Krossfire's Blog

Asta e genul ala de articol suparat pe care il scriu cand ma irita ceva si-mi amintesc dupa o luna…

Mica iritare a pornit de la o discutie pe care o tot aud de vreo 2-3 ani. O aud in Ratb, pe bloguri uitate de lume si in orice loc in care se strange la pahar toata floarea specialistilor economici din cartier. Discursul suna cam asa: criza economica este si vina celor cu meserii liberale, care castiga mult fara sa faca nimic. Ma rog, pentru emitatori, meseriile liberale nu implica doar gloata de angajati in servicii, jurnalisti, PRisti, publicitari sau ”expertii’‘  injurati de facto. Nu, mai nou, meseriile liberale includ cam orice meserie nu produce ceva tangibil, dar si meserii precum ”front end developer” si orice depaseste un nivel mediu de intelegere.

Problema este pusa cam asa: eu fac burgeri la MacDonalds si sunt prost platit, ala ”se joaca cu hartii” si e mai bine platit. Eu fac de mancare, eu tin tara in spinare, ala nu face nimic! Genul asta de abordare nu difera cu mult fata de mentalitatea hipiotilor care detesta din start corporatistii, dar al caror aport la ”bunastarea” generala este zero. Mai mult, vedem si aici efectele supraevaluarilor de tip ”eu ar trebui sa fiu manager, desi de-abia ma mentin pe linia de plutire ca angajat”. Putem insa deduce eroarea din enunt apeland la indicatori concreti, indicatori economici.

Un nene cu o profesie liberala, sa zicem un PRist pentru o firma straina, castiga o suma de bani. Suma aia de bani ii este data de o companie privata care considera ca atat valoreaza munca lui in punctul respectiv. Mai mult, munca respectivului (de la organizare evenimente, la comunicate, campanii etc) va fi vanduta mai departe unui client. Un schimb economic echitabil. Daca totul e in regula si pe cartea de munca, salariul mai mare al PRistului se va reflecta intr-o contributie mai mare la bugetul de stat. E la fel de valabil si pentru alti prestatori de servicii, fie ei bloggeri, fie consultati pe probleme de ergonomie si “usability”.

Prin urmare, nesimtitul ala care-si permite sa faca ceva ce tu nu intelegi, ajunge sa dea mai multi bani statului decat o faci tu. Desigur, munca lui nu-ti aduce tie un beneficiu direct, dar s-ar putea sa-ti plateasca pensia, mai ales daca obisnuiesti sa fentezi sistemul. Nu de alta, dar sunt destui care considera ca o contributie neplatita, un impozit evitat, un bun pentru care nu se plateste TVA sau o munca la negru ”nu strica cu nimic, ca oricum politicienii au destul”. Pentru ca nu-i asa, cand furi din banii statului, furi exclusiv de la politicieni. Cam la fel si cu oamenii care ”submineaza sistemul” nefacand nimic. ONG-urile de protectie a randunelelor nu sunt tocmai principala sursa de venit a unui stat. Pe de alta parte, ele isi permit sa declanseze si incurajeze boicoturi care aduc pierderi pe termen lung.

Culmea e ca, in spatele aiurelilor astora exista o urma de adevar macroeconomic. O economie bazata intensiv pe servicii nu poate rezista fara parteneri care sa o sustina. Economiile unde industria manufacturiera si productia de bunuri de consum sunt incurajate au rezistat chiar si pe timp de criza. Din pacate, asta nu afecteaza cu nimic problema de baza: cat timp exista oameni dispusi sa plateasca legal pentru un serviciu, furnizorul serviciului respectiv va castiga mai mult (si va plati impozite mai mari), indiferent de cati gura casca vor considera ca nu merita.

Pe scurt: d-aia n-avem noi lucruri frumoase…

P.S: V-am mai spus ca astept cu infrigurare filmul asta? Nazistii de pe luna, asta concept adevarat Sergiule!

33 Comments »

Captivat temporar de resursa de glume a corporatistilor, blamatul 9gag, am inceput sa ma gandesc la un efect mai putin studiat al democratiei online…

Dupa vreo 10 glume destinate pustilor de 12 ani, am abandonat site-ul in favoarea scrijelitului pe blog. Ce mi-a ramas totusi in minte din sutele de ”meme”-uri salbatice au fost glumitele de tip ”That awkward moment when…”. Genul asta de formulari, vazute cu ani in urma pe Reddit, presupun expunerea unei situatii jenante, in baza unui acord tacit cu cititorul. Momentele in sine variaza de la amuzamente cotidiene, pana la lucruri pe care pana recent nu le-ai fi spus nici parintilor.

Subiecte legate de sex, gafe majore sau chiar boli devin  material umoristic, odata ce li se adauga o poza zambitoare si un text de multe ori redundant. Daca nu stiti la ce gen de ”umor” ma refer, zic sa privim o mostra mai putin deranjanta vizual:

(Sursa: thatsglitchy.com)

Ce incerc sa spun nu e ca genul asta de umor ar fi un lucru rau. Din contra, tind sa cred ca e o forma de defulare psihologica rudimentara. Poate fi amuzanta pentru ca “e adevarata” si e amuzanta pentru ca “e jenanta”. Sunt ticuri sau obsesii care tindem sa credem ca ne apartin, ticuri si obsesii pe care generatia mea le baga sub pres. Cui te confesai in cazul unei stangacii extraordinare in prezenta sexului opus? Cu cine ai fi vorbit despre masturbare la 13 ani? Cui i-ai fi marturisit mica ta obsesie de a verifica de trei ori toate usile inainte de a iesi din casa? Ma rog, ati inteles ideea…

In cazul generatiei mele si a celor precedente, a existat mereu un buchet de tabuuri care sperai sa dispara cu varsta, nu printr-un raspuns direct. Chiar daca cel din fata ta avea acelasi fetis nevinovat, niciunul n-ar fi recunoscut in veci ca face asta. Prin urmare, prietenii erau scosi din schema cand venea vorba sa discuti despre ”asa ceva”. Parintii ieseau si ei, desi poate ar fi fost singurii capabili sa dea un raspuns autorizat. Deci, ce ramanea de facut decat sa crezi ca esti “putin ciudat” si sa bagi dilema sub pres?

Un deceniu mai tarziu, Internetul a facut loc pentru toate dilemele si flatulatiile mentale. E suficienta o raita pe TPU, Yahoo Answers sau pe multe dintre asa zisele ”site-uri” de umor pentru a vedea ca totul, dar totul, poate fi supus dezbaterii publice. Pisica ta nu mai respira de trei zile? Execelent, intreaba daca e de la mancare! Ti-a iesit o alunita intr-o zona intima? Superb, porneste un fan club! Esti gata sa faci o alegere care-ti va afecta viitorul? Intreaba niste straini!

In prima faza, ai fi tentat sa apreciezi modul in care ”indoiala” se scufunda intr-un noian de informatii mai mult sau mai putin utile. In fond, genul asta de mici frustrari contribuiau la o stare de tensiune si alienare a pustilor de liceu si generala. Punand astfel problema, am spune ca Internetul face o treaba excelenta in a ateiza populatia, pentru ca fricile sunt din ce in ce mai greu de speculat.

La o a doua privire insa, cantitatea enorma de defulari si glumite bazate pe ”momente cand” arata pe de o parte deteriorarea relatiilor parinti-copii si pe de alta parte incurajeaza o sinceritate ingrijoratoare. Vrem nu vrem, mizilicurile alea zilnice erau parte a personalitatii noastre intr-o perioada in care era extrem de greu sa ai efectiv personalitate (liceul, de exemplu). Fara “indoiala”, ajungi sa te scufunzi si mai usor in multime si, chiar mai grav, sa accepti orice comportament ca fiind ”normalitate”.

Faptul ca Internetul iti faciliteaza intalnirea cu oameni “ca tine” actioneaza si terapeutic, dar si ca un catalizator. E linistitor sa stii ca ”e ok sa o dai in bara la primul sarut”, dar nu-i ok sa ti se spuna ca ”tendintele suicidale sunt absolut normale”. Asta cu atat mai mult cu cat intrebi oameni la fel de debusolati si prostovani ca tine. Mai mult, sa nu uitam de mostenirea lasata de genul asta de reziduuri online. Pustii de acum s-ar putea sa traga ani buni pe baza unei tampenii spuse in clasa a sasea sau a unui clip YouTube in care isi spun parerile despre o lume pe care inca nu o cunosc.

Da, e adevarat ca am eliminat ”indoiala”. Din pacate, am inlocuit-o cu un spectacol ieftin al confesiunilor, unul in care la final nu mai aplauda nimeni.

P.S: Ca un off-topic, simt nevoia sa repet un link la o imagine pusa si pe Facebook. Daca si asta e o culoare, propun ca toti barbatii sa intre intr-o greva daltonista…

25 Comments »

Pentru ca in ultima vreme am scris mai mult pe Facebook si Twitter decat pe blog, m-am gandit ca un rezumat nu ar strica…

Desigur, remarc ca un astfel de rezumat nici n-ar contribui cu ceva la progresul umanitatii. Din pacate, pentru ca n-am nici cea mai slaba forma de autocontrol literar, o sa va uimesc cu perlele mele de intelepciune.

Ultima data cand m-am dedat la un astfel de efort editorial a fost la inceputul lui 2010.  De data asta, nu am putut acoperi aproape 2 ani de baliverne, asa ca m-am rezumat la anul 2011 si la cateva selectii din 2010.  Nu stiu ce faceti voi, dar eu n-am amuzat (din cu totul alt motiv decat articolul de fata):

• Nu ascult, cred ca le stiu pe toate si imi place sa fac lucrurile la intamplare. Sa fiu eu…Dumnezeu?
• In timpul liceului, mama imi spunea ca si-ar dori sa fiu putin mai nesimtit. Cred ca in timp am depasit asteptarile.
• Propun ca de-acum incolo singurul plural acceptat pentru “penis” sa fie “penisi”. Substantivul ala nu are voie sa fie de genul “neutru”!
• Vrei sa o agati, dar n-aveti nimic in comun? Tot ce trebuie sa faci este sa-ti incepi discursul cu: Hei, am auzit ca iti place sa respiri!
• Ma gandesc sa scot o carte cu replici de agatat corporatiste. Iata o mostra deosebita: “Babe, I’m just like feedback…I don’t come early!”
• Ramâi fomist, ramâi prostovan. (Aproximativ Steve Jobs)
• Problema cu femeile din ziua de azi e ca spun tot mai des “O sa ma cert cu tipa aia” in loc de “O sa ma lupt topless in namol cu tipa aia”.
• Uneori e greu, dar a fi barbat inseamna a fi in primul rand supererou. Because with great penis, comes great responsibility!
• De fiecare data cand cumpar un joc, realizez cat de ieftine sunt cartile.
• Cred ca asta e primul Craciun in care voi merge cu ”Chupacabra”, mancatorul de capre.
• Frate, sa fii ca Seagal in filmul vietii: arogant, invincibil si usor de remarcat.
• Mi se reproseaza uneori ca sunt in ”alt film”. Ei bine, azi am intalnit pe unul care era la complet alta casa de productie!
• O sa fac un castel de namol, fara castel si fara namol. Va fi un castel ironic, pentru hipsteri.
• Michael Jackson, Steve Jobs, Sisu…uite asa se duc valorile.
• Imi lacrimeaza ochiu’ stang de parca imi canta Celine Dion pe retina. Continue Reading»

39 Comments »

O sa-mi rapesc 20 de minute pentru a divaga de la un subiect pe care nici macar nu l-am deschis. O sa-mi rapesc deci 20 de minute pentru a abera…

De vreo doua zile, vuieste media online si offline sub ecourile unui gest. Gestul apartine unei televiziuni care s-a gandit ca imaginile cu fundul unui fost premier merita sa fie dezbatute public de adversarii politici ai posesorului. Nu o sa intru in detalii pentru ca sunt convins ca subiectul e cunoscut. Nu o sa intru in detalii si pentru ca subiectul este complet neinteresant. Ce ma mira si merita mentionat insa este violenta reactiilor si ulterior, tupeul autorilor lor. Mai mult, e de remarcat modul in care, dupa incident, ne-au fost servite zeci de lectii de jurnalism de la indivizi greu de calificat.

Daca unele randuri pe tema m-au relaxat prin abordarea detasata, majoritatea au reusit sa ma irite. Toti editorialistii de buzunar si fostele glorii ale jurnalismului anilor 90′ au urlat din toti rarunchii ca se prabuseste presa. Pana la urma, nici nu mai conteaza ce a facut moderatorul in cauza sau politicianul invitat, ci faptul ca ”am ajuns chiar in ultimul hal”. Daca am vorbi despre orice alt domeniu (industria petrochimica, de exemplu), cuvantul “prabusire” ar putea avea un sens. Cand vorbim despre presa si media in general, uitam ca n-a existat niciodata o culme de pe care sa ne prabusim. E ca si cand ai “cadea” dintr-un sac de dormit.

Aruncati un ochi pe comentariile de la diferite editoriale si veti vedea o dezbatere aprinsa despre ”salvarea presei romanesti”. Pe bune, salvarea presei? Ne e dor de Infractoarea Mov si de articolele despre gaini ale lui Cristoiu? De schimbarile radicale de pozitie ale CTP-ului? De Marius Tuca? Faptul ca la mijlocul anilor 2000 influxul de capital a ridicat salariile jurnalistilor si a adus in fata cateva voci coerente (nu neaparat morale sau rationale), nu inseamna ca presa romaneasca a avut un varf. A existat o perioada cand se traia binisor din presa, atata tot. Presa romaneasca n-a fost niciodata cerebrala, in ciuda unor iesiri razlete. Presa romaneasca n-a fost nici macar libera, constrangerile variind intre politic si financiar.

E suficient sa ne uitam la cazul Petrache Lupu si o ne loveasca faptul ca, nici macar in interbelic, presa romaneasca nu a avut luxul maturizarii. Comunismul a rapit ulterior si ultima bruma de credibilitate a cuvantului scris. Dupa 90, fostele portavoci au devenit brusc ”lideri de opinie”. Dupa 2000, liderii de opinie s-au transformat in ”lideri de audienta”. Din pacate, noua ne-au lipsit liderii de constiinta.

In astfel de conditii, pe cine a tras in jos gestul moderatorului amintit la inceput? Ce ordine imuabila a distrus? Nu de alta, dar mai mult decat a arata absurdul senzationalismului din presa, emisiunea invinuita a aratat absurdul jurnalistului roman din 2012. Un individ gregar, fatarnic si lipsit de orice forma de conduita profesionala. Un individ caruia ii place sa dea lectii mai mult decat sa invete, desi stie bine ca a sarit si peste scoala vietii si peste cei 7 ani de-acasa. Si nu, nu putem da vina pe public, in ciuda carentelor lui. Ai publicul pe care ti-l formezi si intr-un final, publicul pe care il meriti.

Ne mai mira cu ceva faptul ca jurnalismul cetatenesc si jurnalismul independent sunt din ce in ce mai des invocate? Ne mira ca un articol individualizat si scris cu patima omului caruia ii pasa are impact mai mare decat 2 pagini de traduceri din The Sun. Mor redactiile ziceti? Lasati-le sa moara!

P.S: Pentru ca nu toate P.S-urile mele sunt off-topic, azi va servesc si un link cu o oarecare legatura cu articolul. Daca nu va place umorul vizual, puteti citi aici o stire de mare angajament.  Din pacate pentru sperantele celor din Libertatea, singura vina a pustiului aluia e ca are gusturi foarte dubioase la femei (si ca inca nu are ”moves like Jagger”).

74 Comments »

Pentru ca am coeficientul de atentie al unui catelus de 3 luni, ma gandeam sa insist putin asupra galetilor de informatii pe care diversi binevoitori ni le vara zilnic in cap…

In primul rand, pentru binele sinceritatii, ar fi bine sa mentionez ca vorbesc mult. Nu, nu mai mult decat o femeie cu copil (“Si sa vezi cum face el căchiţăăă!”), dar ceva mai mult decat un mascul feroce obisnuit. Diferenta dintre mine si alti oameni e ca eu nu am pretentia de a fi ascultat, sau macar citit. Daca am de gand sa construiesc din senin o gluma obscura, sa-mi spun parerea despre jartiere sau sa scriu o recenzie la patrunjel, nu pretind nimanui sa fie atent. Nu de alta, dar stiu ca in general comunic pe lungimi de unda greu de receptat (nu in sensul elitist, ci in sensul pur psihiatric). Mai mult, la Radio Krossfire exista un singur moderator care pune metal toata ziua.

Pe de alta parte, exista oameni care chiar au pretentia de a fi ascultati. Sa nu ne amagim ca ar avea ceva de spus. Sa fim seriosi, in Romania sunt extrem de putini oameni care chiar merita ascultati. Nu, oamenii astia iti confisca atentia cu unicul scop de a le admira persoana. Extremele fenomenului se transforma fie in politicieni, fie in troli, fiecare dupa noroc. Mesajul lor consta intr-o colectie de clisee, atent presarata cu un ras cretin si cu atentionari de tip “Ma urmaresti?”, ”Esti atent?”, ”Te-ai prins”. Nu, nu te urmaresc si de altfel am trecut deja la scobitul in nas profesionist.

Iata cateva semne ale faptului ca in interiorul tau se naste un mic trol:

1. Participi la discutii la care n-ai nicio calificare sau motiv sa participi. Totusi, e important ca lumea sa-ti stie parerea despre motoarele cu hidrogen.
2. Simti nevoia sa vorbesti tare sau sa scrii cu majuscule. Ai impresia ca daca lumea te aude numai pe tine, va internaliza mesajul. Mult succes, Kim Jong Il!
3. Aduci des in discutie argumentul varstei  si argumentul experientei de viata, desi domeniul exploatat cere o cu totul alta expertiza. E logic ca stii totul despre motoarele Volkswagen, doar tu ai apucat sa conduci Dacia 1100!
4. Ai impresia ca toti partenerii de discutie iti datoreaza ceva. Oamenii din jur au datoria de a fi atenti, iar tu nu trebuie sa-i rasplatesti cu altceva decat cu propriile flatulatii mentale.
5. Uiti ca odata intrat pe un blog sau site privat, nu e nimeni obligat sa-ti publice opinia. Oricine indrazneste sa-ti stearga catrenele cu Basescu e un tiran nenorocit!
6. Crezi ca exista doar doua tipuri de argumente: incoerente si injuraturi. Daca nu poti explica prostilor cum controleaza Iluminatii tot, spune-le cu cine fac sex rudele lor indepartate.
7. Faci referinte la carti pe care nu le-ai citit, inclusiv in situatii care nu o cer. Ultima data ai citat Coranul intr-o discutie despre naparlirea pisicilor
8. Daca n-ai deja un blog cu nume dubios, te ascunzi sub anonimatul unor porecle ca Voltaire, Socrate sau Catalin Botezatu.
9. Ai impresia ca daca ceilalti participanti la discutie vor sa-ti rupa gatul, sigur spui ceva interesant (invidiosii naiba!).
10. Crezi ca ”ultimul cuvant” inseamna sa scrii literalmente ultima fraza intr-o propozitie. De altfel, orice discutie se poate incheia cu un filosofic “LOL”.
11. Bonus: Ai momente din ce in ce mai dese in care vorbesti despre tine la persoana a III-a.

“As mai fi scris vreo 10 bucati, dar oboseala si coeficientul de atentie redus ma forteaza sa inchei aici temporar” zise Krossfire in timp ce se pregatea sa participe la o discutie despre accelerarea de particule.

P.S:  Constat ca in ultima vreme scriu mai des si mai coerent pe Facebook sau Twitter. Cred ca o sa fac o noua colectie de tampenii debitate pe ambele platforme sociale. Nu de alta, dar simt ca publicarea unei astfel de liste e de o importanta cruciala!

15 Comments »