii care stau la rând, dar nu la coadă, pentru simplul motiv că nu au observat-o. Ei sunt pur şi simplu “acolo” şi se irită teribil în momentul în care îi întrebi dacă stau la coadă. Cred că un ultim sfat la orice coadă ar mai fi: dacă ai pile, încearcă să taci cu demnitate sau să inventezi o scuză bună pentru care casieriţa a ieşit de la ghişeu, ţi-a făcut cu ochiul, te-a pupat pe frunte şi a întrebat: cine a fost băiat cuminte?

P.S: Cu ani în urmă, scriam că o coadă poate fi un adevărat simulator de viaţă. Dacă privesc însă din perspectiva timpului consumat, cred că e puţin cam invers.

Opinia ta si povara dovezii

Posted by on 08 Aug 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Asemenea unui bunic senil care-şi aminteşte mereu de războiul la care nu a participat şi eu am câteva teme predilecte la care am senzaţia că m-aş pricepe…

Una dintre ele este argumentarea. Nu, nu mă pricep la dezbaterea academică şi nici la argumentarea clasică, dar pot să miros destul de repede falsele argumente. De ce? Pentru că şi eu le folosesc din plin, mai ales atunci când mă lansez în diatribe inutile pe teme fără miză (asta, de exemplu). Chiar şi aşa, constat cu surprindere că, după mai bine de un deceniu în care majoritatea românilor au putut urla în voie “Uite mami, sunt pe Interneţi!”, argumentarea online tot n-a depăşit nivelul de “Eşti prost, pentru că nu gândeşti ca mine”.

Să nu credeţi că sunt chiar de ancorat în Balcani, încât să cred că asta e o problemă locală. E clar că, nici în afara acestui spaţiu cultural, oameni nu se invită civilizat la dezbatere. Totuşi, observ aici un fenomen care nu ştiu dacă e în detrimentul participanţilor, cât e în detrimentul temelor de dezbatere. Oamenii care argumentează, chiar şi cei care au expertiza şi cunoştinţele necesare pentru a-şi susţine punctul de vedere, au o etică atât de proastă a dezbaterii, încât permit frustraţilor şi trolilor să câştige cu uşurinţă runda, indiferent de partea cui ar fi “adevărul”.

Nu o să vă spun acum care sunt regulile de bază într-o dezbatere pentru că m-aş simţi ca un bodyguard de cămin cultural care dă lecţii de Krav Maga. Oameni mai bine informaţi şi mai bine intenţionaţi decât mine au scris şi manuale pe tema asta. O să vă spun, pe scurt, câteva lucruri care nu ar face neapărat dezbaterile autothtone mai corecte sau argumentate, dar care le-ar scurta cu siguranţă:

1.Povara Dovezii

Un top al lucrurilor pe care, sub protecţia anonimatului, tindem să le uităm este “povara dovezii”, o treabă care funcţionează atât din punct de vedere filosofic, cât şi din punct de vedere legal. La cel mai simplu nivel, lucrurile se reduc la ideea că persoana care face afirmaţiile controversate este cea care ar trebui să le demonstreze. Presupunerea că ceva este adevărat, doar pentru că nu a fost demonstrat ca fiind fals, este un aşa-zis “argument al ignoranţei”.

Carl Sagan a pus şi mai bine problema într-un alt context, prin deja celebrul citat “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”. Ce înseamnă “afirmaţii extraordinare” şi “dovezi extraordinare”? Înseamnă că dacă am spus că o trupă a cântat 30 de minute la un festival de muzică şi am pus o poză cu biletul sau cu mine lângă scenă, sunt şanse mari să am dreptate. Eu exist, festivalul a existat, am o dovadă că am fost acolo sau că cineva din preajma mea a fost, deci îmi puteam face o idee despre condiţiile de desfăşurare. Dacă, în schimb, spun că am fost la un festival pe Marte unde mi-au cântat doi extratereştri îndrăgostiţi de jazz, nu e suficient să arăt o poză cu brăţara de la intrare. Trebuie să demonstrez că Marte e locuibil, că se poate ajunge pe el şi că există extratereştri. Abia după ce am stabilit un cadru logic (şi ontologic) pentru discuţie, pot încerca efectiv să demonstrez că pe Marte a fost un festival de jazz.

De-asta dacopatia, conspiraţiile lunare, extratereştrii antici şi alte concepte nu au absolut nicio bază şi nici nu vor avea prea curând. Să găseşti nişte lucruri care “nu se pupă” (sau pe care nu le înţelegi) nu e acelaşi lucru cu a demonstra validitatea unei propoziţii. O tăbliţă de lut, lipsa unor izvoare scrise şi un filmuleţ Youtube nu validează prin nimic existenţa unui neam de super-oameni. Sau, dacă vreţi să simplificăm toată discuţia, aş spune că poziţia de bază în discuţiile unde se aruncă termeni dubioşi şi afirmaţii chestionabile este scepticismul. E singura poziţie care poate susţine o argumentaţie sănătoasă.

2.Părerea şi gusturile tale

Părerea ta e intangibilă, cât timp e o luare de poziţie legată de gusturi strict personale. Nu-ţi plac murele, îţi plac femeile cu ochi verzi şi nu eşti fan Game of Thrones. E greu să contraargumentezi ceva pur subiectiv, dar e şi cam stupid să porneşti o dezbatere pe tema asta. Dacă în cazuri de tip “nu-mi place partidul ăla” poţi aduce nişte argumente pentru a-ţi susţine poziţia, adevărul e că preferinţele sunt aproape pur emoţionale, raţionalizarea făcându-se după alegerea propriu-zisă.

Pe de altă parte, când începi să dezbaţi teme care pleacă de la nişte premise şi au nişte studii în spate, opinia ta nu face nici cât o ceapă degerată, fără argumente serioase care să o susţină. E o problemă legată şi de moartea expertizei, dar e mai strâns legată de faptul că opinia Ioanei, bloggeriţă de fashion, conform căreia încălzirea globală nu există, e o tâmpenie şi trebuie tratată ca atare. Cam tot la fel de mult valorează şi unele studii calitative pe o temă dată.  Nu ai nevoie de păreri despre fapte demonstrate ca fiind reale, tocmai pentru că schimbarea lor este imposibilă (o treabă evidenţiată şi de John Oliver în repetate rânduri).

Aşa cum spune mai clar un alt autor: asta nu e “opinia ta”, ci pur şi simplu nu ai dreptate. Poţi să admiţi asta sau nu, dar nu e nimeni obligat să-ţi respecte cretinismele neargumentate, doar pentru că sunt “opiniile tale”. În momentele în care le supui dezbaterii, opiniile tale devin argumente şi, ce să vezi, majoritatea nu stau în picioare doar pentru că sunt ale tale. Le poţi exprima liber, dar nu te simţi ofensat când cineva care a citit dincolo de introducere o să-ţi spună că eşti prost.

Lucrurile rămân la fel de valabile şi pentru greţoasa frază gusturile nu se discută. Gusturile în materie de muzică sunt într-adevăr irelevante într-o discuţie despre schimbarea climatică (ar constitui probabil un argument Ad Hominem, dacă ar fi folosite), dar asta nu înseamnă că sunt irelevante în orice moment sau că nu pot fi atacate. În momentul în care le-ai afişat în public, gusturile se discută, mai ales dacă spun ceva despre tine în contextul unei dezbateri mai largi. Adică?

Adică, dacă te apuci să vorbeşti despre viitorul scriiturii româneşti, dar profilul tău sugerează că te-ai cam oprit la Sadoveanu, nu te aştepta să pleci de pe o poziţie avantajoasă. În plus, nu poţi evita complet argumentele Ad Hominem într-un mediu în care orice afirmaţie de-a ta rămâne întipărită în eter timp de ani de zile. În condiţiile astea, “gusturile” tale devin parte a expertizei tale într-un subiect şi vor fi  “judecate” la un punct.

3.Validarea prin participare

Din păcate, în mediul online chiar există dezbateri la care dacă participi le validezi. Sunt situaţii în care simplul răspuns la prima tentativă de trolling (intenţionată sau nu, pentru că unii sunt sincer convinşi de propriile iluzii) porneşte o dezbatere absolut inutilă. E greu să te abţii, pentru că raţiunea se lasă deseori doborâtă de impulsivitate (la mine, cel puţin), dar pe anumite teme nu există dezbateri.

Am dedicat deja un articol temei ăsteia, dar ce e de reţinut e că nu are sens să dezbaţi o tema pentru care una dintre părţi nu are niciun argument. Nu, homeopatia nu e “discutabilă” pentru că discuţia pro ar fi trebuit să plece de la nişte studii şi nu, nu ai nevoie să faci sondaje pe tema “sunt bolile reale sau sunt doar nişte invenţii ale medicilor?”.

(Sursa Imaginii)

 

4.Falsificabilitatea şi metoda ştiinţifică

O formă mai uşoară a punctului anterior îl reprezintă afirmaţiile nefalsificabile. De la Karl Popper în sus, posibilitatea de a presupune “contrariul” unei afirmaţii a fost una dintre primele diferenţe dintre ştiinţă, pseudoştiinţă şi pură speculaţie. Desigur, falsificabilitatea este un concept mult mai vechi, dar în ultimii ani a fost nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cu alte cuvinte, o afirmaţie este validă ştiinţific, dacă pot presupune că ea nu este adevărată şi pot încerca să-i demonstrez contrariul. Dacă susţin că “toţi asiaticii sunt inteligenţi”, pot presupune că “nu toţi asiaticii sunt inteligenţi” şi, dacă găsesc cel puţin un asiatic limitat intelectual, înseamnă că afirmaţia iniţială este verificabilă, dar incorectă. Dacă afirm însă că, în 100 de ani, asiaticii vor stăpâni lumea, sunt foarte slabe şanse ca cineva să-mi poată proba cu afirmaţia, chiar şi cu ceva previziuni ştiinţifice în spate. Ea rămâne o pură speculaţie, nu un subiect serios de dezbatere.

Acum, dacă tot a venit vorba, ar fi de amintit că, încă de pe vremea lui Newton, metoda ştiinţifică a implicat câteva etape, printre care observarea unui fenomen, definirea unei ipoteze, testarea ei, analiza datelor, interpretarea lor şi retestarea. Nu-mi amintesc de etapele “Spune o tâmpenie” şi “repet-o până ce tabăra adversă cedează psihic”.

5.Ştiu eu pe cineva

În viaţa reală, există mereu un unchi sau un văr îndepărtat care nu a făcut cancer la plămâni, deşi a fumat toată viaţa şi care a fost acolo când l-au asasinat pe Ceauşescu. Online, există site-urile dubioase şi canalele Youtube, de la cele dedicate pseudoştiinţei, la cele dedicate conspiraţiilor. Aparent, dacă se scriu suficiente aiureli despre ceva, atunci acel ceva capătă o falsă legitimitate.

Aşa ajungi să dai de oameni care neagă Holocaustul pe baza a două poze de pe un site fără domeniu şi oameni care-ţi pot spune cu exactitate la ce oră s-au “autodetonat” bombele de pe clădirea World Trade Center, în baza unui filmuleţ Youtube. E cazul să revenim deci la primul punct: “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”.

6.Contextul

Citind anumite dezbateri online, chiar şi cele de pe site-urile mai serioase, ajungi la concluzia că participanţii nu se raportează la lumea reala, ci la un cadru fictiv, creat exclusiv pentru a le confirma lor bănuielile. Oamenii care se atacă pe Facebook, bloguri sau Twitter trăiesc într-o lume ideală, una guvernată nu de legi, ci de morală religioasă şi în care copacii, animalele şi Pământul au acelaşi statut cu cel al cetăţenilor unei ţări.

În general, semnul de avertisment că tu şi partenerul tău de dezbatere nu trăiţi pe aceeaşi lume este fraza “Da, dar în România…”, unde România devine un spaţiu mistic şi sălbatic, în care orice e posibil. Asta în cazurile fericite.

7.Micile Detalii

Ortografia? Un detaliu. Spaţierea? Detaliu. Punctuaţia? Opţională. Sintaxa? Nu fii “nazist”! Coerenţa? Asta e subiectivă, de ce te agăţi de ea? Aparent, pentru unii, orice încercare de a le corecta cuvintele mahmure şi frazele efervescente este o încercare de apărare, o nouă dovadă că au dreptate“. Să vă împărtăşesc un mic secret, dragi scriitori în limbi similare românei: scrisul e cam singurul mod prin care partenerii de conversaţie online vă pot cunoaşte. Dezarticularea scrisului este echivalentă cu dezarticularea gândirii.

Sunt puţini cei care nu pot tolera lipsa diacriticelor sau o virgulă pusă aiurea (şi mai puţini sunt cei care ştiu unde trebuie puse toate virgulele), dar când cel care te corectează n-a auzit de cratimă, majusculă sau de dexonline, ai tot dreptul să închei discuţia înainte să devină o dezbatere. Nu trebuie să-i respingi argumentele din motive gramaticale, ci trebuie pur şi simplu să refuzi să iei parte la conversaţie. E la fel de valabil şi pentru operele bloggerilor şi jurnaliştilor de ocazie (acum câteva zile am aflat de existenţa cuvântului “răgnet” şi a formei ortografice “nici-o”.

Indiferent cât de multe ai şti despre subiect, dacă nu înveţi să scrii acceptabil (scrisul decent cere efort, iar scriitura de calitate cere talent, deci vorbim despre un nivel minim), nu are sens să te lansezi în războaie online. De-asta mi se pare că se insistă mult prea puţin pe scriitură în timpul anilor de liceu, în timp ce “literatura clasică” e băgată pe gât cu polonicul în programă.

Spre final, m-aş mai fi lungit puţin şi pe alte teme precum “argumentul vârstei”, dar cred că am mai făcut-o în trecut şi am devenit deja sâcâitor. Ar fi meritat abordată puţin şi tema celor care evită dezbaterile prin sarcasm, ascunzându-şi propria ignoranţă sau lipsă de argumente. Despre ei însă, cu altă ocazie. La fel ca în cazul multor dezbateri online, nici aici nu se poate trage o singură concluzie. Ar fi însă ceva de ţinut minte, atât pentru interminabilele dezbateri online, cât şi pentru cele televizate sau pentru mai micile confruntări din viaţa reală…

Cât timp tema dezbaterii nu este o intervenţie medicală, una tehnică sau altă acţiune cu rezultat imediat, “adevărul” final nu contează la fel de mult precum etica dezbaterii şi calitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a parafraza un personaj din Thank You For Smoking: If you argue correctly, you are never wrong!

P.S: Într-un articol recent, colegii de la reactii.ro susţineau că Internetul ne face mai răi. Chiar dacă masca anonimităţii ne face mai “sălbatici“, n-aş spune că Internetul ne face mai răi. Doar mai mici. Şi atunci când eşti mai mic, ţipi mai tare.

Next Page »